Respectarea unor astfel de sfaturi de bun simț în ale scrisului, exersarea lor, nu te transformă însă într-un scriitor genial, dar conștientizându-le în toiul creației, devii un scriitor mai bun sau, pur și simplu, un om de meserie.

Din experiența mea de lucru cu textele, trebuie să recunosc că povețele cele mai bune le-am aflat adeseori chiar în operele de ficțiune, și nu neapărat în manuale sau în cărți teoretice. De pildă zilele acestea am savurat ultima carte de povestiri a lui John Barth, The Development (care va apărea în curând la Nemira). Naratorul ascuns și devoalat pe parcurs al povestirilor este un profesor de scriere creativă, cum a fost tradus creative writing în limba română. Îndărătul lui, îl ghicim pe bătrânul maestru al postmodernismului, cu năravurile lui  textuale, de la dezbaterea deciziilor auctoriale până la schimbarea finalurilor. Dar mai ales prin fragmente de-a dreptul teoretice despre actul scrisului (naratorul e profesor, nu?).

Un astfel de fragment m-a îndemnat să vă propun această pauză de reguli, ca și cum ar trebui să învățăm cu toții să respirăm proză adevărată înainte de orice alte exerciții mai mult sau mai puțin complexe:

„În primul rând, faptul că le puteam arăta tuturor scriitorașilor pe care-i aveam în ucenicie ce nu mergea în lucrările lor (chestii care mergeau atât de bine în lucrările maeștrilor pe care ei îi citeau), ne arăta, la un alt nivel, nouă, BPșiR [Bătrânii Pârțâiți și Ratați, adică les professeurs (n.m.)], ce nu mergea într-ale noastre, dacă puteți să mă urmăriți, iar tăcerea pe care ne-am impus-o, în consecință, a scutit posteritatea de o grămadă de scrieri de mâna a doua sau a treia, nu?“

Sau un alt fragment despre construirea personajelor și, ei bine, responsabilitatea auctorială:

„Vezi doar cum stă treaba cu noi, povestitorii – cu unii dintre noi, cel puțin, poate mai ales cu cei din specia Bătrânilor Pârțâiți, în rândurile căreia Al dvs., cu sinceritate, este un membru de vază. Problema noastră, vezi tu, este că inventăm oameni precum soții Barnes, ne străduim din răsputeri să-i facem rezonabil de credibili și chiar simpatici, urmăm regulile Poveștii și îi punem în situații de criză – și apoi ajungem să ne simțim mai responsabili față de ei decât față de tine, cititorule. «Nu-i niciodată prea târziu să ne răzgândim», sfârșim prin a ne spune nouă înșine, [...] astfel că, în loc să dăm un final fericit sau trist (îmi pare rău, oameni buni) poveștii [...], tragem din priză aparatul narativ, înainte ca să aibă cineva de suferit.“

Ca și povestitoarea preferată a lui Barth, Șeherezada (cine alta?!), voi lăsa deschisă ușa acestui text despre scris pentru un altul și un altul și…Posturi similare:

• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)
• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…
• De guler cu “Blocajul Scriitorului”
• Eugen Istodor: „Scriu pentru că altceva nu prea știu să fac.”

În underground-ul oricărui text se află o structură de bază, un plan minimal sau detaliat, o însemnare pe o ciornă, pe un post-it sau ceea ce interpreții de jazz numesc head arrangement. Poți să trăiești cu o idee sau cu un subiect în minte multă vreme până îi dai drumul pe hârtie, să organizezi totul acolo, dar se întâmplă rar. În cele mai multe cazuri, avem nevoie de un plan concret, de un preludiu voluntar înainte de a scrie.

Emoțiile, impulsul sunt, de obicei, mai irezistibile decât un plan schematic. Ele nu-ți sunt însă suficiente decât ca să compui o scrisoare de dragoste cel mult, și nu o povestire sau un roman sau, de ce nu, un sonet (unde deja ai o formă fixă în care trebuie să-ți torni sentimentul sau starea pe care dorești să le exprimi). Dincolo de documentarea asupra subiectului pe care ți l-ai ales, și acesta un pas foarte important, de pildă dacă te referi la o anumită epocă, eveniment sau la un anumit personaj real pe care îl recreezi literar (ca în Napoleon Symphony de Antony Burgess), este necesar un plan de bătaie. Poate fi redus la câteva paragrafe despre ce vrei să scrii și cum sau la un plan al părților principale ale viitorului tău text.

