După ce aţi văzut Idioţii de Lars von Trier, nu v-a venit niciodată apoi să scoateţi eul vostru idiot la iveală, când vă e lumea mai dragă? Mie, da. Când te afli într-o şedinţă din asta serioasă, cu un şef care tună şi fulgeră, nu-ţi vine să începi să te bâţâi şi să-ţi laşi saliva să curgă pe ditamai masa de protocol, uitându-te tâmp? Şi ce-ar fi dacă, prefăcându-te, ai rămâne aşa?
În romanul premiat cu Femina 2009, Unde mergem, tati?, autorul scrie despre propriii săi doi copii handicapaţi, „idioţi” până la moarte. Şi o face fără patos, străduindu-se să ia distanţă faţă de drama prin care trece, cu un umor care i-a permis, fără îndoială, să supravieţuiască. Jean-Louis Fournier e cineast, realizator de emisiuni TV şi scriitor. Îl adoră pe Ionesco şi, citind romanul, înţelegi şi de ce. Un absurd asumat. Îţi vine să crezi că după ce ai făcut un copil handicapat, al doilea va ieşi la fel? Că lumea se poate sfârşi de două ori? Viaţa lui pare să fie o piesă de Ionesco, dar în care cei doi „idioţi” sunt jucaţi chiar de doi „idioţi”.
Într-un interviu, autorul mărturiseşte deschis: „M-am gândit mereu că, poate într-o zi, cei doi băieţi ai mei îmi vor oferi şi ceva bun.  Acest premiu li se datorează. Dar, în primul rând, terminând cartea, am înţeles cât de mult i-am adorat.” După apariţie, mama lor şi-a făcut un site ca să dezmintă imaginea creată de tatăl lor: „Refuz ideea disperată că trecerea lui Mathieu şi a lui Thomas prin această lume nu a avut în cele din urmă nici un rost. Nici un rost în afară de a-l împovăra pe tatăl lor şi de a-i servi drept subiect pentru o carte, oricât de excelentă ar fi ea. ”
Dincolo de orice comentariu literar sau uman, prefer să traduc câteva pagini din acest text despre care un critic spunea că e un „OZN literar care transcende genurile literare.” Romanul va apărea la Editura Nemira în colecţia Babel.

