… Adina si Ana, cele mai bune comentatoare intr-un rol principal.

Vrem adresele voastre.

Multumiri familiei si editurii Litera International.

Auzi despre o carte că este biografică, sau despre o întîmplare, un episod dintr-o carte, că e un pasaj biografic, că autorul “l-a trăit”.

Unii o spun parcă pentru a mai diminua din meritele autorului: “Da, e bună cartea, dar e biografică …” Şi nu puţini sînt cei care cred că dacă ar fi avut bafta lui Soljeniţîn, “Arhipelagul gulag” ar fi fost o formalitate!!

Acum ceva ani în urmă, nu mulţi, l-am auzit pe Nicolae Manolescu spunînd că tinerii prozatori - grupul debutanţilor de la Polirom - scriu autobiografic şi că aşteaptă să vadă ce vor mai (aici cădea accentul) scrie în continuare, fără să scape vreo vorbă şi despre ce şi cum scriau acei băieţi, ba chiar contrariat puţin că tomurile apărute poartă titulatura de roman, iar nu de memorialistică/scrisori/jurnale. Cu alte cuvinte, hai sa-i vedem la fictiune!

Răspunsul cel mai bun, deşi nu ştiu cum aş putea formula bine întrebarea cu referire la biografic şi ficţiune, îl dă Marquez în interviul/carte “Parfumul de guayaba”. Marquez spune acolo că “Un veac de singurătate” a părut mătuşilor sale o carte cît se poate de banală, care a adunat la un loc întîmplările din istoria familiei, poveşti care circulau la liber în mahala. Nimic senzaţional, nimic spectaculos. Lucru clar, dacă ar fi fost după propria familie Marquez nu ar fi luat Nobelul.

Totusi vom formula cateva intrebari.

Voi ce credeţi: există biografic necontaminat de ficţiune?

Există ficţiune pură, o poveste care să nu aparţină nicicum vieţii autorului?

Si, intrebarea intrebarilor, are rost deosebirea dintre biografie şi ficţiune?

Doua raspunsuri la aceste intrebari care ne framanta vor primi cate un exemplar din cartea  Gabriel Garcia Marquez. O viaţă, de Gerald Martin. Cartea a aparut la Litera International.

Llosa despre Cortazar:

Despre prietenie:
In anii 60 si mai ales in cei sapte ani pe care i-am trait la Paris, el a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei si totodata mi-a fost un fel de model si de mentor. Lui i-am dat sa-mi citeasca in manuscris primul roman, asteptandu-i verdictul cu emotia unui incepator. () Cred ca mult timp am scris de parca el m-ar fi supravegheat, simtindu-i ochii incurajatori sau critici, peste umarul meu. Ii admiram viata. Ritualurile, maniile si obiceiurile, simplitatea si limpezimea prozei sale si acea aparenta cotidiana, casnica, glumeata pe care o adoptau temele fantastice in povestirile si romanele sale.

Scrisul lui Cortazar:
In lumea lui Cortazar, jocul isi recapata acea vitalitate pierduta, de activitate serioasa, practicata de adultii care au nevoie de ea pentru a scapa de nesiguranta si de panica in fata unei lumi de neinteles, absurda si plina de pericole. E adevarat ca personajele lui se amuza jucandu-se, dar adesea sunt distractii periculoase care pot genera cumplite revelatii, alienarea sau moartea.

Dar vorbesc despre joc si in realitate ar trebui sa folosesc pluralul. Pentru ca in cartile lui Cortazar se joaca autorul, se joaca naratorul si se joaca cititorul, obligati fiind de afurisitele capcane care-i pandesc cand dau pagina. Si este, fara indoiala, extraordinar sa vezi cum incepi brusc, printre prestidigitatiile lui Cortazar, sa parodiezi statuile, sa culegi cuvinte din cimitir (dictionarele academice) pentru a le insufla viata cu umor ori sa sari intre cerul si infernul sotronului.

In povestirile sale, Cortazar n-a experimentat: el a gasit, a descoperit, a creat ceva nepieritor.

In lumea cortazariana realitatea banala incepe sa se fisureze, abia perceptibil, si sa cedeze unor presiuni ascunse care o dirijeaza spre miraculos fara a o precipita cu totul in el ci mentinand-o intr-un fel de stare intermediara, intr-un teritoriu tensionat si deconcertant in care realul si fantasticul se suprapun fara a se incorpora unul in celalalt. Aceasta este lumea din Funigei, din Scrisori de la mama, din Armele secrete, din Usa condamnata si din atatea alte povestiri cu o solutie ambigua, care pot fi interpretate deopotriva ca realiste sau fantastice fiindca ceea ce este extraordinar in ele tine fie de fantezia personajelor, fie de miraculos.

