Am mai mulți prieteni care se plîng că nu au timp, fizic, ca să scrie. De citit poți să citești în metrou, pe veceu, în camera de așteptare la dentist. Cînd scrii însă, mai toți spun că trebuie să ai o ușă închisă în urma ta care să te separe – ca un fel de cortină – de restul lumii.
Sînt apoi scriitori care nu pot să scrie decît dimineața sau seara, ori noaptea tîrziu. Marquez, spre exemplu, nu scrie dacă nu are un trandafir galben în cameră. Iar în camera de lucru nu se găsește nici o altă carte în afara unor enciclopedii folosite pentru justa alegere a cuvintelor.
Alexandr Soljenițîn scria proză în minte, în lagărul concentraționar rusesc. Scria în minte și fiecare zi începea cu repetarea celor scrise pînă atunci, timp care devenea din ce în ce mai lung și mai obositor cu fiecare zi în care apuca să adauge ceva nou, după cum afirmă în „Vițelul și stejarul”. A rămas uimit cînd a ajuns în Franța unde a citit în revistele de literatură că sînt scriitori care nu pot așterne nimic pe foaie dacă razele soarelui nu cad nu știu cum prin fereastră.
Există, de asemenea, scriitori care se așază la masa de scris la ora la care au hotărît deciși să umple, după cum de asemenea au hotărît, un anumit număr de pagini. Fie că au ceva de spus în acele zile, fie că nu. Dacă au o oră pe zi dedicată scrisului, atunci în acea oră se așează la masă și scriu. Poate că e și asta o metodă, poate că odată cu practica vin și rezultatele. Probabil că, pentru scriitorii care lucrează după un plan foarte bine stabilit al cărții este foarte folositor. E aproape imposibil să-ți faci un plan de scris, dacă nu ai un plan al zilelor în care te eșezi la masa de scris. Dar cînd ai vreme?
De multe ori, faptul că locul de muncă îți ocupă atît de mult timp, că te epuizează fizic și psihic, devine o scuză. Aș scrie, dar nu am timpul necesar, însă cîndva voi scrie, peste cîțiva ani, cînd voi avea o situație financiară asigurată, fără doar și poate că mă voi apuca de scris! - poate să spună unul. Eu nu cred în asta. Eu cred că un lucru care poate fi scris la 30 de ani nu mai poate fi scris la 50. Nu neapărat mai bun, mai prost, mai știu eu cum…
Totuși, în ziua de azi, în România, cînd vă faceți timp să scrieți? E oare vreo rețetă de „făcut” timp pentru scris? Un serviciu solicitant distruge în cap rotițele creației, sau, din contră, o muncă epuizantă te face să te concentrezi mai bine asupra a ceea ce ai de făcut, te mobilizează mai bine, te constrînge să iei hotărîri și să respecți deciziile deja luate?
Eu scriu foarte mult dimineața, de aceea mă trezesc foarte devreme, seara îmi iau doar notițe, fac însemnări și pregătesc orele de scris. De asemenea, nu pot să scriu dacă nu am cel puțin două ore de liniște.
Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârșită improvizație de jazz, care se țese între San Sebastián, Madrid și Lisabona.
January 25th, 2010 at 11:17 am
Scriu pe apucate. Scriu la servici, cu castile pe urechi, lasandu-mi toata treaba deoparte pentru ca am chef sa scriu sau mi-a nazarit o imagine in minte si trebuie s-o pun pe ecran. Ma grabesc sa nu ma prinda colegii sau, mai rau, sefii.
Scriu seara tarziu, in mijlocul patului, cu laptopul in brate, sau in weekend cand nu e soare afara.
Scriu putin. Cand ma cuprinde rusinea ca am stat prea multa vreme departe, incerc si scrisul la comanda proprie, fara vreo idee conturata sau vreun context imaginat. De regula, din astfel de comenzi ies texte de opinie pentru ca pe acelea le am oricum la mine.
Proza vine singura, cand are ea chef, ca visele nocturne.
January 25th, 2010 at 2:30 pm
asta cu “nu am cand” e o aiureala. eu scriu oricand si oriunde: acasa, la serviciu, in tramvai, in metrou, la cafenea, in tren, in camera de hotel la munte. cand ai o idee nu poti s-o lasi nescrisa doar pentru ca, vezi Doamne, nu esti in locul adecvat. normal ca atunci cand scriu nu ramane aceea varianta finala, revad, tai, modific, rescriu pana cand obtin varianta dorita. in ultima vreme scriind aproape numai poezii, imi este simplu sa notez si pe mobil versurile, atunci cand nu am un pix si un caiet la indemana.
serviciul solicitant - se poate sa nu fie un factor decisiv in ce priveste inspiratia. eu nu muncesc foarte mult, dar exista perioade cand scriu mai mult si perioade cand scriu mai putin. cred ca depinde mai mult de modul in care percepi lumea, de gradul in care esti dispus sa observi ceea ce este in jurul tau, sa si visezi putin.