În funcție de viziunea pe care o ai, din același subiect poți construi un coteț sau  o catedrală, vorba autorilor unui manual de stil, care continuă cu un exemplu grăitor:  „Columb nu a navigat pur și simplu, a navigat spre vest, și Lumea Nouă a luat formă din acest plan simplu și inteligent.“
Când ai un subiect, te gândești ce formă adecvată să-i dai și în funcție de genurile și speciile literare cunoscute.  O povestire e altceva decât un roman, care a ajuns un soi de ilustrare a globalizării în literatură.  Sunt genuri și specii mai flexibile decât altele, dar toate presupun „un schelet căruia scriitorul trebuie să-i adauge carnea și sângele“.
Nu există o regulă de a face un plan pentru un text literar, fiecare îl croiește după necesități și puteri. Și când te duci la cumpărături ai nevoie de o listă, e firesc deci să-ți faci tot un soi de „listă“ și înainte de a scrie. Dar odată întocmit planul, șansele de a scrie un text reușit sunt mai mari. Primul principiu al compoziției, în orice manual de stil,  este acela de a anticipa sau de a determina forma a ceea ce vei scrie și a urma această formă.
Planul nu se referă atât de mult la subiectul ca atare, cât la cum să te apleci asupra lui și cum să-l comunici. Când te apuci de scris propriu-zis, nu stai cu degetul să urmărești planul, dar lucrurile s-au mai clarificat, s-au mai ordonat în virtutea scopului pe care-l ai, nu e doar fluxul dezordonat al gândirii (fluxul conștiinței a fost și el recreat în literatură, e un procedeu literar, ca în romanele Virginiei Woolf  sau ale lui James Joyce). Practic însemnările preliminare sunt un soi de ghid. Când scrii, poți devia mai mult sau mai puțin de la acest ghid, iar subiectul poate suferi schimbări majore uneori.

Dacă despre dragoste se spune că trece prin stomac, despre literatură s-ar putea spune că musai trece prin gândire.Posturi similare:

• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)
• Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)
• Eugen Istodor: „Scriu pentru că altceva nu prea știu să fac.”

• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…
• Finalisti si o surpriza
• Proza scurta (I)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)

Ideal e să folosești cuvinte și fraze care îți sunt la îndemână și pe care le stăpânești. Una dintre greșelile frecvente e aceea de a fi cu orice preț original, adică să utilizezi expresii insolite, neologisme sau invenții lingvistice, structuri sintactice delirante uneori, fără a stăpâni însă limba corect din punctul de vedere al vocabularului, gramaticii, ortografiei.

Înainte de a fi original, trebuie să cunoști cel mai important instrument cu care operezi, limba în care scrii.
După noțiunile de bază care țin de studiul limbii (nimeni nu-ți cere să fii filolog, doar un bun utilizator!), pasul doi e cunoașterea limbii proprii unui scriitor. A-i citi pe cei care te-au precedat pe calea scrisului și care au reușit în meseria de scriitor e o necesitate și o tovărășie permanentă de-a lungul carierei tale.

Cu toții avem scriitori care ne plac. Și, „pentru că este aproape imposibil să-ți interzici să imiți ceea ce admiri“, inconștient, vei imita. Așa cum observă autorii volumului The Elements of Style, imitarea nu-i motiv de îngrijorare. Important e să te străduiești să admiri ceea ce e bun. Când vocabularul ți se dezvoltă natural, odată cu studiul și experiența scrisului, și devii sigur pe limba pe care o mânuiești, din imitarea a ceea ce îți place nu va mai rămâne decât un ecou integrat natural în țesătura propriului text.

Exemplele unei imitări reușite, diferite de plagiat sau epigonism, se găsesc la orice pas în literatură, de la Proust și Camil Petrescu la Faulkner și Onetti.

Un alt păcat împotriva căutării stilului natural este experimentul de dragul experimentului, și nu de dragul literaturii. Dadaist nu devii peste noapte și fără să fi trecut prin scriitorii clasici, care, la vremea lor, și ei scriau experimental. Un amestec heteroclit de stiluri, de referințe culturale și de formulări șocante nu face decât să demonstreze lipsa de sens a textului așa-zis experimental, mascată de o erudiție prost digerată și de un ermetism gol. Desigur, nu ma refer aici la parodierea stilurilor, așa cum cu virtuozitate o fac scriitorii postmoderniști (de pildă în romanul Pasiune de A.S. Byatt, apărut la Ed. Nemira).