Fragmente
„Nu-mi place cuvântul «handicapat». La origine e un cuvânt englezesc care vrea să însemne hand in cap,  «mâna în pălărie».
Nu-mi place nici cuvântul «anormal», mai ales când e aplicat unui «copil».
Ce vrea să însemne asta, să fii normal? Cum trebuie să fii, cum ar trebui să fii, adică să fii de mijloc, mediu? Nu-mi prea place ceea ce se află la mijloc, îi prefer pe cei care nu sunt de mijloc, pe cei care se află deasupra şi, de ce nu, pe cei de sub medie, în orice caz pe cei care nu sunt ca toată lumea. Prefer expresia „nu ca toţi ceilalţi”. Pentru că nu-i iubesc mereu pe ceilalţi.
Să nu fii ca toţi ceilalţi nu vrea să însemne neapărat să fii mai puţin bine decît ceilalţi, ci să fii diferit de alţii.
Ce vrea să însemne că o pasăre nu e ca toate celelalte? O pasăre care suferă de ameţeală, dar şi o pasăre capabilă să cânte fără partitură toate sonatele pentru flaut de Mozart.
O vacă altfel decât celelalte poate fi una care ştie să dea telefon.
Când vorbesc despre copiii mei, spun că ei nu sunt „ca toţi ceilalţi”. Şi las astfel să plutească îndoiala.
Einstein, Mozart, Michelangelo nu erau ca toţi ceilalţi.”
*
„Copiii mei sunt foarte afectuoşi. În magazine, Thomas vrea să îmbrăţişeze pe toată lumea, tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, proletari, aristocraţi, albi, negri, fără discriminare.
Oamenii sunt puţin stânjeniţi când văd un puşti de doisprezece ani aruncându-se asupra lor ca să-i îmbrăţişeze. Unii se dau înapoi, alţii se lasă luaţi în braţe şi spun  apoi, ştergându-şi faţa cu batista: «Cât e de drăguţ!»
Aşa e, sunt drăguţi. Nu văd răul nicăieri, ca inocenţii. Ei sunt dinaintea păcatului originar, din vremea când toată lumea era bună, natura binevoitoare,  toate ciupercile comestibile şi când puteai mângâia tigrii fără teamă.
Când se duc la grădina zoologică, vor să pupe tigrii. Când trag de coadă pisica, în mod ciudat, ea nu-i zgârie, probabil că-şi zice: «Sunt handicapaţi, trebuie să fii indulgent, nu sunt cu mintea acasă.»
Un tigru ar reacţiona la fel dacă Thomas sau Mathieu l-ar trage de coadă?
O să încerc, dar am să-l previn mai întâi pe tigru.”
*
„Când mă plimb cu cei doi băieţi ai mei, am impresia că la capătul braţelor îmi atârnă două marionete sau păpuşi de cârpă. Sunt uşori, au oase mici şi fragile, nu cresc, nu se îngraşă, la paisprezece ani par de şapte, sunt nişte spiriduşi. Nu se exprimă în franceză, vorbesc în limba spiriduşilor sau mai degrabă miaună, zbiară, latră, ciripesc, cotcodăcesc, gânguresc, chiţăie, scrâşnesc. Nu îi înţeleg întotdeauna.
Ce se află în capul spiriduşilor mei? Nu e plumb. În afară de paie nu trebuie să aibă mare lucru, cel mult un creier de pasăre, sau un transmiţător, sau un vechi radio scos din uz. Cîteva fire electrice prost lipite, un tranzistor, un mic bec care pâlpâie şi se stinge des şi câteva cuvinte înregistrate repetându-se unul după altul.
Nu-i deloc de mirare că nu sunt foarte performanţi cu un astfel de creier. Nu vor face niciodată Politehnica, îmi pare tare rău, aş fi fost atât de mândru, eu, care am fost mereu nul la matematică.
Recent, am trăit o mare emoţie. Mathieu era adâncit în lectura unei cărţi. M-am apropiat cu totul şi cu totul emoţionat.
Ţinea cartea invers.”

De curând am citit un articol din Courrier international cu un titlu mai mult decât socant: „Lectura, mai rea decât închisoarea”.
Legislatia turcă prevede, de câtiva ani, si lectura ca pedeapsă pentru delicte minore. Mai exact, obligativitate de a citi este o alternativă la detentiile de mai putin de trei ani, pentru acuzati care nu au antecedente penale, dovedesc o bună conduită si manifestă regrete pentru faptele lor. Prima condamnare la… lectură a avut loc în 2006: un cetătean turc a fost inculpat pentru ebrietate si dezordine publică. Cele 15 zile de pedeaspă i-au fost comutate în obligatia de a citi vreme de o oră si jumătate pe zi sub supraveghere politienească. Interesante declaratiile inculpatului: „I-am cerut judecătorului să mă trateze ca pe toată lumea. I-am spus: dacă mă condamnati să citesc o carte, oamenii îsi vor bate joc de mine! Pentru mine, să citesc o carte e ca si cum as spăla vasele acasă.”
Un alt turc, în vârstă de 33 de ani, a fost condamnat să citească în fiecare lună un clasic al literaturii universale, vreme de cinci ani, pentru că si-a lovit sotia în plină stradă. Si-a început pedeaspa cu Război si pace de Tolstoi.
Asa cum conchide si jurnalistul libanez, autorul articolului: nu toate condamnările pronuntate de tribunalele turcesti sunt atât de pitoresti.

