Ca tot românul autodidact, scriitorul în devenire, dacă are minte și simțul propriei măsuri, citește mult și scrie cu sârg. E suficient?

Mai ales în cultura anglo-saxonă este bine pus la punct un sistem care să ofere celor doritori să scrie diferite servicii. În afară de agențiile literare, care au devenit și la noi funcționale (dar care deocamdată doar intermediază achiziționarea drepturilor de traducere pentru autorii străini), în afară de comunicarea pe internet (bloguri literare, reviste online sau chiar încercări de ateliere de creație) și cele câteva cenacluri literare serioase, există alte forme prin care un începător într-ale scrisului să învețe și să se perfecționeze? Editurile românești, ca și cele din afară, nu se ocupă cu

aprecierea manuscriselor venite de pretutindeni, nici cu sfătuirea tuturor autorilor care li se adresează direct. În lumea mică a literaturii, relațiile sau norocul cântăresc uneori mai greu decât… literatura. Iar cei care „doar” scriu nu reușesc întotdeauna să răzbată prin forțele proprii.

Dacă aruncăm un ochi în ograda vestică și dăm o căutare pe „literary consultancy”, Google ne oferă nu mai puțin de 1.260.000 de rezultate. Sigur, probabil nu toate dintre ele sunt relevante. Dar cel puțin primele zece pagini de rezultate sunt pline cu astfel de agenții. Pentru cine și pentru ce există ele?

Agențiile de consultanță literară funcționează de ani buni în afară cu succes, contribuind la formarea și descoperirea de scriitori talentați. Ele se adresează în primul rând autorilor în devenire sau încă la început de drum (deși unele dintre agențiile sus-menționate se laudă și cu autori consacrați în portofoliu). Scopul lor este să ofere o părere avizată asupra manuscriselor (de ficțiune și non-ficțiune), care se concretizează într-un referat de lectură. Acesta contribuie prin sfaturile profesioniste la îmbunătățirea manuscrisului inițial, astfel încât să devină competitiv la bursa editurilor și agențiilor. Mai mult, consultanța literară oferă și o evaluare asupra vandabilității manuscrisului și a plasării acestuia pe piața de carte. Cui poți să vinzi cartea asta? Cum să te adresezi  unei edituri/agenții? A trecut deja „moda” lucrărilor de acest gen și editorii deja și-au îndreptat antenele către altă zonă de interes?

Consultantul literar ar trebui să răspundă la aceste întrebări. Dacă el răspunde corect și dacă autorul ține cont de sfaturile primite, putem asista la transformarea unui autor aspirant într-un scriitor profesionist.

Revenind în ograda noastră, și în acest domeniu lucrurile se mișcă mai greu. Dar începem totuși să intrăm în rând cu lumea. Luna trecută a luat ființă prima agenție de consultanță literară din România: My Book. Ne bucurăm să-i avem ca parteneri și vă invităm să le vizitați siteul. Acolo găsiți mult mai multe informații, precum și exemple despre ce pot să facă pentru voi.

Care e părerea voastră referitor la utilitatea consultanței literare pe piața românească de carte. Simțiți că ați avea nevoie de o lectură profesionistă a textului vostru? Sunteți dispuși să plătiți pentru a vi se spune ce nu merge în manuscrisul vostru? Credeți că un astfel de serviciu vă poate înlesni drumul spre publicare?

Posturi similare:

• Finalisti si o surpriza
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…
• Ce înseamnă un premiu literar?
• Doi copii ca „două sfârșituri de lume”: Unde mergem, tati? de Jean-Louis Fournier

Necesitatea de a scrie poate ușor să se transforme în grafomanie, cuvânt a cărui etimologie grecească mi se pare mai bună decât orice definiție: graphein – „a scrie“ și mania – „nebunie“. Limita dintre pasiune și patologie rămâne misterioasă adesea și, vorba lui Kundera (în Cartea râsului și a uitării), doar „rodul diferit al pasiunii“ e ceea ce îl deosebește pe Goethe de taximetristul insomniac care își scrie viața din romanul autorului ceh.

