Pentru luna februarie am ales povestirea lui Bogdan Varvari - “Cîrpa” . Reuşeşte să transmită, prin puţine procedee, un puternic sentiment de abandonare şi imposibilitate. Tema nu este atît de disimulată ca la Carver şi nici atît de solid şi simplu construită ca în povestirile lui Hemingway, însă Bogdan Varvari ajunge direct la ea, fără multe ocolişuri şi, totuşi, fără să ne-o spună direct, obţinînd un efect puternic.

Prin acest subiect, ca şi prin inadecvarea senină – surprinsă în povestirea „Zi scurtă astăzi” – Bogdan Varvari arată că intenţionează să meargă pe bulevarde largi, prin locuri din care, de-a lungul vremii, s-au mai întors proze frumoase,ceea ce îi face demersul cu atît mai dificil.

Textele au fost multe, bune si lectura lor ne-a bucurat. Modul in care ati raspuns initiativei noastre ne-a confirmat credinta  ca exista tineri care au ceva de spus.

Luna aceasta ne-a convins proza “Nu uita”, de Raluca Popescu,  prin tonul limpede, direct si tema ingenios conturata.

Mai avem doua mentiuni , Dorin Cozan si Dragos Flusca, care vor primi din partea redactiei cate o carte, anume Varieteu pe apa de John Barth. Am adaugat aceste mentiuni pentru incurajare.

Povestirea o puteti citi aici, in sectiunea revistei special dedicata.

Multumim tuturor si asteptam in continuare povestile voastre.

Scrie un final pentru aceasta povestire! Cele mai „nu stiu cum” finaluri vor primi si niste carti frumoase: Pirandello – Sase personaje in cautarea unui autor; Carlos Fuentes – Toate pisicile sunt negre (Premiul Cervantes, 1987); Sergio Pitol – Imblinzirea divinei egrete (Premiul Cervantes, 2005), oferite de Editura Art.