January 25th, 2010 at 3:38 pm
Marynna, inseamna ca tu esti o norocoasa. E mare lucru sa poti scrie oriunde si oricand chiar daca aceea nu ramane varianta finala. Ar trebui sa ma autoeduc si eu la fel, dar recunosc faptul ca nu prea imi iese. In general am pauze in care nu pot scrie si apoi dintr-o data ma “loveste” inspiratia. Insa dezavantajul este ca astfel pierd foarte multe idei pe care le vad si le simt in viata de zi cu zi, exact atunci cand nu am nimic de scris, cand nu pot sa scriu si uit ideile pana in momentul in care ma hotarasc sa valorific acea sclipire de inspiratie.
January 25th, 2010 at 10:32 pm
@marynna, nu cred că e o rețetă, fiecare are ritmul și felul său de-a duce la capăt lucrurile.
Oricum, de ceva sînt sigur: nu poți să spui, cînd dai proza cuiva să ți-o citească: “S-o lecturați ținînd cont de faptul că am scris doar în week-end!”.
E păguboasă oare expresia “timp liber”? Cum sună cînd cineva spune “Scriu în timpul liber”?
De ce cineva care scrie - și crede cu totul în ceea ce face - nu abandonează serviciul ca să scrie, ca să spună ce are de spus? Mă gîndesc la credincioșii “de apartament”, din chiliile ceaușiste, care nu au puterea să abandoneze “cele materiale”…
Niciodată - pe vremea cînd îmi făceam CV-uri - nu treceam la Hobby-uri literatura sau lectura. Sună marginal, mărunt, ca un rest.
Cred că am fost destul de confuz.:)
January 25th, 2010 at 11:32 pm
Eu nu prea pot sa scriu daca nu am chef sa scriu. Adica, nu prea imi iese partea aia cu programul zilnic, la fel cum nu pot scrie oriunde. Sunt zile in care nu scriu nimic, dupa care vin zile in care doar asta fac. Si mai sunt unele in care incerc sa fiu disciplinata, dar alea imi ies mai rar…
In general, insa, pot sa scriu dimineata, pentru ca nu pot dormi “pana la pranz”, desi imi doresc. Ma trezesc mult prea devreme, pun cafeaua langa mine si incep sa desir cuvintele. Candva, scriam noaptea, dar acum nu prea imi permit sa pierd noptile. Sau poate e doar o scuza, nu stiu… Si nu pot scrie cu cineva in aceeasi incapere, cu cineva care sa-mi sufle in ceafa sau sa ma bata la cap. Mai e muzica, de cele mai multe ori, nu pot fara muzica, desi sunt momente cand nu o suport nici pe ea. In fine, zicea cineva (cred) ca scrisul e un animal capricios. Este…
Mihai, despre literatura din CV… am avut si eu ezitari in privinta asta, dar CV-urile trebuie sa placa celor care le citesc, asa ca le scrii in functie de asta. In plus, daca ma gandesc la oamenii care nu reusesc sa citeasca mai mult decat paginile mondene din Libertatea - si sunt multi, crede-ma, si surprinzator de diversi - , literatura ca hobby in CV nu mai suna deloc marunt.
January 25th, 2010 at 11:42 pm
Nu știu când și cum. Nu am nici o rețetă pentru ca la mine se întâmplă ca o constrângere. Mă așez la calculator cu intenția de a scrie dar nu merge, las totul baltă după câteva rânduri. încerc dimineața și nu merge, încerc seara și adorm. Zile în șir întorc ideea de pe o parte pe alta, analizez diferite abordări, creez personaje mentale și îi pun pe rând în respectiva situație, apoi îi abandonez nefiind cea ce caut. Apoi vine o zi în care mă pleznește din senin nevoaia de a scrie, se întâmplă de regulă într-un moment în care mă astept cel mai puțin. S-a întâmplat să fiu pregătit de plecare, am deschis ușa…apoi am închis-o la loc și m-am apucat de scris fără să mă fi descălțat măcar, mi s-a întâmplat să las cina mâncată de jumătate pentru a scrie, am avut și caz când mă uitam la un film, îmi plăcea dar la jumătatea lui m-am apucat de scris. De regulă când scriu îmi pun căștile și ascult ori muzică clasică ( Mozart, Brahms și Rossini merg cel mai bine) ori muzică populară veche în limba maghiară ori Tudor Gheorghe. Și nu mă opresc până nu termin povestirea sau capitolul, chiar dacă asta înseamnă să stau uneori mai bine de o zi și o noapte la calculator.