De aceea ai nevoie de o mare doză de cruzime ca să ștergi surplusul, „burțile“ pe care textul scris la prima mână le etalează cu mândrie. Mai greu este însă cu un text care nu numai că-i dezlânat în toate cele, dar mai și zornăie de tinichele fără valoare, de la juvenila adjectivită calificativă până la figurile de stil înghesuite unele într-altele, pufăind de simboluri din care nimeni nu mai pricepe o iotă. Pe bună dreptate autorii manualului The Elements of Style spun că „proza ornată e greu de digerat și, în general, nesănătoasă și uneori grețoasă“. Frazele pompoase, dulcegăriile  nu pot fi compensate ca „stil“ decât „prin a scrie ceva la fel de merituos precum Cântarea Cântărilor“.

Gândindu-mă la regula asta cu dezlânarea și împopoțonarea unui text, mi-am adus aminte de un fragment din Decameronul lui Boccaccio, așa că am desprăfuit tomul meu editat la ESPLA, traducerea Etei Boeriu cea de pe vremuri, și am avut noroc să și găsesc pasajul:
„Căci tot ce-a fost virtute, cu sfiiciune tăinuită în sufletul doamnelor de odinioară, azi se preface la noi în găteală și podoabă; iar cea care-ți atârnă pe ea veșminte mai bălțate și mai înzorozonate se socotește mai vrednică de prețuirea și cinstirea semenilor ei, fără a cumpăni că și-un măgar, de s-ar găsi cine să-l împopoțoneze, ar răbda pe el mai multe găteli decât oricare femeie și că, deci, nu-s nici ele mai vrednice de cinste decât e urecheatul. Mi-e și rușine a spune, căci tot ce-i împotriva lor se întoarce și împotriva mea; înzorzonate precum sunt, boite și pestrițe, ori stau țepene ca niște stane de piatră, mute și nesimțitoare, ori, de răspund când le întrebi, îți dai cu socoteala c-ar fi mai bine să tacă.“

Cu textul, ca și cu femeia din povestea lui Boccaccio.  Ori iese o femeie frumoasă prin naturalețea ei, ori un măgar împodobit. Iar texul cel boit fie nu spune nimic, fie își trădează… prostia. Așadar, „găteala și podoaba“ trebuie cu atenție alese și îndelung finisate, astfel încât la sfârșit textul să semene cu o femeie, iar nu cu urecheatul. Am exagerat un pic (și m-am și amuzat :)), ca să îndepărtez tentația graforeei de orice începător în ale autorlâcului.

În actul scrisului există ceva irațional, o dimensiune pulsională ce te îndeamnă să dai naștere unui text, care poate să aibă o finalitate, în interiorul unei practici socializate, sau nu. René Pons  scria într-un articol din revista PsyCause: „Ceea ce caută grafomanul în text este să creeze impresia propriei densități, fără de care nu este decât o absență în sânul unei lumi lipsite de substanță.“

Există și cazuri geniale, ca Artaud, care la sfârșitul vieții scria enorm ca să-și înfrunte suferința, vezi voluminoasele Carnets de Rodez sau Retour à Paris. „E atât de dur, spunea Artaud, să nu mai exiști, să nu mai fii în ceva.“ Prin scris căuta tocmai acest „ceva“ în care să fie, prin care să-și supraviețuiască.
Așadar nu-i de glumă cu graforeea/grafomania! A nu se confunda cu literatura!Posturi similare:

• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)
• De guler cu “Blocajul Scriitorului”
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Eugen Istodor: „Scriu pentru că altceva nu prea știu să fac.”

Revenim la poveste. Într-o bună zi, tatăl vine acasă și îl vede pe unul dintre băieți ținând o carte în mâini. Îi dau lacrimile, preaslăvește zeitatea supremă, uită de normalele-i preferințe proprii și, sfios, se apropie de băiat. Ce-o fi citind? Copilul ținea cartea invers și se holba tâmp și obsesiv la paginile acoperite cu pete negre. (E cam greu de asimilat imediata nulitate semantică a unei anomalii „normalizate”.) În orice caz, tatăl este dezamăgit. Știe că nu trebuia să se aștepte la mai mult. Și totuși. Preț de o clipă, își dorește să fi început să se gândească că ar fi putut să se plictisească. La un moment dat.

