La 25 de ani de la moartea scriitorului argentinian Julio Cortazar, editura Alfaguara a pregatit un volum de texte inedite, “Papeles inesperados” (”Roluri neasteptate”) si cartea pentru copii “”Discurso del oso” (”Discursul ursului”), ce vor fi prezentate la Sarbatoarea Internationala a Cartii.

“Discurso del oso”, cartea pentru copii scrisa de Cortazar in 1952, este ilustrata de Emilio Uberuaga. Volumul de poeme ale lui Cortazar, “Salvo el crepusculo” (”In afara crepusculului”), publicat in 1984, va fi si el reeditat, intr-o editie completa, incluzand ultimele corecturi de manuscris pe care autorul le-a facut celor 280 de pagini.
“Papeles inesperados” reuneste versurile pe care scriitorul le-a notat pe parcursul intregii vieti, poezii care nu au mai vazut lumina tiparului, dar si articole politice sau insemnari despre literatura ori pictura.

“Descoperirea manuscriselor lui Julio Cortazar reprezinta un eveniment editorial unic, care ofera cititorului posibilitatea unei reuniuni cu Julio Cortazar, noi elemente de a-i intelege opera”, spun reprezentantii editorii.
Sarbatoarea Internationala a Cartii de la Buenos Aires se desfasoara intre 23 aprilie-11 mai 2009.

Nume mari ale literaturii contemporane se solidarizeaza cu Gürsel, intr-o petitie gazduita de site-ul MEL (Casa Scriitorilor si a literaturii din Franta), dupa ce, saptamana trecuta, scriitorul Marc Levy a scris o pledoarie in apararea lui Nedim Gürsel, care va fi judecat pentru blasfemie.

Scriitori celebri precum laureatul din 2009 al Nobel-ului pentru literatura, Jean-Marie Gustave le Clezio, Bernard-Henri Levy, Olivier Mongin, Edgar Morin, Antonio Muńoz Molina, Erik Orsenna, Antonio Tabucchi si Tzvetan Todorov semneaza petitia care denunta opresiunea contra libertatii literare, in Turcia.

Orhan Pamuk, el insusi trecut printr-o experienta similara in Turcia, se alatura protestului, care semnaleaza cazul unui scriitor care poate suferi consecinte politice, doar pentru ca a scris cartea “Fiicele lui Allah”, ce va aparea si la editiile du Seuil, in octombrie 2009. Pana luni, la ora 14.00, 253 de semnatari s-au solidarizat cu scriitorul turc.
Nedim Gürsel risca sa petreaca intre 6 si 12 luni in inchisoare, dupa ce un tribunal turc il va judeca, incepand cu 5 mai, pentru ofensa adusa securitatii nationale si moralei publice, in romanul “Fiicele lui Allah”.

Scriitorul a adresat el insusi, la finele saptamanii trecute, o scrisoare deschisa premierului Recep Tayyip Erdogan , in care explica, punctual, fragmente intregi din romanul incriminat, “Fiicele lui Allah”. “De cate ori sa va amintesc ca am scris un roman, nu un manual de teologie?”, a intrebat, retoric, scriitorul, care-si vede astfel periclitata libertatea de a se interoga, pur literar, asupra religiei.

Raportul Diyanet, publicat in Turcia, incrimineaza in termeni foarte duri si minutiosi romanul “Fiicele lui Allah”, etichetat ca un text care “arunca in ridicol pe Dumnezeu, profetii, sfintii apostoli, principiile religioase, cartile sacre si cultele religioase”. Una dintre expresiile incriminate, de pilda, este formularea “mic Allah”, despre care Gürsel spune ca este doar o adresare afectiva, parte a unui dialog tata-fiu. In plus raportul pune la zid faptul ca romanul vorbeste despre incapacitatea profetului Abraham de-a nu avea copii, fapt care apare si in textul coranic.

“Fiicele lui Allah”, carte vanduta in peste 30.000 de exemplare in Turcia, spune povestea profetului Mahomet si a nasterii religiei musulmane, punand in corelatie credinta cu violenta in Islam. Bazandu-se pe articolul 216 al Codului penal al Turciei, adoptat cu trei ani inaintea demararii negocierilor cu Uniunea Europeana, parchetul turc a decis ca Gürsel a adus “atingere publica valorilor religioase”. Rezident la Paris, Gürsel coordoneaza cercetarile in cadrul CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique ) si preda literatura turca la Sorbona. In varsta de 57 de ani, scriitorul a semnat 30 de carti de diferite genuri, traduse in 12 limbi.

Premiul Arthur C. Clarke a fost castigat de Ian R. MacLeod cu “Song of Time”.