******************************************

O fantezie

Pe culoarul întunecos primul înainta Jean, care credea că toate femeile sînt curve, în urma lui, Emi, care credea că în viaţă cel mai important lucru este sănătatea, iar ultimul Lucic, care se mîndrea că nu are prejudecăţi, deşi nu avea nici vreo credinţă anume.
Colonul întunecos, cum i-ar fi putut cu uşurinţă părea unui ţicnit, pe care păşeau emoţionaţi cei trei şi la capătul căruia răutatea ultimelor luni ar urma să le părăsesacă trupurile se sfîrşi mult mai repede decît, emoţionaţi, s-ar fi pus ei de acord.
Ajunseră în faţa uşii pe care era scris cu litere strălucitoare numele firmei. |n stînga şi în dreapta, ca o căptuşeală, erau oameni tăcuţi, cu frunţile aplecate, şovăitori. Primul bătu Lucic, apoi Jean, iar ultimul Emi. Lumea din jur îi privea tăcută şi indignată, înciudată şi nefericită. Fiecare dintre cei trei voia să fie participant în egală măsură la salvarea prietenului lor M. şi, de ce nu, a lor înşişi. Se născuseră în aceeaşi maternitate, în acelaşi an. Locuiau în acelaşi bloc, fuseseră la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală, în aceeaşi clasă şi aveau în creiere aceeaşi copilărie. M. se îndrăgostise însă şi – ultima greşeală pe care o făcuse – lipsise la ziua de naştere a lui Jean. Trecuse o săptămînă şi cei trei prieteni nu-şi reveniseră încă din şoc.
- Intraţi, intraţi! – se auzi vocea calmă a unui bărbat. Cei trei se buluciră pe uşă, hîrşîindu-se de tocurile uşii.
La biroul masiv din stînga stătea patronul firmei, el trebuie să fi fost, maestrul de care auziseră că face minuni. Pe peretele din stînga era o altă uşă, în dreptul căreia stăteau doi indivizi (îşi spuse Emi), asistenţi (îşi spuse Jean), tineri deşiraţi (Lucic).
- Sîntem …
- Nu contează, se auzi patronul, uşor întors spre dreapta, cu capul în nişte foi.
- Cum nu contează, a continuat Lucic, după ce, pentru o fracţiune de secundă îşi încărcă puterile privindu-şi prietenii în ochi.
- Mă scuzaţi, gata, am terminat – se ridică zîmbind patronul, punînd telefonul în furcă. (Telefon cu furcă! - îşi spuse Jean). Luaţi loc, a continuat, cu ce vă pot fi de folos?
- Da, … a conchis Lucic, stăpîn pe situaţie de data asta şi puţin nervos pentru că se lăsase înşelat de primul impuls. (Fusese înşelat pentru că auzise de patron că e foarte bun în ceea ce face, iar cînd un om e foarte bun în ceva anume are şi multe defecte pe care cei din jurul său trebuie să le tolereze însă, să le treacă cu vederea, ba chiar să le povestească anecdotic celor care nu-l cunosc personal pe individ. Doctorii sînt experţi în astfel de excentricităţi. Trebuie să te comporţi cu ei mai rău, în sensul de mai bine aici, decît cu oamenii bolnavi).
- Scaune pentru domnii – spuse bărbatul, şi cei doi indivizi se dovediră a fi asistenţii docili ai maestrului. Dar nu la asta le stătea acum gîndul celor trei.
- E vorba de prietenul nostru, M., care s-a însurat, spuse Jean, şi care nu vrea să mai ştie de noi, a continuat Emi, ceea ce nu se face, punctă Lucic ruşinat şi intimidat, pentru că nu asta vrusese să spună.
- Da, da, da, cunosc problema, a tot fost încercată o rezolvare de-a lungul timpului. Trei cafele pentru domnii! – se adresă cu drag şi autoritate unuia dintre asistenţi, cel pe care îl chema Cubu, însă prietenii îi spuneau Vasi.
Ochii patronului căzură pe una din foile de pe birou. Era o comandă la care lucra de ceva vreme, însă căreia nu-i găsea nici un final. Citi instinctiv pe foaia dezordonată din faţa sa: „Irimia era puţin plictisit, puţin agitat (din cauză că nu era obişnuit să fie plictisit), puţin înfricoşat (căci după plictiseală e totdeauna întuneric) şi foarte somnoros (pentru că nu dormise). Iza plînsese toată noaptea, micuţa de ea, doar ce făcuse 20 de ani, că şi începuseră testele, apăruseră în faţa ei oamenii pe care tatăl său îi ura cel mai mult, bărbaţii şi femeile de pe stradă, necunoscuţii, cei care te cataloghează dintr-o singură privire, fără milă, fără jenă. Străinii care-i vor face ochi dulci fetiţei lui dragi: profesori, colegi, bărbaţi din tranvaie şi pieţe. |nvăţa toată ziua, cu lupele alea de chioară la ochi, adormea sufocată de dicţionare şi enciclopedii. De multe ori venea salvarea în miezul nopţii ca s-o salveze.” Ceva nu merge, îşi spuse, trebuie să cobor mai mult, acolo unde frica devine a tuturora.
- Da, spuse scriitorul particular. Nu ştia foarte bine ce înseamnă acest „Da”. Vroia să spună că auzise şi că înţelesese ceea ce povestiseră cei 3 cît timp el se gîndea la altceva. Da – mai spuse o dată, rupîndu-şi şirul gîndurilor cu o smucitură aproape dureroasă.
- Nu-şi dă seama fata că el este prietenul nostru, iremediabil, pentru totdeauna, acesta este el. Şi că ea s-a îndrăgostit şi de noi, cînd s-a îndrăgostit de el, că noi nu mai sîntem nici unul fără celălalt ceva anume – spuseră Emi, Lucic şi Jean. Ea nu ştie nimic, nu a trăit nimic lîngă noi vreme de 20 de ani pînă să-l întîlnească - a continuat unul dintre ei. (Hotărîră ca aceste cuvinte să-i fie atribuite lui Jean).
- Da, e de muncă - lăsă din nou să-i scape maestrului, gîndidnd că oamenii sînt nişte proşti, că încearcă mereu să-şi banalizeze vieţile, să le facă asemănătoare cu ale celorlalţi, auzi: „noi sîntem prieten cu el, sîntem ca el, o parte din el, aşa că ea, îndrăgostindu-se de el s-a îndrăgostit şi de noi, A=B, B=C, aşadar un mare rahat: A=C, lucru care nu spune nimic. |n acelaşi timp îşi aminti să-i spună lui Vasi să-i caute în arhiva din camera alăturată dosarul 11, cel cu descrieri de blocuri noaptea. Se abţinu pe moment, ca să nu creadă cei 3 că este insensibil la durerea care-i macină. Cred că îmi va lua cel puţin 5 luni ca să fac „intervenţia”, îşi gîndi el paşii.