Dată fiind starea copilului, este evident că tatăl își pune problema „normalizării” acestuia. Îndreptându-ne atenția asupra unui context ușor modificat și schimbând sensul (dar nu și direcția) analizei, ne putem întreba în ce măsură are loc normalizarea actului lecturii. Cu siguranță, lectura nu s-a instalat niciodată confortabil pe lista activităților ce compun normalul cotidian – ne putem aminti de bănuielile ce, vreme îndelungată, au planat asupra celor care manifestau un oarecare interes față de lectură și cărți. De izolarea auto-impusă a cărturarilor. Și așa mai departe. Până în momentul când vine momentul să fie momentul ca lectura să fie normalizată (iar apropierea textuală întârziată a frazelor de „lectură” constituie o manifestare a îndoielii față de posibilitatea ca acest fapt să aibă loc), ca spinarea cărților să fie frântă, ca textul să devină cu adevărat vandabil și, prin urmare, accesibil, apropriabil.

Aproprierea se realizează prin mici acte de violență (trosnirea cotorului este esențială) sau mari acte de (a se scuza cacofonia; de-)plasare (toate familiile fericite seamănă între ele, căci toate citesc c. și Pedeapsă în uruitul roților de metrou), al căror formalism este încurajat și exacerbat, iar lecturii i se face loc în cotidian (sau, mai degrabă, i se impune ocuparea unui loc în cotidian). Este un act natural, în măsura în care continuăm să evoluăm către bazele unei societăți capitaliste feroce. Este un act normal, în aceeași măsură. Cu siguranță, justificările ce stau la baza sa glisează între auto-impunerea uitării și luciul agresiv al unei noi arme retorice – ostentația lecturii.

Dacă toate acestea pot fi ignorate, nu la fel stau lucrurile și cu violența ce susține lăcomia asimilării. Textele își pierd însemnătatea imediată, iar statutul canonic le transformă în victime ușoare. Odată digerate, ele oferă promisiunea iluzorie (zic eu) a unei schimbări în bine (și „I can’t be quite sure,/ but the cause of the problem may also be the cure./ They say oysters improve your sexual powers./ Perhaps eating your son/ would help you do it for hours!” – by Tim Burton, please look up the poem).
Sigur, nu poate fi ignorată, dar, cu timpul, va fi asimilată și, cine știe, vom ajunge să ne întrebăm la un moment dat, without fear of wind or vertigo,după ce vom fi distrus mitul lecturii, aflați în cautarea unui alt mit, what story down there awaits its end?Posturi similare:

• O hartă a lecturii
• Ce și cum despre consultanța literară
• Traducere: Syngue sebour, piatra răbdării de Atiq Rahimi
• Doi copii ca „două sfârșituri de lume”: Unde mergem, tati? de Jean-Louis Fournier
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)

„ If it sounds like writing, I rewrite it. “ (Elmore Leonard)
Scrisul nu e o chestie de reguli stricte, e un proces complex și misterios pentru cei care îl iau în serios. Și totuși… chiar dacă nu putem stabili răspicat trei pași esențiali ai actului de a scrie, îi putem numi aici, așa cum sunt enunțați în tratatele de stil: 1. ai o idee și o gândești (cu un plan mintal sau scris, schematic sau detaliat); 2. o verși pe hârtie într-o primă formă, într-o ciornă (celebrul draft); 3. revezi și rescrii până ajungi la forma pe care o consideri finală. De-a lungul acestor pași, „opera“ se plămădește după cum e frământată și după cum o ia focul.

Când îți scrii ideea pentru prima dată, multe îți sunt permise, mai puțin să-ți dai frâu liber gândurilor aleatorii. Nu scrii la întâmplare, nu ești un grafoman, știi mai mult sau mai puțin ce vrei să faci și ciorna este versiunea timpurie a viitoarei compoziții organizate.   E momentul acela mai aproape de spontaneitate și entuziasm, când îți poți permite imperfecțiuni: greșeli gramaticale, referiri neverificate, fraze la capătul cărora nu mai zărești începutul și te crezi de-a dreptul proustian, adjectivele  calificative zburdă prin textul tău și, în general, cam o treime, dacă nu și mai mult, din cuvintele folosite sunt de prisos.