MacLeod a castigat premiul cu povestea picanta a memoriilor unei batrane, aflata in pragul mortii, la sfarsitul sec. al XXI-lea. Conform Guardian, cartea il confirma pe MacLeod ca fiind unul dintre cei mai buni scriitori de SF din tara. In cursa pentru premiu au intrat nume grele ale Sf-ului - Paul McAuley (fost castigator) cu “The Quiet War”, Alastair Reynolds cu “House of Suns” si Sherri S Tepper cu “The Margarets”

Anul trecut, premiul a fost castigat de Richard Morgan pentru  “Black Man”. Margaret Atwood a castigat premiu inaugural in 1987 pentru “The Handmaid’s Tale”, alti fosti castigatori ai premiului - China Miéville, Geoff Ryman si Amitav Ghosh.

Citeste fragmentul urmator (marcat cu albastru) si scrie o continuare a povestirii

de maxim 1000 de caractere (fara spatii). Primii trei care vor scrie continuarea vor castiga “Himera” de John Barth, un maestru postmodern al prozei. Cu alte cuvinte poti sa incepi sa

castigi din scris. Deocamdata doar carti… Alaturat este imaginea cu premiul.

Fragmentul nu este din cartea oferita premiu.

Intalnirea

Ai terminat de citit ziarul, asa cum se termina un ziar de citit, pe sarite, ai platit cafeaua. In valurile

caldurii, fata care te-a servit te priveste ca pe un monstru rezistent la temperaturi ridicate, dar atins de slabiciunea lecturii. Ce sa faci, nici un monstru nu e perfect. Ora amiezii, vara, intr-un mare oras, m

inutele in care e recomandat sa te gindesti la moarte, pentru ca ai toti nervii amortiti, iar sa-ti fie teama ar fi nevoie de un efort pe care nu il poti face.
Te ridici, impaturesti ziarul si-l iei sub brat, asa, pur si simplu.
E o respiratie la capatul gindului tau, un zvon. Camasa ti se lipeste de spate ca o cirpa oparita, cobori pe strada Doamnei si astepti ca femeile sa arunce de la geam ligheane cu apa. Le simti insa doar somnul amiezei picurind in strada, inghitit de gurile minuscule de praf de la baza zidurilor galbene, uscate. E pustiu si cald, te multumesti cu stropii aparatelor de aer conditionat.

Trebuie sa fii convins de ceva daca m-ai privi, desi asta nu se intimpla, desi mai sint atitea prin care trebuie sa trec. Inceputul e la sfirsit, atunci ti-l poti aminti, imagina. Pentru ca (iar asta nu trebuie uitat), oricit ne-am increde in cuvinte, totdeauna e vorba de o viata anume. In orice am spune, in orice am face etc. Nu putem sa aruncam la infinit un cadavru de la unul la celalalt.

Traiesc pe aici. Nimic nu te-ar face sa crezi altceva. M-ai putea vedea trecind pe linga tine acum, daca ai ridica ochii din pamint, daca ai face gestul de-a te rupe de propria viata. Despre asta e vorba, nu are rost sa ma comport cu tine ca un doctor de tara, nu vreau sa dau vestea rudelor tale, iti voi spune totul in fata, nu te voi motiva cu dulciuri ca pe un copil, pina la urma e vorba despre mine. In capul strazii o iau la stinga, prin aceeasi pustietate. Sint ascunse in pamintul fierbinte umbrele prietenilor care nu m-au urmat. La 14 ani, la 15 ani, la 18, la 20, unul cite unul a ramas prins in propria viata ca intr-o pinza de paianjen. Cinci muncitori stau pe bordura, linga pamintul rascolit, iar gura vinata a unei tevi iese muta din groapa. Imi amintesti ca nu ajunsesem inca in Bucuresti, dar stiam: �Aa, Lipscani, ce sa zic, cea mai animata strada!� Nu pe ei ii cauti, imi spun, ei nu te-ar vedea, tu nu i-ai vedea pe ei, noi nu spunem �animat, animata� despre nimic, iar daca vom vorbi ne vom gindi la �anima� si am ajunge cumva la glume, la zimbete si la ris. La fel, �insolit�, evident �lux de amanunte� etc.
Banalitatea celui anonim, … nu ai cum sa nu stii asta, doar traiesti in marele oras. O lipsa recunoscuta, lipsa unei posibile intilniri cu el etc. E singur pe una dintre strazile orasului, se intoarce de undeva, ca oricine, sau tocmai s-a trezit de dimineata in linistea clara a zilei si, cu mina rece, slaba, isi aseaza in oglinda parul. Poate ca el vorbeste, iar la capatul pronuntiei aerul expirarii iti infioara obrazul, dar a trecut pe linga tine, degeaba te intorci sa privesti in urma, sint trecatorii, e aglomeratia, o zi de toamna banala, cind poate ca nu ai apucat pe strada Doamnei, ca acum, ci treci prin dreptul magazinelor de la Universitate, pe Bratianu, spre Piata Unirii ca o fantoma pofticioasa. Vezi o femeie vorbind la telefon, un barbat cu fruntea in pamint bolborosind ceva, iar in masina oprita la stop un ciine te priveste de pe bancheta din dreapta.
Acum abia daca se vede locul in care s-ar putea aseza, bucata de asfalt pe care piciorul sau ar putea-o calca, pentru ca, sa nu ne amagim cu povestiri, totdeauna un picior calca pe locul pe care-l poate ocupa o talpa.
Trebuie sa ramii in oras!

