Când am plecat la Berlin, în toamna asta, nu mi-am luat cu mine nicio carte în limba română, aşa că, pe la mijlocul lui octombrie, când mi s-a făcut dor de citit literatură de-a noastră, a trebuit să caut să-mi descarc ceva de pe net. Am ales, aproape întâmplător, “Viaţa ca o pradă”. Am printat-o mai întâi pe bucăţi, să văd dacă-mi place. Nu voiam un angajament serios, doar să mai citesc ceva în română. A doua zi ieşeam din sala de calculatoare cu un teanc mai mare de foi – printasem toată cartea – şi îi explicam unei colege din Belarus de ce biblioteca cu cărţi în engleză a şcolii nu mi-e de ajuns.

De la “Viaţa ca o pardă” am trecut la “Întâlnirea din pământuri”, volumul de debut al lui Preda. Povestirile adunate acolo mi-au plăcut chiar mai mult. Nu-ţi vine să crezi că sunt scrise de acelaşi om care filosofa stângaci şi fals în “Cel mai iubit dintre pământeni”. Acţiunea e plasată în mediul pe care Preda îl cunoaşte cel mai bine. De aceea, personajele sunt credibile, ţăranii vorbesc ca la ţară, nu ca din cărţi. Naraţiunea se menţine la suprafaţa lucrurilor, naratorul nu ne spune nimic direct despre ce gândesc sau simt personajele. Marin Preda pare să-şi fi însuşit învăţămintele lui Hemingway din aşa-numita teorie a icebergului: “Dacă autorul unei proze ştie destule despre ceea ce scrie, el poate omite unele lucruri de care este conştient şi pe care cititorul le va simţi la fel de puternic ca în cazul în care i-ar fi fost spuse direct. Demnitatea unui aisberg se datorează faptului că numai o optime din el se afla deasupra nivelului apei.”

Descoperirea volumului de povestiri al lui Preda m-a făcut să mă întreb ce alte proze scurte memorabile mai avem, să zicem, după al doilea război mondial. Îmi vin în minte, acum, nuvelele lui Cărtărescu din”Nostalgia“, “Manualul întâmplărilor” de Ştefan Agopian, “Iarna bărbaţilor” de Ştefan Bănulescu şi povestirile lui Fănuş Neagu din volumele “Cantonul părăsit” şi “Vara buimacă”.