Odată ciorna încheiată, la recitire (de preferat după o vreme) vei avea surpriza să descoperi fisuri, găuri, părți din text care nu-și au rostul unde au fost puse inițial. Revizia înseamnă o recitire cu încetinitorul, atentă, critică. Perspectiva se schimbă. Nu mai ești scriitorul care vrea să spună ceva și repede, ci te pui în locul cititorului. E destul de clar, de simplu, de inteligibil ce ai vrut să spui pentru cel care va citi textul? Fie că recitești direct pe computer sau pe un exemplar printat, acum a sosit momentul să verifici ce cuvinte ai ales ca să-ți spui povestea (clișee, argou, idiomuri), dacă vocea narativă este adecvată subiectului sau e artificială, dacă ai conturat suficient un personaj sau altul, dacă ritmul urmează acțiunea, dacă ai făcut erori gramaticale sau de ortografie, dacă sfârșitul decurge firesc din tramă (surprinzător sau în coadă de pește etc.). Recitirea critică este cea care naște o variantă revizuită sau alte și alte variante.

Sunt chiar mai multe metode de recitire. Unii optează pentru cititul cu voce tare, pentru că surprind în felul acesta schimbarea de ton a povestirii, de ritm, ceea ce „zgârie“ auzul. Nu degeaba literatura are multe în comun cu muzica. Se spune că urechile sunt adesea mai de încredere decât ochii. Alții au nevoie de „cititorul“ special, fie el un prieten, soția, mama, editorul cu care lucrează de obicei sau… valetul (ca Jonathan Swift dacă nu mă înșel). Atenție însă, Margaret Atwood susține că ar fi  bine totuși să nu fii implicat într-o relație romantică cu prietenul/a căruia/căreia îi dai să citească manuscrisul – riști o despărțire de zile mari Observațiile acestor cititori privilegiați sunt un soi de tăiere a cordonului ombilical care-l ține pe scriitor legat de creația sa. O poate vedea astfel cu alți ochi și să-i cântărească mai bine ajustările. Rescrierea poate fi o muncă de chilie sau una a ușilor deschise, depinde de personalitatea fiecărui scriitor în parte.

Revizia și rescrierea sunt partea de hard-work a scrisului. Flaubert, de pildă, a fost un perfecționist. Există un site care conține toate cele 4 561 de pagini de manuscris ale romanului Madame Bovary, de aproximativ 400 de pagini, www.bovary.fr
Și un link doar la unul dintre bruioanele marelui stilist:
http://bovary.univ-rouen.fr/folio_visu.php?folio=2865&mode=sequence&mot=
Munca tăierii, înlocuirii, șlefuirii textului în toată splendoarea sa plină de sudoarea minții.

A scrie înseamnă a rescrie – un lucru pe care oricine a încercat să scrie profesionist îl știe și și-l asumă. Deși dogmele nu-s permise în literatură, ea este un soi de religie care își are credincioșii și sfinții ei nebuni, capabili de mari sacrificii și nevoințe.

Posturi similare:

• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlanat! & Nu fi grafoman!)
• Povestirea, repovestirea…
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)

Respectarea unor astfel de sfaturi de bun simț în ale scrisului, exersarea lor, nu te transformă însă într-un scriitor genial, dar conștientizându-le în toiul creației, devii un scriitor mai bun sau, pur și simplu, un om de meserie.

Din experiența mea de lucru cu textele, trebuie să recunosc că povețele cele mai bune le-am aflat adeseori chiar în operele de ficțiune, și nu neapărat în manuale sau în cărți teoretice. De pildă zilele acestea am savurat ultima carte de povestiri a lui John Barth, The Development (care va apărea în curând la Nemira). Naratorul ascuns și devoalat pe parcurs al povestirilor este un profesor de scriere creativă, cum a fost tradus creative writing în limba română. Îndărătul lui, îl ghicim pe bătrânul maestru al postmodernismului, cu năravurile lui  textuale, de la dezbaterea deciziilor auctoriale până la schimbarea finalurilor. Dar mai ales prin fragmente de-a dreptul teoretice despre actul scrisului (naratorul e profesor, nu?).