Hobby? Nu, la mine nu e hobby nici cititul și nici scrisul. E dependență!
O dependență suficient de mare cât să-mi deformeze percepțiile, astfel eu îmi închipui iadul ca fiind un loc unde ori nu sunt cărți, ori nu cunosc eu literele, ori nu este suficientă lumină, iar raiul este un fotoliu confortabil în mijlocul unei camere unde biblioteci pline țin loc de pereți și monotonia decorului este întreruptă doar de biroul pe care stă calculatorul.
January 26th, 2010 at 12:00 am
@Adina, mai sunt unii “șefi” care citesc la viața lor doar CV-uri
January 26th, 2010 at 12:01 am
@Balin Feri, poate că ar trebui să vorbim cît de curînd de literatură și muzică… sună bine
January 26th, 2010 at 8:09 am
Subscriu si eu la o discutie despre muzica si scris, e o imbinare foarte interesanta.
January 26th, 2010 at 10:25 am
literatura si muzica… merg chiar foarte bine impreuna. intr-un fel scrii cand asculti nightwish, in alt fel cand asculti vanessa mae si in cu totul alt fel daca asculti ceva latino… sau lady gaga, sau queen, sau the doors. nu vreau sa ma gandesc cum or scrie aia care asculta solisti cu nume de mezeluri
am observat si alt lucru. daca am scris deja ceva (proza, poezie, nu conteaza ce) si vreau sa revin asupra ei, s-o recitesc si eventual s-o modific, intr-un fel o percep daca ascult o muzica linistita si in alt fel daca ascult ceva mai ritmat.
cred ca muzica te influenteaza. ma gandeam la unul din autorii mei preferati - murakami. in opera lui are foarte-foarte multe referinte la muzica anilor 60-70, la jazz, iar stilul lui de a scrie se potriveste pur si simplu cu aceaste stiluri de muzica.
January 26th, 2010 at 1:14 pm
Io sunt un dezastru.Scriu cand ma loveste inspiratia cu parul in cap.scriu brutal,pe nerasuflate si apoi ma mir si eu de unde mi au venit ideile.nu pot sa slefuiesc,sa ma reantorc la ceva ce am scris.In Italia scriam peste tot,in metro,in tren,in parc in librarie…apropo…sunt in Roma niste librarii cu canapele confortabile pe care potzi sa stai cu orele si sa citesti…De un an de zile n am mai scris nimic,sufeream de anxietate acuta cu atacuri de panica.Ma fortam sa scriu stiind ca astfel ma pot vindeca dar nu reuseam.noroc cu concursul vostru:am stat o saptamana cu pixul in mana….si nimic.In ultimul moment, in 15,la ora 10 30,m-o plesnit Ideea.Am prins o de un picior,m-am asezat in fatza calcuratorului si am scris…..doamne ce bine e.Ca si cum ai atinge pentru o secunda pe dumnezeu.Sau ca si cum ai scoate afara demonii din tine.Cred ca a citii este egal cu a te umple si a scrie este egal cu a te elibera.
Oricum ar fii nu potzi sa scapi de scris.Cui ii este dat sa scrie va scrie…..oricat de putine conditii sunt pentru asta.
January 26th, 2010 at 2:04 pm
Intreba Mihai de ce unii care cred in scris nu isi abandoneaza serviciul ca sa se dedice pasiunii lor. Pentru ca nu isi permit, nu? Cei mai multi… Dincolo de frumoasa nebunie care te poate mana sa faci asta exista instinctul de supravietuire, acel ceva care nu te lasa sa te arunci cu capul inainte. Cati isi permit sa faca asta?
Acum vreo jumatate de an, am avut o discutie, la o cafea, cu un tip de la noi care are deja niste carti publicate (nu spun cine, persoana cunoscuta) si l-am intrebat: daca nu esti un nume, nu a auzit nimeni de tine inca si ai un manuscris, cum faci sa ti-l citeasca cineva de la o editura? Raspunsul a fost foarte franc: iti trebuie o relatie; altfel, editurile asteapta manuscrise minune, iar astea apar o data la cine stie cat timp.