Poveștile noastre contează în măsura în care le așternem pe hârtie și devin ale altora. Scrisul face posibilă această minune dacă scriitorul e un bun îmblânzitor al limbii în care scrie.Posturi similare:

• Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)
• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Proza scurta (I)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd

Există, de asemenea, scriitori care se așază la masa de scris la ora la care au hotărît deciși să umple, după cum de asemenea au hotărît, un anumit număr de pagini. Fie că au ceva de spus în acele zile, fie că nu. Dacă au o oră pe zi dedicată scrisului, atunci în acea oră se așează la masă și scriu. Poate că e și asta o metodă, poate că odată cu practica vin și rezultatele. Probabil că, pentru scriitorii care lucrează după un plan foarte bine stabilit al cărții este foarte folositor. E aproape imposibil să-ți faci un plan de scris, dacă nu ai un plan al zilelor în care te eșezi la masa de scris. Dar cînd ai vreme?

De multe ori, faptul că locul de muncă îți ocupă atît de mult timp, că te epuizează fizic și psihic, devine o scuză. Aș scrie, dar nu am timpul necesar, însă cîndva voi scrie, peste cîțiva ani, cînd voi avea o situație financiară asigurată, fără doar și poate că mă voi apuca de scris! - poate să spună unul. Eu nu cred în asta. Eu cred că un lucru care poate fi scris la 30 de ani nu mai poate fi scris la 50. Nu neapărat mai bun, mai prost, mai știu eu cum…

Totuși, în ziua de azi, în România, cînd vă faceți timp să scrieți? E oare vreo rețetă de „făcut” timp pentru scris? Un serviciu solicitant distruge în cap rotițele creației, sau, din contră, o muncă epuizantă te face să te concentrezi mai bine asupra a ceea ce ai de făcut, te mobilizează mai bine, te constrînge să iei hotărîri și să respecți deciziile deja luate?

Eu scriu foarte mult dimineața, de aceea mă trezesc foarte devreme, seara îmi iau doar notițe, fac însemnări și pregătesc orele de scris. De asemenea, nu pot să scriu dacă nu am cel puțin două ore de liniște.Posturi similare:

• Eugen Istodor: „Scriu pentru că altceva nu prea știu să fac.”
• De guler cu “Blocajul Scriitorului”
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Povestirea, repovestirea…
• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…

Departe de mine intenția de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcționale sau de stilistică într-o manieră academică. Așadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, așa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privința selectării cuvintelor și a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparține unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mișcări, unui curent (ex.: stilul romantic).

Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit și distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reușești să scrii cu stil?

Lecturând manualul lui William Strunk Jr. și E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat și de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privința scrierii cu stil, care își mențin și azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi și să le comentăm împreună.

Înainte însă aș vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, și anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detașabil. În virtutea unei înțelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii și podoabe“ să-și dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarității, ordinii, sincerității“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane definește exact: „Stilul nu este o poleire, ci esența cea mai adâncă a scrisului.“

Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:

„Păunul a ocolit repede masa și s-a dus la copil. Și-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Și-a vârât ciocul sub pijamaua lui și și-a clătinat capul țeapăn înainte și înapoi. Copilul a râs și a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, și-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca și cum ar fi jucat un joc. Fran ținea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur și simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e țicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracu pasăre! Nu știe că e pasăre, asta-i beleaua!“

Așadar, primul sfat este: Rămâi în culise (așa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenția cititorului trebuie să fie captată de sensul și substanța textului, și nu de starea și firea autorului acestuia. Dacă mânuiești cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieși la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce ești în lume (așa cum te știu mama, soția sau prietenii), ci a ceea ce ești tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minții ca să ajungi la actul compoziției sau al creației, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuși în cele din urmă să-ți atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalți, cu mințile și sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginație superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătorește mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îți curăță și în același timp îți hrănește mintea.
Sigur că nu poți da sfaturi în privința stilului care să fie total obiective. Voi încerca însă, cu ajutorul vostru, să mă opresc asupra unor lucruri de bun simț, pe care eventual să le discutăm chiar aplicate pe textele pe care voi le trimiteți la concurs Revistei Scriitorului.Posturi similare:

• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• De guler cu “Blocajul Scriitorului”