Un astfel de fragment m-a îndemnat să vă propun această pauză de reguli, ca și cum ar trebui să învățăm cu toții să respirăm proză adevărată înainte de orice alte exerciții mai mult sau mai puțin complexe:

„În primul rând, faptul că le puteam arăta tuturor scriitorașilor pe care-i aveam în ucenicie ce nu mergea în lucrările lor (chestii care mergeau atât de bine în lucrările maeștrilor pe care ei îi citeau), ne arăta, la un alt nivel, nouă, BPșiR [Bătrânii Pârțâiți și Ratați, adică les professeurs (n.m.)], ce nu mergea într-ale noastre, dacă puteți să mă urmăriți, iar tăcerea pe care ne-am impus-o, în consecință, a scutit posteritatea de o grămadă de scrieri de mâna a doua sau a treia, nu?“

Sau un alt fragment despre construirea personajelor și, ei bine, responsabilitatea auctorială:

„Vezi doar cum stă treaba cu noi, povestitorii – cu unii dintre noi, cel puțin, poate mai ales cu cei din specia Bătrânilor Pârțâiți, în rândurile căreia Al dvs., cu sinceritate, este un membru de vază. Problema noastră, vezi tu, este că inventăm oameni precum soții Barnes, ne străduim din răsputeri să-i facem rezonabil de credibili și chiar simpatici, urmăm regulile Poveștii și îi punem în situații de criză – și apoi ajungem să ne simțim mai responsabili față de ei decât față de tine, cititorule. «Nu-i niciodată prea târziu să ne răzgândim», sfârșim prin a ne spune nouă înșine, [...] astfel că, în loc să dăm un final fericit sau trist (îmi pare rău, oameni buni) poveștii [...], tragem din priză aparatul narativ, înainte ca să aibă cineva de suferit.“

Ca și povestitoarea preferată a lui Barth, Șeherezada (cine alta?!), voi lăsa deschisă ușa acestui text despre scris pentru un altul și un altul și…Posturi similare:

• Stil, substantiv (5. Revezi si rescrie)
• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlanat! & Nu fi grafoman!)
• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)
• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…

În underground-ul oricărui text se află o structură de bază, un plan minimal sau detaliat, o însemnare pe o ciornă, pe un post-it sau ceea ce interpreții de jazz numesc head arrangement. Poți să trăiești cu o idee sau cu un subiect în minte multă vreme până îi dai drumul pe hârtie, să organizezi totul acolo, dar se întâmplă rar. În cele mai multe cazuri, avem nevoie de un plan concret, de un preludiu voluntar înainte de a scrie.

Emoțiile, impulsul sunt, de obicei, mai irezistibile decât un plan schematic. Ele nu-ți sunt însă suficiente decât ca să compui o scrisoare de dragoste cel mult, și nu o povestire sau un roman sau, de ce nu, un sonet (unde deja ai o formă fixă în care trebuie să-ți torni sentimentul sau starea pe care dorești să le exprimi). Dincolo de documentarea asupra subiectului pe care ți l-ai ales, și acesta un pas foarte important, de pildă dacă te referi la o anumită epocă, eveniment sau la un anumit personaj real pe care îl recreezi literar (ca în Napoleon Symphony de Antony Burgess), este necesar un plan de bătaie. Poate fi redus la câteva paragrafe despre ce vrei să scrii și cum sau la un plan al părților principale ale viitorului tău text.