Nedim Gürsel si principiul artei

De fiecare data ma surprind neplacut acuzatiile aduse scriitorilor atunci când ele nu se refera la valoarea intrinseca a operei, ci la lucruri care tin de motivatii religioase, politice sau referitoare la viata personala a artistului. Pot intelege repercusiunile contextului asupra operei ca atare, dar nu pot fi de acord ca ele sa duca la procese, amenintari cu moartea sau interzicerea publicarii respectivei lucrari.

Da, istoria literara e plina de exemple, de la Scrisorile persane pâna la Versetele satanice sau efectele cenzurii comuniste asupra literaturii tarilor din fostul lagar socialist.

Citind manuscrisul in franceza al romanului lui Nedim Gürsel, Les filles d’Allah, am fost atât de indignata de acuzatia adusa scriitorului in Turcia, ca si de Raportul Diyanet (Directia generala a afacerilor religioase, aflata sub autoritatea primului-ministru al Turciei), incât nu am rabdat sa nu traduc doua fragmente (chiar daca am facut-o din franceza, si nu din turca) in limba româna, ca un soi de minima reactie impotriva incalcarii  nu atât a principiului laicitatii, cât a principiului artei ca atare. Inca nu se stie ce editura va publica in România romanul lui Gürsel, de abia la sfârsitul verii se va afla sigur. Pâna atunci insa va indemn sa cititi aceste doua scurte fragmente si sa meditati asupra statutului scriitorului in societate contemporana, mai mult, intr-o tara care doreste integrarea europeana.

***

Cei care isi gasesc calea si cei care se ratacesc

(fragment din romanul Fiicele lui Allah de Nedim Gürsel)
Cand mergeai cu bunicul tau la slujba de vineri, treceati prin fata unui mausoleu, aflat la capatul unei strazi prafoase. Iti amintesti vag micul edificiu cu ziduri de piatra, deasupra carora domnea cupola, unde o lumanare statea aprinsa zi si noapte. Ajungeai alergand si, uitandu-te prin fereastra zabrelita, zareai mai intai sicriul acoperit cu o panza verde, apoi imaginea de sub sticla, agatata de perete. Ea reprezenta o camila ducand un sicriu si un beduin care mergea in fata, tinand animalul de frau. Nu stiai ca acela care odihnea in sicriu, ca si cel care conducea camila era Ali, varul si ginerele lui Mahomed, sfantul Ali, ducandu-si propriile ramasite. Dar ti-era teama de sicriu, de flacara palpaind a lumanarii, ca si de umbrele care alergau pe tavan. Din fericire, in imagine era un soare cat se poate de rotund, a carui stralucire te linistea. Era suspendat chiar deasupra capului beduinului, dar parea sa lumineze lumea ta, plina de grozavii, si nu camila ce purta sicriul pe drumul desertului. Lovind cu sabia Zulfiquar doar o data, Ali ar fi putut sa taie soarele in doua, asa cum i-a omorat cu propriii lor cai pe politeistii din Mecca.

Doar mai tarziu, mult mai tarziu, dupa ce ani la rand nu ai deschis Coranul, cand impins de curiozitate, dupa ce ai vizitat tekke-le din Anatolia si ai inceput sa te interesezi de faptele de arme ale dervisilor, ai aflat ca Zulfiqar era sabia lui Ali, ca dupa moartea profetului musulmanii s-au luptat pentru alegerea califului si ca a curs sange in valuri, ca trinitatea Allah-Mahomet-Ali sta la baza credintei alevis-ilor din Anatolia, ca nu e o cale, ci sunt doua cai distincte, sharia si tarikat, sau regula monastica. Te-ai apucat sa cauti o cale. Telul tau nu era acela de a gasi adevarata cale, poate nici chiar acela de a porni la drum. Pur si simplu, tu voiai sa schimbi calea, nu voiai sa te pierzi intr-o padure deasa aflandu-te la mijloc de drum in viata. Teama ti-era nu ca vei ajunge in infernul lui Mahomed, cat ca vei rataci drumul infernului lui Dante. Nu se ivea nici cea mai mica speranta de popas la orizont si tu cautai putina umbra ca sa te odihnesti o clipa.