Pasaje din Cat de mult o iubim pe Glenda, editura ALLFA, 1998 (prefata lui Llosa)

G.G. Marquez despre Cortazar

Cortazar si Jazzul:
Ultima data am fost la Praga acum vreo douazeci de ani, insotit de Carlos Fuentes si Julio Cortazar. Calatoream cu trenul de Paris, fiindca tustrei eram solidari prin teama noastra de a urca in avion. Vorbiseram deja despre multe si de toate, in timp ce trenul nostru se implinta in noaptea separata de cele doua Germanii, cu oceanele lor de sfecla, cu fabrici imense, dar si cu pagubele de pe urma razboaielor crunte si cu exemple palpitante de amoruri nerusinate.
Cand sa ne culcam, lui Carlos Fuentes ii trecu prin gand sa-l intrebe pe Cortazar cand si din initiativa cui a fost introdus pianul in orchestra de  jaz. Intrebarea era ocazionala si nu cerea mai mult decat o data si un nume, dar raspunsul a fost mai degraba un discurs academic, care a durat pana in zorii zilei, animat de halbe de bere cu salam si cartofi reci. Cortazar, care stia sa masoare foarte bine cuvintele, ne facu o expunere istorica si estetica cu o pricepere si o simplitate incredibile, care lua sfarsit spre dimineata intr-o apologie homerica, proprie doar lui Thelonius Monk. Si nu vorbea numai cu vocea-i profunda de orga, delectandu-se in pronuntarea consoanelor, ci si cu mainile lui osoase si mari, expresive cum nu-mi amintesc sa fi vazut altele la fel. Nici Carlos Fuentes, nici eu nu vom uita vreodata minunea acelei nopti fantastice.

Despre povestiri:
�Il vazusem pentru prima data spre finele tristei toamne a anului 1956, chiar la inceputul carierei lui literare, il vazusem intr-o cafenea din Paris cu nume englez, unde Cortazar obisnuia sa poposeasca arareori pentru a scrie la o masa din colt (la fel ca Jean-Paul Sartre) intr-un caiet de scolar, cu un toc de rezervor cu cerneala adevarata, care pata degetele. Pe atunci cunoscusem Bestiarul, prima carte de povestiri semnata de Cortazar. O citisem intr-un hotel de ocazie din Baranquilla, unde dormeam pentru un peso si cincizeci de centavo impreuna cu jucatorii de pelota rau platiti si curve fericite, si chiar de la prima pagina mi-am dat seama ca acesta este un scriitor cum as fi dorit eu sa fiu si eu, candva. La Paris, cineva imi spuse ca Julio Cortazar scria in cafeneaua Old Navy de pe bulevardul Saint-Germain, unde il si asteptai mai multe saptamani la rand, pana cand il zarii intrand, aidoma unei vedenii. Era omul cel mai inalt posibil, cu o expresie a fetei de copil pervers, imbracat intr-un mantou enorm, care semana mai degraba cu un anteriu de vaduv; ochii lui imensi ca pareau a fi ai unui taurean, si atat pe pezisi ca i-ai fi confundat cu ochii diavolului, daca nu ar fi fost supusi pe deplin inimii.

Pasaje din Celalat cer Cartier, 2001- Argentinianul iubit de toata lumea (prefata scrisa de Marquez)

Concurs:

Alege o povestire de Cortazar (care ti-a placut sau nu cel mai mult) si spune-ne despre ea cateva fraze. Poate ne ajuti sa descoperim o povestire de Cortazar! Ce ne place vom premia cu un volum de Juan Carlos Onetti, Istoria cavalerului si a Fecioarei venite din Liliput cu burta la gura, un volum de proza scurta sud-americana oferit de editura Nemira.
Juan Carlos Onetti este deja un clasic, recunoscut ca unul dintre parintii literaturii sud-americane (ma refer la cea pe care o cunostem noi din traduceri, nu cea din manuale). Avem trei carti de oferit, fara coronita:).

Update 1: Despre “Scrisori de la mama“.

Gata cu concursul asta, i-a sosit vremea! cistigatori: cris, Adina, ana, Liviu Druga. abia astept sa vin cu alte premii, tot carti, bineinteles. Va multumesc pentru comentarii, iar de la cei de mai sus astept adresele la care sa le trimitem cartile. De miine incepe un concurs al colegului Dan Panaet. E de ris, o sa vedeti.

Hassan Mussa, artist caligraf

Ma gindeam ca tot ce se petrece pe acest site are ca premisa raspunsul la o intrebare: De ce scriu? Acest raspuns poate sa fie unul simplu: Da, Nu, Nu stiu.

Dar poate sa fie un raspuns care trebuie dat continuu, unul care se schimba de la o perioada la alta sau cum credeti si voi .

Pentru ca va invit sa dati si voi un raspuns la intrebarea “De ce scrii?”

Am vorbit cu citiva amatori ai scrisului si iata ce mi-au raspuns la intrebarea: Domnilor, de ce naiba scrieti?

• Borges: “Scriu pentru ca asta e destinul meu”.
• Acelasi Borges: “Scriu pentru mine, pentru prieteni, pentru a mai indulci mersul lucrurilor”.
• Beckett: “Nu sint bun decit pentru asta”.
• Marquez: Scriu pentru ca sa nu fiu nevoit sa vorbesc.
• Bataille: “Ceea ce ma obliga sa scriu este, cred eu, teama de a innebuni”.
• Gide: “Scriu pentru ca nimeni nu asculta. Daca n-as scrie, m-as sinucide”.
• Bohumil Hrabal: “A scrie e un mod de a ma apara impotriva sinuciderii; un mod de a fugi de toate”.
• Jules Renard: Scriu pentru a fi iubit.
• Saint-John Perse: Scriu pentru a trai mai bine.
• Serghei Dovlatov: Viata e scurta. Omul e singur. Cred ca toate acestea sint destul de triste pentru a ma determina sa scriu.

Dar exista si un juriu, eu, Mihai Radu si cu Silviu Toma.
Criterii de jurizare? Cele mai bune, frumoase, scandaloase, incitante si cum or mai putea sa fie raspunsurile pe care le veti da voi la aceasta intrebare vor fi premiate cu carti.

Premiile sunt oferite de Editura ART. Premii destepte.