În funcție de viziunea pe care o ai, din același subiect poți construi un coteț sau  o catedrală, vorba autorilor unui manual de stil, care continuă cu un exemplu grăitor:  „Columb nu a navigat pur și simplu, a navigat spre vest, și Lumea Nouă a luat formă din acest plan simplu și inteligent.“
Când ai un subiect, te gândești ce formă adecvată să-i dai și în funcție de genurile și speciile literare cunoscute.  O povestire e altceva decât un roman, care a ajuns un soi de ilustrare a globalizării în literatură.  Sunt genuri și specii mai flexibile decât altele, dar toate presupun „un schelet căruia scriitorul trebuie să-i adauge carnea și sângele“.
Nu există o regulă de a face un plan pentru un text literar, fiecare îl croiește după necesități și puteri. Și când te duci la cumpărături ai nevoie de o listă, e firesc deci să-ți faci tot un soi de „listă“ și înainte de a scrie. Dar odată întocmit planul, șansele de a scrie un text reușit sunt mai mari. Primul principiu al compoziției, în orice manual de stil,  este acela de a anticipa sau de a determina forma a ceea ce vei scrie și a urma această formă.
Planul nu se referă atât de mult la subiectul ca atare, cât la cum să te apleci asupra lui și cum să-l comunici. Când te apuci de scris propriu-zis, nu stai cu degetul să urmărești planul, dar lucrurile s-au mai clarificat, s-au mai ordonat în virtutea scopului pe care-l ai, nu e doar fluxul dezordonat al gândirii (fluxul conștiinței a fost și el recreat în literatură, e un procedeu literar, ca în romanele Virginiei Woolf  sau ale lui James Joyce). Practic însemnările preliminare sunt un soi de ghid. Când scrii, poți devia mai mult sau mai puțin de la acest ghid, iar subiectul poate suferi schimbări majore uneori.

Dacă despre dragoste se spune că trece prin stomac, despre literatură s-ar putea spune că musai trece prin gândire.Posturi similare:

• Stil, substantiv (5. Revezi si rescrie)
• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlanat! & Nu fi grafoman!)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)

• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…
• Finalisti si o surpriza
• Proza scurta (I)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd
• Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)

Ideal e să folosești cuvinte și fraze care îți sunt la îndemână și pe care le stăpânești. Una dintre greșelile frecvente e aceea de a fi cu orice preț original, adică să utilizezi expresii insolite, neologisme sau invenții lingvistice, structuri sintactice delirante uneori, fără a stăpâni însă limba corect din punctul de vedere al vocabularului, gramaticii, ortografiei.

Înainte de a fi original, trebuie să cunoști cel mai important instrument cu care operezi, limba în care scrii.
După noțiunile de bază care țin de studiul limbii (nimeni nu-ți cere să fii filolog, doar un bun utilizator!), pasul doi e cunoașterea limbii proprii unui scriitor. A-i citi pe cei care te-au precedat pe calea scrisului și care au reușit în meseria de scriitor e o necesitate și o tovărășie permanentă de-a lungul carierei tale.

Cu toții avem scriitori care ne plac. Și, „pentru că este aproape imposibil să-ți interzici să imiți ceea ce admiri“, inconștient, vei imita. Așa cum observă autorii volumului The Elements of Style, imitarea nu-i motiv de îngrijorare. Important e să te străduiești să admiri ceea ce e bun. Când vocabularul ți se dezvoltă natural, odată cu studiul și experiența scrisului, și devii sigur pe limba pe care o mânuiești, din imitarea a ceea ce îți place nu va mai rămâne decât un ecou integrat natural în țesătura propriului text.

Exemplele unei imitări reușite, diferite de plagiat sau epigonism, se găsesc la orice pas în literatură, de la Proust și Camil Petrescu la Faulkner și Onetti.

Un alt păcat împotriva căutării stilului natural este experimentul de dragul experimentului, și nu de dragul literaturii. Dadaist nu devii peste noapte și fără să fi trecut prin scriitorii clasici, care, la vremea lor, și ei scriau experimental. Un amestec heteroclit de stiluri, de referințe culturale și de formulări șocante nu face decât să demonstreze lipsa de sens a textului așa-zis experimental, mascată de o erudiție prost digerată și de un ermetism gol. Desigur, nu ma refer aici la parodierea stilurilor, așa cum cu virtuozitate o fac scriitorii postmoderniști (de pildă în romanul Pasiune de A.S. Byatt, apărut la Ed. Nemira).