Strangeai mai tare mana bunicului tau care urma drumul fara sa intoarca privirea. Va duceati direct la Marea Moschee. Cel care ti-a povestit istoria lui Baba Cel-care-a gasit-calea nu a fost bunicul tau, prea putin inclinat catre misticism, ci bardul care, in zilele de targ, se aseza intr-un colt linistit langa moschee, ca sa cante din instrumentul cu trei corzi numit baglama.

In afara de cativa nomazi veniti din satele lor, in general copiii erau cei care se strangeau in jurul bardului. Stateau in cerc si ascultau. La apusul soarelui, cand targul se spargea si umbrele se alungeau, bardul sosea si se aseza turceste la poalele smochinului din vecinatatea mausoleului. Isi scotea cu grija baglama din husa, ca si cum ar fi scos un fascicul din Coran, o apropia de el cu o grija paternala, se apleca si incepea sa cante la instrument si din gura. Si voi, copiii, il ascultati fascinati! Toti pustii din cartier ramaneau cu gura deschisa si vocea bardului urca si cobora, lua viteza si incetinea, crestea brusc, scotea un sughit, se oprea o clipa inainte sa continue.

Incepea povestea sfantului care odihnea acolo. Baba era un barbat virtuos din ordinul Bektashi. In tineretea lui, calatorise mult, bause mult si pacatuise mult. Si apoi, intr-o noapte, l-a vazut in vis pe Haji Bektash Veli care, venind din Khorasan, sosea in Anatolia, in stepa, pe un frig aprig. Un drum lung si ingust se desfasura dinaintea lui. Mai era un alt drum, dar Haji Bektash era singurul care-l stia. Sunt doua drumuri, i-a zis el lui Baba, primul este aceasta lunga poteca pe care o poti vedea, celalalt duce drept in paradis. Bineinteles ca Baba ar fi vrut sa apuce pe calea catre paradis, dar nu o vedea. Ca sa vezi acest drum, trebuie sa inlaturi valurile care te impiedica sa privesti, i-a zis Haji Bektash, trebuie sa duci vreme de patruzeci de ani o viata de ascet intr-o manastire. Cand s-a trezit, hotararea lui era luata. S-a dus in cea mai apropiata manastire a ordinului Bektashi si a ramas acolo vreme de patruzeci de ani. Dar tot nu vedea drumul promis de Haji Bektash. Foarte mahnit, a plecat sa-l gaseasca pe seic ca sa-i spuna ca merita pe deplin sa apuce pe calea catre paradis. Seicul i-a raspuns: Asteapta inca putin, vom vedea maine In noaptea urmatoare, Baba l-a visat din nou pe Haji Bektash, in mijlocul stepei. Prin spicele unduite de vant, se zarea o poteca lunga. Sfantul Bektash Veli zise din nou: Sunt doua cai, poteca lunga pe care o vezi duce in paradis, cealalta duce drept la Allah. La trezire, i-a povestit visul sau seicului, care i-a raspuns citandu-l pe Yunus Emre:

Ceea ce numim paradis,
Cateva chioscuri, cateva hurii,
Da-le cui le va vrea,
Ceea ce vreau eu esti tu, esti Tu.

Atunci a inteles totul si s-a decis sa porneasca pe calea lui Allah. Seicul i-a spus: Te vei numi de acum inainte Cel-care-a-gasit-calea, du-te in regiunea Saruhan si impartaseste invataturile lui Haji Bektash. Baba a plecat atunci, peste munti si ape, adapostindu-se noptile in scorburi, fugind de animalele salbatice, a ajuns la Manisa unde a intemeiat propria sa tekke si si-a dat sufletul lui Allah, lasandu-si mesajul sau numerosilor dervisi.