Nu suna foarte incurajator, nu?_
January 26th, 2010 at 5:03 pm
Dragă Adina, nu cred că ai nevoie neaparat de o relație, este suficient să abordezi un subiect interesant și s-o faci astfel încât cititorul să te citească într-o suflare, să-i dai personaje cu care să se identifice, să-i creezi situații care să-l țină cu sufletul la gură și să rămână o vreme și după ce lasă cartea ta sub influența celor citite. Cititorii adoră să fie șocați, speriați, îngroziți, adoră să li se dea speranță, adoră să sufere alături de personaje și dacă reușești să-i rupi din cenușiul cotidianului atunci te vor citi cu regularitate. Iar editorul este și el înainte de toate un cititor, ceea ce lui nu-i captează atenția puțin probabil să se bucure de aprecierea cititorilor. Altfel spus cu o relație vei putea obține publicarea dar nu vei obține și cititori, scriind bine obții tot. Dar nu în România! Aici obții cel mult celebritatea, unii te vor bălăcarii indiferent cum ai scrie, alții te vor lăuda, dar numai din scris nu vei putea trăi, nu atâta timp cât marea majoritate a populației trăiește și moare fără să citească măcar o carte.
@ Mihai Radu, subiectul este interesant. Cred că s-ar bucura de interes o paralelă între marile creații literare și principalele opere muzicale. Mie, de exemplu, scrierile lui Thomas Hardy îmi crează o senzație similară cu cele trezite de muzica lui Bethoven, Rudyard Kipling este corespondentul lui Mozart, Rebreanu îmi amintește de Porumbescu, pe Cehov îl regăsesc în Enescu iar Dostoievski datorită forței scrierilor aș zice că aduce a Metallica, alternanță dintre balade de genul Nothing Else Matters și chestii mai dure ca Fade To Black. Tolkien are muzicalitatea perfectă a lui Joseph Hayden iar Victor Hugo, în principal cu Mizerabilii, Omul care râde și 1793 îmi amintește de Verdi. Pe când Notre Dame din Paris, Han din Islanda precum și Oamenii Mării în mod curios la mine se potrivesc muzicii lui Ceaikovski. Stendhal își găsește corespondentul în Liszt, pe Marquez ( îmbinarea absolut fermecătoare a realului cu fantasticul) îl regăsesc în Strauss fiul,( Johann nu Richard). :))
January 26th, 2010 at 5:19 pm
Balin, nu vorbesc despre publicare inca. Nu. Eu ma intrebam doar cum sa faci ca un editor sa se uite macar pe manuscris, sa stii ca nu il face uitat pe undeva, ca iti va da un raspuns, fie el si negativ. Eu nu am incercat inca, pt ca am diverse incepute, nu terminate, spun doar ce mi-a raspuns amicul respectiv. Dar mi-am pus problema: termin ceva din ce am inceput, ce fac apoi? Nu sunt genul care apeleaza la relatii (am facut-o o singura data, e vorba de un alt domeniu, cel medical, si s-a sfarsit in cel mai rau fel posibil) si nici nu mi-am cultivat diverse cunostinte facute in anii de presa, pentru ca n-am stiut sa tac si sa inghit. Ghinionul meu, dar… asta e. Asa ca nu ma astept la miracole, dar ramane intrebarea: ce fac? Incerc marea cu degetul, doar ca lucrurile nu par tocmai corecte, din ce am auzit de la altii.
Si nu stiu daca ce spui tu se intampla doar la noi. Nu am inventat noi roata, la fel cum nu am inventat toate relele de pe planeta. Iar cand spui ca majoritatea populatiei nu citeste o carte cred ca exagerezi. Ok, nu suntem un popor de genii, dar lumea citeste destul. Nu cat ar trebui, am vazut si eu, dar nici chiar asa. Asta e ca si povestea aia cu “in Romania cartile sunt scumpe, afara sunt muuuuult mai ieftine.” E o prostie. Si afara este ieftina doar literatura de duzina, cartile pentru navetisti, pe care le iei din gara. E o problema pusa gresit.
January 26th, 2010 at 8:49 pm
@Balin Feri, si eu sunt de acord ca nu relatiile conteaza in primul si in primul rind, ci felul in care scrii. Daca scrii bine si crezi in ceea ce faci, vei reusi in cele din urma, oricit de banal suna. Ideea nu e sa publici o carte si sa devii celebru printre confratii dintr-un grup sau altul, ci sa fii citit de oricine, pentru ca e atras de povestea pe care o spui. Eu as innebuni de placere sa merg cu metroul si sa vad un strain citindu-mi cartea, fie ea publicata si pe cheltuiala mea. Asta e ceea ce-mi doresc, nu sa fiu publicata de cine stie ce editura cu pretentii sau elogiata de critici, dar necitita de nimeni. In Romania, lucrurile se misca mai greu, ca intotdeauna, chiar si in materie de publicare a scriitorilor debutanti. Cind primesti manuscrise la editura, nu ai timpul necesar sa le lecturezi si sa dai mai mult decit un simplu verdict. Pentru ca ai de facut… productia de carti. E o industrie. In alte parti, exista lectori special platiti pentru a citi manuscrisele, la noi nu. Lectura avizata nu e un act gratuit.