Dar cum stau lucrurile din punctul de vedere al celui care scrie? E cel care, aici, ne interesează cel mai mult.
Începutul trebuie să fie în forță, trebuie să fie șocant, lectorul e trecut în lumea literară cu o palmă, cu un strigăt, cu un brînci. Scurt, la obiect, o propoziție plină de forță. Este opinia cea mai răspîndită, e recomandarea manualelor de creative writing.
Nu cred în asta pînă la capăt și nu sînt convins că un astfel de sfat s-ar potrivi, fără rest, oricărui gen de ficțiune. Cred că o primă propoziție memorabilă ține în mare parte de destinul textului respectiv, de întîmplare și în foarte mică măsură de pragmatismul scriitorului. Nu trebuie uitat, în opinia mea, că primele propoziții sînt cele care dau ritmul, respirația, întregului. Într-o proză scurtă, unde spațiile sînt mici, un început “ca la carte” poate părea o stridență dacă nu aparține organic totului.
E bine ca începutul să fie shocking, însă în măsura în care shocking este și lumea despre care scrii. E bine ca începutul să fie plin de forță, de energie, tranșant, dacă ritmul este apoi susținut, dacă forța de început se regăsește apoi în fiecare pagină a poveștii.

Am ales trei începuturi de proză care mi-au plăcut tare mult. Sînt trei autori care îmi plac și mai mult.

Truman Capote, Muzică pentru cameleoni: „E înaltă și zveltă, cam la vreo șaptezeci de ani, cu părul argintiu, cochetă, nici neagră și nici albă, cu o piele de un auriu pal, ca romul. E o aristocrată din Martinica și locuiește în Forte-de-France, dar are și un apartament la Paris.”

Îți lasă senzația, cu fiecare cuvînt că referința este o femeie tînără, creează o atmosferă erotică a descrierii, deși avem de-a face cu o femeie la 70 de ani, apoi, aparenta dezordine tehnică și neconcordanță din descrierea fizică a femeii, e transpusă în destinul ei, o aristocrată din Martinica, locuiește în Porte-de-France, dar are și un apartament la Paris. Și e și tare amuzant. Tehnic, mi se pare impecabil acest început.

F.M.Dostoievski, Însemnări din subterană: „Sunt un om bolnav… Sunt un om rău. Un ins deloc atrăgător.  Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.”
Nimic mai la obiect și nimic mai ambiguu. Sînt un om bolnav, adică sînt un om rău. Problema morală care distruge echilibrul individului, răul care conduce la moarte.
Confesiunea incompletă, confesiunea meditativă, pista falsă: Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge: „Așa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască? Eu aș spune mai curînd că aici mor.”

Începutul acesta mi se pare doar genial și atît.Posturi similare:

• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Povestirea, repovestirea…
• Citeva lucruri pe care e bine sa le stii cind te apuci de scris
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Proza scurta (I)

Într-un interviu din Le Nouvel Observateur, Marie Ndiaye recunoaște că, în parte, s-a mutat la Berlin în 2007 pentru că nu este de acord cu politica Sarkozy: „În Germania există totuși o morală. Poți să nu fii de acord cu ideile lui Merkel, dar, chiar dacă este o politică de dreapta, nu ai impresia că țara este abandonată imoralității ca în Franța. Da, lui Sarkozy îi lipsește verticalitatea, eleganța morală.“

Scriitoarea franceză de culoare, născută dintr-un tată senegalez și o mamă fanțuzoaică, consideră inacceptabil modul în care este tratată problema imigrării în Franța, de exemplu felul în care sunt căutați copiii fără documente în chiar școlile unde învață.

Cât despre remarcile lui Eric Raoult, Marie Ndiaye declară că au surprins-o pentru că pur și simplu depășesc ridicolul, dar nu s-a lăsat deloc afectată de ele.

Întreabată dacă a fost vreodată victima rasismului în Franța, premianta Goncourt declară: „Nu am suferit de rasism în Franța, nu. De multă vreme trăiesc într-un mod în care ocaziile de a fi trecut prin așa ceva au fost rare: nu mi-am trimis niciodată CV-ul ca să aplic pentru o slujbă oarecare, nu am încercat să închiriez un apartament pe numele meu. Când nu ceri nimic nimănui și trăiești într-o oarecare izolare, ești liniștit din punctul de vedere al rasismului.“
Întrebată dacă premiul Goncourt înseamnă o nouă responsabilitate pentru ea, scriitoarea a răspuns că nu poate fi altfel decât cum era, așa îi este firea.