Poveștile noastre contează în măsura în care le așternem pe hârtie și devin ale altora. Scrisul face posibilă această minune dacă scriitorul e un bun îmblânzitor al limbii în care scrie.Posturi similare:

• Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)
• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlanat! & Nu fi grafoman!)
• Proza scurta (I)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd

Există, de asemenea, scriitori care se așază la masa de scris la ora la care au hotărît deciși să umple, după cum de asemenea au hotărît, un anumit număr de pagini. Fie că au ceva de spus în acele zile, fie că nu. Dacă au o oră pe zi dedicată scrisului, atunci în acea oră se așează la masă și scriu. Poate că e și asta o metodă, poate că odată cu practica vin și rezultatele. Probabil că, pentru scriitorii care lucrează după un plan foarte bine stabilit al cărții este foarte folositor. E aproape imposibil să-ți faci un plan de scris, dacă nu ai un plan al zilelor în care te eșezi la masa de scris. Dar cînd ai vreme?

De multe ori, faptul că locul de muncă îți ocupă atît de mult timp, că te epuizează fizic și psihic, devine o scuză. Aș scrie, dar nu am timpul necesar, însă cîndva voi scrie, peste cîțiva ani, cînd voi avea o situație financiară asigurată, fără doar și poate că mă voi apuca de scris! - poate să spună unul. Eu nu cred în asta. Eu cred că un lucru care poate fi scris la 30 de ani nu mai poate fi scris la 50. Nu neapărat mai bun, mai prost, mai știu eu cum…

Totuși, în ziua de azi, în România, cînd vă faceți timp să scrieți? E oare vreo rețetă de „făcut” timp pentru scris? Un serviciu solicitant distruge în cap rotițele creației, sau, din contră, o muncă epuizantă te face să te concentrezi mai bine asupra a ceea ce ai de făcut, te mobilizează mai bine, te constrînge să iei hotărîri și să respecți deciziile deja luate?

Eu scriu foarte mult dimineața, de aceea mă trezesc foarte devreme, seara îmi iau doar notițe, fac însemnări și pregătesc orele de scris. De asemenea, nu pot să scriu dacă nu am cel puțin două ore de liniște.Posturi similare:

• Eugen Istodor: „Scriu pentru că altceva nu prea știu să fac.”
• De guler cu “Blocajul Scriitorului”
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Povestirea, repovestirea…
• Începutul prozei, prima propoziție, a doua…

Departe de mine intenția de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcționale sau de stilistică într-o manieră academică. Așadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, așa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privința selectării cuvintelor și a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparține unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mișcări, unui curent (ex.: stilul romantic).

Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit și distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reușești să scrii cu stil?

Lecturând manualul lui William Strunk Jr. și E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat și de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privința scrierii cu stil, care își mențin și azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi și să le comentăm împreună.

Înainte însă aș vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, și anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detașabil. În virtutea unei înțelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii și podoabe“ să-și dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarității, ordinii, sincerității“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane definește exact: „Stilul nu este o poleire, ci esența cea mai adâncă a scrisului.“

Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:

„Păunul a ocolit repede masa și s-a dus la copil. Și-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Și-a vârât ciocul sub pijamaua lui și și-a clătinat capul țeapăn înainte și înapoi. Copilul a râs și a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, și-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca și cum ar fi jucat un joc. Fran ținea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur și simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e țicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracu pasăre! Nu știe că e pasăre, asta-i beleaua!“

Așadar, primul sfat este: Rămâi în culise (așa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenția cititorului trebuie să fie captată de sensul și substanța textului, și nu de starea și firea autorului acestuia. Dacă mânuiești cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieși la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce ești în lume (așa cum te știu mama, soția sau prietenii), ci a ceea ce ești tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minții ca să ajungi la actul compoziției sau al creației, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuși în cele din urmă să-ți atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalți, cu mințile și sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginație superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătorește mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îți curăță și în același timp îți hrănește mintea.
Sigur că nu poți da sfaturi în privința stilului care să fie total obiective. Voi încerca însă, cu ajutorul vostru, să mă opresc asupra unor lucruri de bun simț, pe care eventual să le discutăm chiar aplicate pe textele pe care voi le trimiteți la concurs Revistei Scriitorului.Posturi similare:

• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)
• Stil, substantiv (3. Fă-ți un plan!)
• Stil, substantiv (4. Pauza de reguli)
• Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlanat! & Nu fi grafoman!)
• Ai ce, dar nu ai unde și cînd