January 26th, 2010 at 9:49 pm
Cine nu s-ar bucura sa isi vada cartea citita? Dar e altceva sa fie publicata pentru ca a fost aleasa de un editor si altceva sa o publici pe banii tai, sa te ocupi tu de distributie samd. In plus, sansele sa fii citit sunt mult mai mici, pentru ca oamenii - ne place sau nu - cumpara un nume, chair si cand vine vorba de edituri. Mai degraba vor rasfoi si vor cumpara o carte scoasa de Nemira, Humanitasa etc. decat una scoasa de o editura de apartament. La astea nici nu se uita. Rar ajung si in librarii. Asa ca… e o diferenta. Si mai sunt si alte aspecte.
Sigur, toti isi doresc sa scrie genial, sa fie remarcati din prima. Dar nu mereu se intampla, iar indiferenta editurilor nu face decat sa descurajeze. Si e cu atat mai frustrant cu cat vezi pe piata o multime de carti proaste (realmente proaste) ale unor autori straini.
In fine, ma opresc aici, am vaga impresie ca sunt prost inteleasa.
January 26th, 2010 at 10:29 pm
au aparut din ce in ce mai multi scriitori din randul necunoscutilor. fenomenul blogosfera a luat amploare si asa multi se pierd printre zecile de mii de bloguri. eu personal citesc constant cateva bloguri personale si descopar deseori altele care sunt surprize foarte placute. in adolescenta scriam in agende,acum scriu pe blog pentru ca este mai eficient. cred foarte mult ca scrisul inseamna o anume stare:starea de scris. personal ,foarte rar am reusit sa scriu despre o alta persoana,iar cand s-a intamplat,eram tot eu (vazuta de mine) sau o persoana foarte apropiata. muzica imi da o directie a scrisului si mai mult decat atat,ma reorienteaza. imi place site-ul si initiativa voastra. felicitari!
January 26th, 2010 at 11:32 pm
Dragă Adina, din păcate afirmația mea privind numărul foarte mic al cititorilor nu este una făcută în mod hazardat. Eu cunosc oameni din toate domeniile, cunosc muncitori, cunosc studenți, elevi, profesori, directori de bănci, directori de mari firme, cunosc și medici și informaticieni. Dintre aceștia cei mai susceptibili de a fi cititori sunt profesorii, studenții și elevii, în ordinea asta. Profesorii pe care îi cunosc, majoritatea lor, nu mai citesc decât cărți ce au legătură cu ceea ce predau, nu literatură, excepție chiar profesorii de literatură. Majoritatea au câte o scuză foarte bună: ei nu mai citesc de când nu mai au timp de așa ceva. Studenții? Nu știu cum sunt cei de la litere, jurnalism, drept, etc, dar pe cei din facultățile tehnice am avut ocazia să-i cunosc. Din o mie de studenți cu mare bunăvoința aș putea spune despre cinci că sunt cititori, nu de alta dar indiferent câta bunăvoința aș avea nu pot numi cititor un om care până la 23 de ani încă nu a citit douăzeci de cărți din proprie inițiativă. Elevii? Cam 8-9 dintr-o clasă citesc, dar unul dacă este întradevăr pasionat de citit, cei mai mulți spun că citesc pentru că dă bine.
Despre publicat: nu încerca să dai lovitura din prima. Începe cu pași mărunți, scrie o povestire, două-trei și publică-le pe diferite siteuri sau în reviste, participă la concursuri, nu sta deoparte când e vorba de a cunoaște față în față oameni din domeniu, astfel în câțiva ani chiar dacă nu vei ajunge celebră cu siguranța vei fi cunoscută suficient cât să-ți citească editorul cartea. Dacă lui nu-i place nu te impacienta, trimite la alt editor pentru că fiece carte își are propriul drum…
Vezi dragă Ana, aici este o mare diferență între noi, eu nu scriu niciodată cu gândul la cititori, scriu doar pentru a spune povestea. Ani de zile am născocit povești de spus copiilor înainte de culcare, unele le-am și scris dar majoritatea au rămas în stadiul de poveste spusa o singură dată. Ani în șir am scris povești pentru mine însumi, le-am scris pentru că îmi plăcea să scriu și niciodată nu m-am gândit că ar trebui să și public ceva. Deabia anul trecut am trimis o povestire la Nautilus, la insistențele cuiva și atunci. Am continuat să scriu, unele povestiri le-am trimis, altele le-am păstrat. Am scris un roman dar nu l-am trimis spre publicare nicăieri. Lucrez și acum la un roman și la o povestire, deși probabil nu le voi publica vreodată. Mie îmi ajunge plăcerea scrisului, dacă ceea ce scriu este și pe placul altcuiva cu atât mai bine, dar nu scriu pentru ei, eu scriu pentru mine însumi, scriu pentru a-mi spune poveștile, scriu pentru că astfel îmi aprofundez propriile idei.