|n încăpere a intrat Ii, patronul unei firme de poezii de la etajul 1 al clădirii. Cum intră, spuse:
- Hai noroc, nu mai pot, am fost în port, mi-am luat un porc!… şi se prăbuşi într-unul din cele două fotolii de la fereastră. Pe fereastră era o glastră.
Cei trei se priviră din nou unul pe celălalt şi se simţiră tare singuri.
- Cafelele pentru domnii!, spuse Simegandoratif M., şi apărură imediat cele două ajutoare: X şi Y, angajaţi cu cîteva zile în urmă. Unul dintre ei e Cubu, cel căruia cunoscuţii îi spun Vasi. Băieţi tineri, premianţi absoluţi: primii născuţi ai familiilor lor, primii la grădiniţă, primii la şcoală, primii acasă după ore, primii veniţi la interviul de angajare şi, iată, nedezminţindu-se, primii angajaţi ai domnului Simegandoratif M.
Destinul lui Simegandoratif M., căci aşa îl cheamă pe maestru, este unul impresionant. Acum 30 de ani a fost luat din pat şi aruncat în puşcărie. Motivul: Imaginea sa din capul unui cunoscut, nu foarte bun prieten, a încercat să omoare imaginea nevestei acestuia. Dus în ultimul moment la spital, în stare de şoc, amărîtul a scăpat. După un proces penibil, pedeapsa i-a fost comutată din „mîntuire prin renovare” în „muncă în folosul posterităţii”. Trebuia să stea toată ziua la birou şi să „rotunjească” evenimente, să le povestească, să le repovestească, pînă ce aveau să ajungă însemnări cu sens din istoria lumii. A început munca pe lîngă firma lui Lonimoniceanu, doctor în litere, propoziţii şi fraze condiţionale, acum răposat, cunoscut în epocă drept un protejat al statului de la care primea mereu contracte avantajoase. El a primit la rescris, comandă grasă, ce să zici!, morţile primilor miniştri ai ţării. A pornit de jos, de la simple şi supide accidente de maşină lipsite de sens, a trecut apoi la bîrfe de stradă, ca să-şi facă mîna, a scris în ascuns o istorie a pietrelor din perspectiva oaselor şi o enciclopedie a zîmbetelor fără nici o perspectivă, pentru ca după vreo cinci ani de muncă zilnică să i se permită să dea examen la Restauratori. Pentru început i-a fost permis să rescrie, doar cu sinonime însă ca înlocuitori cîteva povestiri de-ale lui Kabka, după care i-a fost dat pe mînă contractul de restaurare a operei acestuia, din care abia dacă se mai înţelegea ceva. Simegandoratif M. a fost cel care a demonstrat, cu probe neclare, că pe Kabka nu îl cheamă, cum s-a crezut atîta vreme, Kalka. Şi-a înfiinţat propria firmă, şi-a găsit un nume, şi acum, iată-l, este unul dintre cei mai respectaţi particulari în domeniu. Lucic, Emi şi Jean au putut să vină la el, evident, printr-un cunoscut, printr-o pilă. La uşa lui Simegandoratif M. este mereu lume. Şi lume cu probleme, nu glumă, oameni aflaţi poate în ultimele luni de viaţă, oameni care vor să-şi vadă trecutul pus pe hîrtie, cazuri grele, copii cu probleme, vise, imaginări teribile, adolescenţi pe jumătate sinucişi cu părinţii în crize de nervi.
- Vă rog să mă scuzaţi cîteva minute, am ceva de terminat! Rămîneţi aici, nu trebuie să ieşiţi afară! Voi termina şi vom putea vorbi pe îndelete.
- Da, da, da, spuse Lucic, Jean, Emi.
- X, adu-mi, te rog, dosarul cu descrieri de străzi noaptea!, spuse Simegandoratif M. preocupat de-acum.
- Imediat!
- Y, adu-mi, te rog, dosarul cu feţe de femei mirîndu-se, nu-mi amintesc exact un pasaj!
- Imediat!, spuse Y şi merse în fugă după X în camera-depozit în care erau stivuite dosarele cu pasajele de neînlocuit din istoria scrisului.
|nsă, de cum îşi aşeză foile în faţă, îşi dădu seama că nu are chef de muncă azi. Amintirile erau aici. Of, îşi spuse în gînd, aşa fac mereu, pe mine mă las mereu ultimul. Nici nu-şi mai amintea de cînd nu şi-a povestit viaţa. Deschise cu migală trusa şi, cu o pensetă fină, transparentă, luă dintr-un compartiment un set de ghilimele pe care, cu grijă, le aşeză pe hîrtie. Erau proaspete, umede, şi încă se mişcau uşor. După cîteva minute de aşteptare, cînd dorul de sine trecu prin organe ca un perdea de raze reci, se apucă de scris comanda.
„Provenea dintr-o familie deosebită: el nu exista, soră-sa trebuia să doarmă puţin după fiecare zece minute, iar maică-sa nu făcea altceva decît să-l plîngă toată ziua pe taică-său, pe motiv că-l iubeşte foarte mult, dar că el va muri cîndva, timp în care acesta, cînd nu era la muncă, stătea lîngă ea şi o consola, fapt care îi frîngea şi mai mult inima femeii…”, iar aici se opri din nou. |nclină uşor foaia, lăsă scrisul, neuscat încă, să alunece puţin în josul foii, iar sus scrise cu litere mari: Titlu: Nu există martori!
A intrat pe uşă, val-vîrtej, cu un zdrăngănit deranjant, … , ziarist de investigaţii, prieten bun al lui Simegandoratif M., cunoscut pentru faptul că spune lucrurilor pe nume. Aşa că … , de cum a intrat a şi început:
- Salut M., scaun, uşă, oameni, birou, ce mai faci? Am ceva, fereastră, Y, X, clanţă, de vorbit cu tine!
- Salut … , dar acum chiar nu pot, hai să ne vedem deseară la o crîşmă!
- Ok, masă, casă, vază de flori, flori, la revedere!, a spus … şi a părăsit la fel de grăbit încăperea. Pe hol i se auzea încă vocea din ce în ce mai slab: hol, oameni, becuri …
Din camera alăturată se auzea Y:
- X, vino, te rog, să mă ajuţi să ridic nişte semne de întrebare!