Si macar de-ar fi vorba despre el. Despre tine e vorba, adica despre mine. Se uita in largul propriului corp spre orizontul talpilor, un pas, doi, peste amprentele distruse ale celorlalti, oameni-dinozauri, oameni-fosile, Doamne, de cita rabdare e nevoie, de cita straduinta si pasiune ca sa te intilnesti cu cineva! Poti continua o vreme sa te gindesti, sa-ti inchipui, sa-ti amintesti, lucrurile pe care nu le mai vezi de ceva vreme, desi le ai in fata ochilor, desi nu ai incetat sa simti ghemul din capul pieptului, acel crematoriu minuscul, violet, in care ti-au fost dusi prietenii din scoala generala, caietele cu foi rupte, ba chiar prima zi in care ai iesit la plimbare prin noul oras si te simteai singur si pierdut, dar plin de dorinta, entuziasmat, spectator doritor de glorie si singe. Iei o felie � iata, singe si tort - din viata lui, trebuie sa fie ziua cumva, aerul, masina care curata astfaltul e verde. Se poate continua, dar se poate gresi, pentru ca e o capcana. Cuvintele se cheama unele pe altele, iar el, inexistent doar, e acum foarte usor de omorit. Trebuie totusi facuta o presupunere, altfel e imposibil, altfel nu se va arata niciodata, sint de acord, dar fara nimic din ceea ce stii deja. Nu de alta, dar sa nu intilnesti cumva oameni pe care i-ai mai intilnit, masa aceea gelatinoasa, intunecata, din spatele fiecarei amintiri. Va ramine ascuns de obisnuinta ochiului meu de a nu-l vedea, de obisnuinta nasului tau de a nu-i cunoaste mirosul. Macar noi doi daca ne-am cunoaste cumva!

Scriitorul Gabriel Garcia Marquez ar putea renunta la scris, dupa cum a declarat agentul sau literar, Carmen Balcells, într-un interviu acordat cotidianului La Tercera.

Ultima carte a lui Garcia Marquez, “Povestea tirfelor mele triste”, a aparut cum cinci ani, iar de atunci, nu a mai scris nimic. În ciuda tacerii literare din ultimii ani, unul dintre prietenii apropiati ai scriitorului, Plinio Apuleyo Mendoza spune ca acesta ar lucra la o nuvela noua, dar este contrazis atit de Balcells, cit si de scepticismul biografului britanic al lui Marquez, Gerald Martin. “Cred, de asemenea, ca Gabo nu va mai scrie carti, dar nu cred ca asta e regretabil, pentru ca destinul lui de scriitor a fost sa aiba satisfactia unei cariere literare coerente, multi ani, înainte de sfirsitul natural al vietii”, comenteaza Gerald Martin.

Anul trecut, prezent la Guadalajara Book Fair din Mexic, Marquez s-a confensat cititorilor, spunind ca “Presupune multa munca pentru mine, sa scriu carti”, dupa ce, în 2005, scriitorul marturisea ca e primul an în care nu a scris nici macar un rind: “As  putea scrie o nuvela noua fara probleme, dar lumea si-ar da seama ca inima mea nu e acolo”.

Asta era saptamina trecuta.

Ce s-a intimplat ieri?

Intr-un interviu acordat cotidianului El Tiempo, Marquez a infirmat zvonul, spunind cu simplitate ca “Nu fac nimic altceva, decit sa scriu”. Scriitorul a acceptat sa raspunda doar la doua intrebari, una dintre ele facind referire la faptul ca nu a mai publicat nimic in ultimii cinci ani. “Treaba mea este sa scriu, nu sa public. Voi sti cind prajiturile pe care le fac sunt gata de a fi mincate”.

Daca am fi ziaristi “adevarati”, la sfirsitul acestui articol, am pune intrebarea:

Tu ce crezi, Marquez va mai scrie vreodata?