Dragă Adina, pentru existența cărților proaste, aduse din import la bani grei, vinovați nu sunt doar editorii sau doar editurile, ci în buna măsură și cititorii. O editură nu poate supraviețuii fără vânzări și nu prea au de ales din moment ce o carte apărută sub semnătura unui american se vinde chiar dacă este proastă, pe când cartea unui român se prăfuiește pe raft chiar dacă este genială. Sandra Brown a fost citită în România de mai mulți oameni decât Paler sau Țuțea, pentru că există mai multe “gospodine” dornice de aventuri amoroase, decât profesori ahtiați după învățatură.
Află ce fel de cărți s-au dovedit a fi pe primul loc în topul vânzărilor anul trecut sau acum doi ani și fă o analiză pertinentă privind valoarea lor literară, apoi mai miră-te, dacă poți, de preferințele editurilor când vine vorba de publicare. Vrei sa ai succes pe piața românească? Publică sub pseudonim englezesc în America, impresionează-i și cartea pe care nici gratis nu a vrut să ți-o publice nimeni în România, ți-o vor publica pe bani grei, plătind în plus și traducător.
January 27th, 2010 at 7:56 am
Eu scriu si acasa, si la slujba daca n-am terminat treaba. Scriu la calculator ori pe un caiet vechi de matematica, daca sunt, sa zicem, la o institutie si astept sa primesc informatii. Totul e sa-mi vina cheful. Daca vad ca nu merge, nu fortez, oricum nu-mi va placea la o alta lectura ce am scris. A, si muzica ma ajuta si pe mine. De exemplu, coloana sonora din “Piratii din Caraibe” ori “Omul cu masca de fier”.
E adevarat insa si ca sunt seri cand as vrea sa scriu, dar ma simt prea sfarsita…
January 27th, 2010 at 8:23 am
unii pot sa scrie la ore fixe. asta nu inseamna ca nu is fac munca de gandire a structuri, a personajelor in afara acelor ore. probabil de aceea pot.
eu de obicei scriu acasa, seara, dupa 8-9, insa mereu am la mine un caiet in care imi notez/schitez ideile cu eventuale povesti noi, personaje ciudate.
insa mi s-a intamplat sa scriu si dimineata devreme si la amiaz pe o caldura torida, toate acestea la mine depind de ideea “geniala” care ma motiveaza sa ma apuc de scris. Daca intr-adevar e valoroasa ma antreneaza si ajung sa scriu ore in sir. insa uneori, ideea “geniala” isi pierde din stralucire dupa 3 pagini sau 3 randuri.
p.s.: muzica e o necesitate pentru mine oriunde as fi
January 27th, 2010 at 10:23 am
@Adina, ce mă scoate pe mine din minți e acea așteptare a genialității din partea editurilor. Faptul că nu înțeleg fenomenul celor care scriu din pasiune fără să fie Sabato. Și nici nu sînt convins că ar recunoaște genialitatea dacă ar da peste ea - să nu ne facem iluzii!
Și-apoi, două pagini din Hemingway vînd cît toată oprea completă a lui Cosașu și Agopian la un loc (era să fac o răutate aici, dar mă abțin!), așa că editurile noastre sînt interesate de autori români la fel de mult ca editurile proaspăt dărîmatului Haiti.
Dar, aș vrea să vorbim mai aplicat, poate în jurul unei mese, de stabilirea unei relații “instituționale” între Revista Scriitorului (adică noi, pasionații, amatorii) și editurile din România.