Gata cu concursul asta, i-a sosit vremea! cistigatori: cris, Adina, ana, Liviu Druga. abia astept sa vin cu alte premii, tot carti, bineinteles. Va multumesc pentru comentarii, iar de la cei de mai sus astept adresele la care sa le trimitem cartile. De miine incepe un concurs al colegului Dan Panaet. E de ris, o sa vedeti.

Hassan Mussa, artist caligraf

Ma gindeam ca tot ce se petrece pe acest site are ca premisa raspunsul la o intrebare: De ce scriu? Acest raspuns poate sa fie unul simplu: Da, Nu, Nu stiu.

Dar poate sa fie un raspuns care trebuie dat continuu, unul care se schimba de la o perioada la alta sau cum credeti si voi .

Pentru ca va invit sa dati si voi un raspuns la intrebarea “De ce scrii?”

Am vorbit cu citiva amatori ai scrisului si iata ce mi-au raspuns la intrebarea: Domnilor, de ce naiba scrieti?

• Borges: “Scriu pentru ca asta e destinul meu”.
• Acelasi Borges: “Scriu pentru mine, pentru prieteni, pentru a mai indulci mersul lucrurilor”.
• Beckett: “Nu sint bun decit pentru asta”.
• Marquez: Scriu pentru ca sa nu fiu nevoit sa vorbesc.
• Bataille: “Ceea ce ma obliga sa scriu este, cred eu, teama de a innebuni”.
• Gide: “Scriu pentru ca nimeni nu asculta. Daca n-as scrie, m-as sinucide”.
• Bohumil Hrabal: “A scrie e un mod de a ma apara impotriva sinuciderii; un mod de a fugi de toate”.
• Jules Renard: Scriu pentru a fi iubit.
• Saint-John Perse: Scriu pentru a trai mai bine.
• Serghei Dovlatov: Viata e scurta. Omul e singur. Cred ca toate acestea sint destul de triste pentru a ma determina sa scriu.

Dar exista si un juriu, eu, Mihai Radu si cu Silviu Toma.
Criterii de jurizare? Cele mai bune, frumoase, scandaloase, incitante si cum or mai putea sa fie raspunsurile pe care le veti da voi la aceasta intrebare vor fi premiate cu carti.

Premiile sunt oferite de Editura ART. Premii destepte.