Te impresiona mai ales expresia fugind de animalele salbatic si in vreme ce bardul, ciupind corzile instrumentului sau baglama, povestea istoria lui Baba Cel-care-a-gasit-calea, tu te gandeai la cei care strabat potecile pustii fugind de animalele salbatice. Bardul depana: Sunt pe o poteca ingusta/ Pe care umblu zi si noapte/ Nu mai simt nimic/ Umblu astfel zi si noapte. Asa mergeai si tu, drumul era lung si aerul fierbinte. Mergeai, tot mergeai, fara sa stii in ce stare esti. Apoi te intorceai si observai ca nu inaintasei decat cu cativa pasi. Inainte sa apuce pe drumul sau, Baba postise vreme de patruzeci de ani. Apoi o luase pe alta cale si mersese, tot mersese, fara oprire, fara sa se odihneasca o clipa intr-o gradina, ca sa afle in sfarsit pacea Domnului.

Bardul ajungea astfel in momentul cel mai captivant al povestirii sale. Isi cobora vocea, de abia il auzeam, si continua pe un ton tainic. Intr-o zi, Baba, in ciuda varstei sale inaintate, scruta zarea cu o privire inca agera; un cavaler se apropia din departare. Calarea in mare galop spre tekke. Cel-care-a-gasit-calea a spus dervisilor sai: Acum ca stim calea, nu vom intarzia sa ne ducem la Allah; i-a rugat sa aprinda focul si sa incalzeasca apa; imediat apoi si-a dat ultima suflare. Apa fierbea deja cind a juns cavalerul; s-a dus de indata in sala ablutiunilor. Fata ii era ascunsa sub un val verde. Ca si Cel-care-a-gasit-calea, el era inalt si avea parul alb. Dupa ce i-a ajutat pe dervisi sa-i spele trupul lui Baba, a ridicat sicriul pe crupa calului si a plecat asa cum venise. Doar mult mai tarziu, zicea bardul, au inteles dervisii ca acel cavaler nu era altul decat Cel-care-a-gasit-calea. Era mortul insusi cel care a pus in cosciug si si-a luat propriile ramasite pamantesti.

Ai ramas stana de piatra. In vreme ce nomazii se indepartau dupa ce pusesera cateva monede in sapca gaurita pe care bardul o asezate dinaintea lui, tu ramaneai acolo, in mijlocul pustilor. Domnea o stranie tacere. Nu indrazneai sa-i privesti nici pe bard, nici pe tovarasii tai de joaca. Impreuna cu ei, te apropiai incet si-ti striveai fata de fereastra zabrelita a mausoleului. Inauntru, lumanarea ardea, umbrele dansau pe pereti si credeai ca-l vezi pe sfantul Ali, invesmantat in beduin, cum iese din sicriul sau si merge tinandu-si camila de frau. Umblau astfel fara oprire si dispareau departe, sub soare. Bardul incepea sa povesteasca faptele de vitejie ale lui Ali. Dar asta nu dura deloc. Copiii strigau:Pleaca inapoi in satul tau si la casa ta si daca nu ai casa, intra intr-o gaura de soarece! si se duceau acasa, bardul strangea monedele aruncate in vechea lui sapca, isi punea baglama in husa si disparea pana la o alta zi de targ. Dar vocea lui iti rasuna inca in urechi. Era deja seara.