Nu cred că genialii trebuie să ne intereseze, ci relațiile cu editurile, cu instituțiile statului (burse…), cu revistele de specialitate. Ana are dreptate, cine scrie din convingere și CONTINUĂ să scrie, să-și ocrotească obsesiile, va fi ascultat de ceilalți, va reuși să comunice cu ceilalți din “oraș”. Pînă la urmă, o edituă îți face cunoștință cu oameni pe care altfel nu ai putea să-i cunoști niciodată. Unii dintre ei sînt prieteni cu tine! (Un fel de matrimoniale :D)
January 27th, 2010 at 11:28 am
eu cred că multe din poveștile cu scriitorii care scriau nu știu cum și în nu știu ce condiții sunt doar povești, poți să scrii în orice oră din zi și aproape în orice loc te-ai
deși în momentu în care te iei în serios, poste prea în serios, când scrii treaba căpătă valori ritualice
eu anul trecut scriam doar beat și doar în anumite cafenele sau crâșme, apoi am început să scriu foarte mult într-un club, care era de obicei foarte plin și multă lume dansa
acum pot scrie și acasă și la școală și oriunde și momentan m-am lăsat de băut
totuși e un lucru de care am nevoie când scriu - țigări
și în cazu ăsta activitatea devine costisitoare
January 27th, 2010 at 11:46 am
@Adina, pricep ce spui si, in mare parte, ai dreptate. Am ales sa particip la proiectul Revista Scriitorului, tocmai pentru ca cred in cei care scriu si care nu ajung la edituri, de multe ori mai buni decit cei care reusesc sa fie publicati. Sper ca impreuna, asa cum zicea Mihai, sa stabilim o comunicare intre cei pasionati de scris si edituri sau alte institutii care pretuiesc si intretin concret actul scrisului.
@Balin, da, e o diferenta, eu nu ma multumesc doar cu propria placere de a scrie, trebuie sa ajung la celalalt, altfel e in van.
Mi-a placut ce-a zis @lorelaya despre scris: “Ca si cum ai atinge pentru o secunda pe Dumnezeu.” Am simtit si eu asa si de aceea consider scrisul un act existential inainte de orice. Nu pot sa taiesc altfel, ma sufoc fara sa scriu.
January 27th, 2010 at 12:09 pm
“Cred ca a citi este egal cu a te umple si a scrie este egal cu a te elibera.
Oricum ar fi nu poti sa scapi de scris. Cui ii este dat sa scrie va scrie… oricat de putine conditii sunt pentru asta”
(dar atentie la cati “i” pui)
January 27th, 2010 at 4:43 pm
Faza asta cu cand scriu si cum scriu cred ca depinde de la om la om. Eu nu am un anumit ritm stabilit. De obicei incerc scriu in fiecare zi cate putin, cateva pagini sau un capitol. Sunt si perioade cand 2-3 zile la rand povestea curge din plin, ca apoi 3-4 zile sa n-am chef deloc de ea, dupa care urmeaza alte 2-3 zile de tras tare. Ca sa evit astfel de situatii am incercat un experiment in decembrie, am scris cate 1000 de cuvinte pe zi timp de o luna incheiata, inclusiv weekend-uri. Merge si asa, atata doar ca e mai mult de editat la o trecere ulterioara prin text. Scriu cu mai mult entuziasm seara, dar asta e dificil pentru ca atunci se strange toata familia acasa. Ah, si cand ma apuc sa citesc o carte, trebuie mai intai sa o termin inainte de a ma putea intoarce la povestea pe care o am in lucru…
January 27th, 2010 at 5:53 pm
Cand scriu, ma privesc uneori prin ochiul cititorului care as putea fi. Nu-mi umplu sertarele cu ciorne, nu pastrez nimic din ceea nu transmite emotie. Daca as fi cititorul meu as fi foarte critica , foarte selectiva, foarte carcotasa, deoarece este singurul lucru in care pretind perfectiune.
January 27th, 2010 at 6:46 pm
@Mihai, poti sa detaliezi povestea cu vorbitul mai aplicat?
January 27th, 2010 at 10:00 pm
Scrie fiecare cum poate, când poate, unde poate. Esențial e să ai acea pornire lăuntrică de a lega lumi în cuvinte. Când te simți “însuflețit” totul devine ușor, poți depăși toate inconvenientele.
Cum faci totuși să răzbați până la acea stare de disponibilitate efectivă, de dragoste pentru cuvânt?!
Unii se mângâie singuri pe creștet, repetându-și că sunt geniali…
Pentru alții scrisul constituie un reflex condiționat; aceștia sunt robii datoriei și fac din activitatea lor un meșteșug zilnic cu aplicații sociale.
Unii își creează un spațiu de taină în care, odată intrați, se transformă în scribi ai inspirației.
Alții apelează la alte subterfugii cu ajutorul cărora se smulg din sloiurile cotidianului: își fac încălzirea citind câteva pagini din codul penal sau ascultă o anumită muzică. Sau pur și simplu sunt dependenți de cafea, de țigări, de alcool, de femei frumoase…
Dar poate că toate acestea nu sunt decât reflexe ale unei căutări mai adânci. Și avataruri ale devenirii scriitoricești, etape prin care, de ce nu am recunoaște, trecem cu toții.