Ce înseamnă un premiu literar pentru cel care îl primește? Îi poate schimba viața ca scriitor, ca om? Presupune într-adevăr o anumită responsabilitate? Întrebări pe care mi le pun azi, când premiile literare importante se dau în parte pentru literatură, reprezentând adesea o instituție cu alte scopuri, de la politică la drepturile omului. Voi ce credeți despre premiile literare?

Posturi similare:

• Povestirea, repovestirea…
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Numele personajelor
• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)

Cel care întreabă asta – „Adică?” – mai crede încă ceva. Crede că ce a fost spus printr-o poveste ar putea să fie spus și altfel. Că povestea vorbește despre ceva care la fel de bine, mai bine, ar putea să fie spus și altfel.
Ce cred eu.
Cred că este o gîndire păguboasă și esențial antiliterară. Cred că o povestire este un tot unitar, autosuficient, care se susține din propria mișcare internă. Cred că a repovesti înseamnă a face o altă povestire care nu poate să aibă nimic în comun cu originalul. Și cred într-o astfel de gîndire a literarului. Nu cred că există subiecte care pot fi tratate altfel și altfel, mai bine, mai prost. O carte e un subiect unic, ultim.

Cred că repovestitorul este omul rău. Repovestitorul este cel care vrea să traducă unicitatea, să banalizeze prin repetiție, prin multiplicare, intimitatea creației și-a creatorului. El întreabă la infinit „Adică?”, „Adică?”, pînă în acel moment cînd noutatea absolută a unei opere este redusă (repovestită) la ceva arhicunoscut, prea-cunoscut, banal, știut de toți. Repovestitorul – omul rău.Posturi similare:

• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…
• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Cum sa scrii memorii
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)

Intr-un interviu acordat recent cotidianului britanic “The Guardian”, el a povestit cum si-a inceput cariera de scriitor. Totul a pornit, povesteste el, de la jurnalul pe care a inceput sa-l tina la varsta de 20 de ani. Pe atunci, calatorea de-a lungul si de-a latul Statelor Unite, impreuna cu un prieten. Data fiind viata pe care o ducea, intamplarile care sa merite a fi notate erau, probabil, destule. Tot pe vremea aceea a inceput sa le scrie scrisori cunoscutilor. Numai ca, neavand o adresa, lui nu ii scria nimeni. Asa ca a inceput sa-si scrie singur, trecand intr-un jurnal ceea ce credea ca mai tarziu i-ar fi facut placere sa citeasca. Dupa un timp, jurnalul respectiv s-a transformat intr-o carte.

Sedaris, care colaboreaza, in prezent, cu saptamanalul “The New Yorker”, spune despre textele lui ca sunt eseuri comice. Nu le considera fictiune, ci relatari autobiografice. Comicul din ele este generat de situatiile ciudate cu care se confrunta.

Pentru un scriitor, considera el, intamplarile ciudate sunt mana cereasca. Sedaris povesteste, in acelasi interviu, ce reactie au avut unii cunoscuti atunci cand au citit o relatare despre fosta lui profesoara de franceza, care obisnuia sa arunce cu creta in elevi si care, la un moment dat, i-a infipt unei fete un creion in ochi. “Daca profesoara ta facea asa ceva, de ce nu te-ai mutat la alta clasa?” a fost intrebat Sedaris. Bineinteles, si-a spus el, daca esti scriitor trebuie sa fii nebun sa mergi la alta clasa cand ai o asemenea profesoara. Oamenii care se poarta frumos cu tine nu te ajuta cu nimic.
Totusi, Sedaris nu crede ca viata lui e mai interesanta decat a altora. El pune succesul de care se bucura pe seama faptului ca isi noteaza imediat lucrurile care i se intampla. Este mereu pregatit cu un carnetel pe care il poarta in buzunar si crede ca asta face diferenta.

Voi prin ce situatii amuzante ati trecut recent?
(Mai multe despre Sedaris, dar si fragmente din prozele lui, in episodul urmator.)Posturi similare:

• Cum sa scrii memorii
• Ce înseamnă un premiu literar?
• Citeva lucruri pe care e bine sa le stii cind te apuci de scris
• Cum se scriu textele umoristice (I)
• Povestirea, repovestirea…