***

Sfarsitul lumii

(fragment din Fiicele lui Allah de Nedim Gürsel)
Langa casa ta era un teren gol, unde va intalneati sa va jucati. Fara fete va jucati cu bile, cu bete, de-a alergatul, de-a baba-oarba. Bineanteles ca erau si alte jocuri, cu cercul, datul cu banul si saritul caprei, care era cel mai viril si mai stupid dintre toate, asa cum o sugereaza si numele. Alcatuiati doua grupuri si sareati unii peste altii pana ce totul se naruia. Dar iti amintesti si de jocuri ciudate, baza, asteapta, cheia magica… Erau atatia dintre voi care ramaneati sa va jucati pana seara tirziu. Zilele erau lungi, in fiecare zi se juca altceva. Mai putin vinerea, cand era zi de rugaciune.
Uneori fetele, lasand deoparte sotronul, veneau agitandu-si mainile si spunand: Vand ulei! Vand miere! Mai intii nici nu le dadeati atentie, ba chiar le alungati. Dar sfirseati prin a ceda si a va alatura lor.

Va asezati in cerc. Fetele, ele, se asezau pe vine. Isi suflecau fustele, lasindu-si la vedere chilotii lor rosii, negrii, albi, dupa cum le pusesera mamele lor in acea zi. Dar nu se vedeau doar chilotii. Unele, din zapaceala sau de diavolite, uitasera sa-si puna chiloti si se putea vedea ceea ce intre noi numeam gaur. De fapt, ele nu aveau o gaura, ci o crapatura. Prima data cind i-am spus asta lui Ismail, a ranjit, dezvelindu-si dintii albi care nu vazusera in viata lor periuta si a spus: Iti faci iluzii, e o gaura, chiar o ditamai gaura au ele intre picioare. De acolo venim tu si cu mine.

Nu credeai nimic! Stiai bine ca Allah era cel care va crease, pe tine si pe el, cu sange inchegat Cum se spune in primul verset din sura Al Alaq (al Sangelui Inchegat), dupa imamul de la Marea Moschee. El este Allah, cel unic, el nu zamisleste si nu este nascut. Nu astfel spune sura Al-Ikhlas (a Devotiunii), pe care o repetai neobosit in fiecare vineri, in timpul slujbei, pentru ca nu stiai alte rugaciuni. Kul huvellehu ehad. Allahus-samed. Lem yelid ve lem yuled ve lem yekun lehu kuvufen ehad. Cind il intrebai pe bunicul tau ce vrea sa insemne, iti raspundea: El este Allah, cel unic, el nu zamisleste si nu este nascut. Si el nu are pe nimeni egal. E adevarat, nimeni nu l-a creat pe Allah, nici chiar profetul nostru, dar El este cel care a creat toate fiintele vii, ca si pe tine. Si lucrurile fara viata. Muntii, stincile, fluviile si marea, pamintul si stelele. Si, bineanteles, soarele si luna. Gratie Lui isi pastreaza infatisarea, nu se zdrobesc lovindu-se.

Era clar ca Ismail voia sa-ti arunce indoiala in suflet. Nu degeaba era tratat de bastard fiul brutarului Ibrahim. Spunea ca mama lui avea si ea aceeasi gaura sau aceeasi crapatura ca fetitele si ca el insusi trecuse prin ea ca sa vina pe lume. Ca toata lumea, tu, eu, fetele si baietii, si chiar bunicul si bunica ta, noi toti iesisem din gaura neagra a mamei noastre.
-Opreste-te, prietene! Nu pacatui fara motiv. Allah ne-a creat pe noi toti.
-Asculta-ma bine! Daca mama ta nu ar fi avut pintecele intins ca o toba, tu nu ai fi fost acum aici. Si nici eu nu as fi existat daca mama mea nu s-ar fi umflat. Mamele noastre sunt cele care ne-au adus pe lume.

Erai atit de fascinat de Allah incit nu intelegeai aceasta distinctie. Lem yelid ve lem yuled, El nu zamisleste si nu a fost nascut. Uitind de mama si tata, suceai si rasuceai aceste cuvinte in minte si nu vedeai mai departe. Tu nu repuneai totul in discutie ca bastardul de Ismail. Dar nici nu puteai sa nu te uiti la chilotii fetelor, la fel de multicolori ca un covor de rugaciune.

Fragmente traduse de Ana Antonescu