Eu cred că reușim într-adevăr numai când cuplăm între ele cele două universuri între care pendulăm. Scrisul, ca și viața, constituie o sumă de opțiuni - mai clar sau mai confuz exprimate, la diferite niveluri ale percepției. Punctul de echilibru unde se decantează toate iluziile ești tu însuți. Iar scrisul, ca manieră de organizare a lumii într-o structură (finită și deschisă totodată) constituie pentru scriitor o modalitate eficientă de cunoaștere de sine. “Mângâietoare ca o rugăciune” zicea Rebreanu. Prin trans-scrierea vieții - dacă ți-e dată această vocație - te poți contempla detașat, lucid. Și înțelege. Din asumarea acestui crez ar trebui să ne extragem energia despre care vorbeam la început pentru a reuși să ne trăim fiecare povestea.
January 27th, 2010 at 10:54 pm
@Adina, mă gîndeam la o întîlnire în care să ne punem mai mulți dorințele legate de practica scrisului în aceeași căciulă…
January 27th, 2010 at 11:44 pm
Nu e o idee rea, subscriu. Stabiliti detalii si…
January 28th, 2010 at 3:07 pm
Frate, ce de scriitori pe-aici
January 28th, 2010 at 7:26 pm
Nu conteaza nici cum, asa cum nu conteaza nici cand. Ceea ce conteaza este de ce. Iar la aceasta intrebare niciunul din cei ce raspund nu e sincer. Ce-i asta, il ating pe Dumnezeu, fara scris ma sufoc etc. Scrieti pentru ca sunteti grafomani si orgoliosi. Scrieti din vanitate si trufie. Sunteti fixisti. Ingamfati si infumurati. Vi se pare ca sunteti o personalitate iesita din comun care trebuie admirata, trebuie musai sa impresionati pe cei din jurul vostru.
January 28th, 2010 at 7:59 pm
Intrebarea nu era de ce, ci unde si cand:)
January 28th, 2010 at 8:21 pm
mare dreptate ai doriane. si pe langa asta mai sunt si fetisisti, in sensul ala psihanalitic, caci ce sunt toate mofturile astea cu dimineata, seara, trandafirul galben, spatiu de taina etc daca nu fetisizari perverse ale extrem de rusinosului act creator?
intr-o cu totul alta ordine de idei eu cred ca e foarte important ce anume scrii. adica normal ca n-o sa poti lucra la un roman cu un plan deja stabilit pe masa vreunei crasme din cartier. daca scrii o poezie in schimb poate fi chiar inspirator locul. depinde, poti experimenta diverse situatii scriind diverse lucruri. eu sunt de parere ca suntem exact aceeasi indiferent unde ne-am afla si daca avem ceva de zis o zicem, si da sunt fetisuri fixatiile astea dar nu in sens psihanalitic
se pare insa ca de un lucru avem cu totii nevoie, si asta nu cred sa mai fie fetis, de singuratate.
January 28th, 2010 at 9:11 pm
@dorian
Nu credeam sa-ti dau dreptate vreodata. Imi pareai la fel ca ceilalti:increzut, ingimfat, infumurat. Imi cer scuze. Dar, oare, esti altfel?
January 28th, 2010 at 10:59 pm
Nu, mandea, nu sunt altfel. Ma includ si pe mine intre “voi, va”. Pentru ca si eu scriu, nu am nicio scuza, nu pot fi altfel decat restul. Sunt grafoman si restul.
January 28th, 2010 at 11:59 pm
A murit Salinger! A mai scăpat lumea de un încrezut!
A fost ziua perfectă pentru peștele banană…
February 9th, 2010 at 12:18 pm
M-am dezbracat de cuvinte
si le-am trimis in lume
oricum devenisera inutile:
prea comode,
ca fumul de tigara aruncat in fata unui interlocutor indiscret
sau prea elegante,
ca o fata batrana la nunta fostului iubit.
Le-am spus”plecati si sa nu va mai intoarceti
pana cand nu ve-ti scormonii pamantul cu ghiarele
pentru a invata sa insemantati;
pana cand nu ve-ti rascolii oceanele
pentru a cunoaste adancimea;
pana cand nu ve-ti fierbe in cazane prin odai obscure,
pline de paianjeni,par de broasca si ochi de dragon,
pentru a vraji cum faceati altadata;
pana cand nu ve-ti hranii vulturii cu carnea voastra
pentru a zbura din nou…”
Dar lumea m-a vazut goala
si-a spus “ce prostie”
nu puteam spune ca mi-am trimis cuvintele in lume
oricum cine ar fii inteles?