Ţi-a venit o idee şi eşti ispitit să o verşi ca atare pe pagină. Te simţi ca un interpret al zeilor, vegheat de propriul geniu creator. Şi scrii, şi scrii, şi… la un moment dat te opreşti ca şi cum ai fi trecut primul linia de sosire la  o cursă de F1.  Satisfacţia e garantată până la … recitire. De cele mai multe ori, vei avea surpriza să nu mai regăseşti nimic din ideea de la care ai pornit, să ai sub ochi un text dezlânat şi tot aburul acela de început să fi pierit fără şansa de a  deveni literatură.

În underground-ul oricărui text se află o structură de bază, un plan minimal sau detaliat, o însemnare pe o ciornă, pe un post-it sau ceea ce interpreţii de jazz numesc head arrangement. Poţi să trăieşti cu o idee sau cu un subiect în minte multă vreme până îi dai drumul pe hârtie, să organizezi totul acolo, dar se întâmplă rar. În cele mai multe cazuri, avem nevoie de un plan concret, de un preludiu voluntar înainte de a scrie.

Emoţiile, impulsul sunt, de obicei, mai irezistibile decât un plan schematic. Ele nu-ţi sunt însă suficiente decât ca să compui o scrisoare de dragoste cel mult, şi nu o povestire sau un roman sau, de ce nu, un sonet (unde deja ai o formă fixă în care trebuie să-ţi torni sentimentul sau starea pe care doreşti să le exprimi). Dincolo de documentarea asupra subiectului pe care ţi l-ai ales, şi acesta un pas foarte important, de pildă dacă te referi la o anumită epocă, eveniment sau la un anumit personaj real pe care îl recreezi literar (ca în Napoleon Symphony de Antony Burgess), este necesar un plan de bătaie. Poate fi redus la câteva paragrafe despre ce vrei să scrii şi cum sau la un plan al părților principale ale viitorului tău text.

În funcţie de viziunea pe care o ai, din acelaşi subiect poţi construi un coteţ sau  o catedrală, vorba autorilor unui manual de stil, care continuă cu un exemplu grăitor:  „Columb nu a navigat pur şi simplu, a navigat spre vest, şi Lumea Nouă a luat formă din acest plan simplu şi inteligent.“
Când ai un subiect, te gândeşti ce formă adecvată să-i dai şi în funcţie de genurile şi speciile literare cunoscute.  O povestire e altceva decât un roman, care a ajuns un soi de ilustrare a globalizării în literatură.  Sunt genuri şi specii mai flexibile decât altele, dar toate presupun „un schelet căruia scriitorul trebuie să-i adauge carnea şi sângele“.
Nu există o regulă de a face un plan pentru un text literar, fiecare îl croieşte după necesități şi puteri. Şi când te duci la cumpărături ai nevoie de o listă, e firesc deci să-ţi faci tot un soi de „listă“ şi înainte de a scrie. Dar odată întocmit planul, şansele de a scrie un text reuşit sunt mai mari. Primul principiu al compoziţiei, în orice manual de stil,  este acela de a anticipa sau de a determina forma a ceea ce vei scrie şi a urma această formă.
Planul nu se referă atât de mult la subiectul ca atare, cât la cum să te apleci asupra lui şi cum să-l comunici. Când te apuci de scris propriu-zis, nu stai cu degetul să urmăreşti planul, dar lucrurile s-au mai clarificat, s-au mai ordonat în virtutea scopului pe care-l ai, nu e doar fluxul dezordonat al gândirii (fluxul conştiinţei a fost şi el recreat în literatură, e un procedeu literar, ca în romanele Virginiei Woolf  sau ale lui James Joyce). Practic însemnările preliminare sunt un soi de ghid. Când scrii, poţi devia mai mult sau mai puţin de la acest ghid, iar subiectul poate suferi schimbări majore uneori.

Dacă despre dragoste se spune că trece prin stomac, despre literatură s-ar putea spune că musai trece prin gândire.

De la prima proză pe care am scris-o m-am lovit de această dificultate care şi azi mi se pare una greu de depăşit, numele personajelor.
Primul obstacol, pe jumătate handicap, a fost cel fonetic. Exista Pilar Ternera, Amaranta, Jose Arcadio Buendia, iar eu oscilam între Andrei, Filip, Rareş, Ioana, Maria, nume care mi se păreau la fel de expresive ca masă, pod sau purice. Evident, era perioada în care fiecare sfîrşit al prozei trebuia să se termine cu o sinucidere, fiecare femeie să aibă ceva  melancolic-franţuzit, o privire pierdută (foarte rar regăsită), iar fiecare bărbat nu făcea altceva decît să filosofeze, fără nici un gînd la grija zile de mine! A propos de filosofare, Petrini mi s-a părut un adevărat Bum din partea lui Preda.
Anii au trecut, fiecare cum a putut, şi au apărut alte probleme legate de alegerea unui nume. Spre exemplu asocierea cu o faţă cunoscută, cu un chip pe care îl cunoşti şi care îţi bruiază, întinează, gîndurile legate de personajul pur literar. Evident, nu pot să dau nume! Fiecare a cunosut tîmpiţi şi tîmpite cu nume frumoase, ce o fi însemnînd asta, de la om la om.
Nu pot să lucrez cu un nume care trage după el, ca pe o cutie de conservă, o faţă semi-preparată. Majoritatea numelor pe care le găsisem ca fiind frumoase, bune de purtat, au în cîrcă o fiinţă enervantă, o faţă rînjită cu care am făcut cunoştinţă te miri unde, şi care, din cînd în cînd, mă priveşte din pagină, peste umăr, batjocoritor.
De cîţiva ani îmi aleg numele personajelor din cartea de telefon, ba chiar mă gîndesc la o proză care ar putea să înceapă astfel.

Ştiu, e uşor să-i spui unui scriitor începător să scrie firesc, dar devine extrem de dificil pentru cel în cauză când se află faţă în faţă cu foaia de hârtie şi capul îi e doldora de idei.

Ideal e să foloseşti cuvinte şi fraze care îţi sunt la îndemână şi pe care le stăpâneşti. Una dintre greşelile frecvente e aceea de a fi cu orice preţ original, adică să utilizezi expresii insolite, neologisme sau invenţii lingvistice, structuri sintactice delirante uneori, fără a stăpâni însă limba corect din punctul de vedere al vocabularului, gramaticii, ortografiei.

Înainte de a fi original, trebuie să cunoşti cel mai important instrument cu care operezi, limba în care scrii.
După noţiunile de bază care ţin de studiul limbii (nimeni nu-ţi cere să fii filolog, doar un bun utilizator!), pasul doi e cunoaşterea limbii proprii unui scriitor. A-i citi pe cei care te-au precedat pe calea scrisului şi care au reuşit în meseria de scriitor e o necesitate şi o tovărăşie permanentă de-a lungul carierei tale.

Cu toţii avem scriitori care ne plac. Şi, „pentru că este aproape imposibil să-ţi interzici să imiţi ceea ce admiri“, inconştient, vei imita. Aşa cum observă autorii volumului The Elements of Style, imitarea nu-i motiv de îngrijorare. Important e să te străduieşti să admiri ceea ce e bun. Când vocabularul ţi se dezvoltă natural, odată cu studiul şi experienţa scrisului, şi devii sigur pe limba pe care o mânuieşti, din imitarea a ceea ce îţi place nu va mai rămâne decât un ecou integrat natural în ţesătura propriului text.

Exemplele unei imitări reuşite, diferite de plagiat sau epigonism, se găsesc la orice pas în literatură, de la Proust şi Camil Petrescu la Faulkner şi Onetti.

Un alt păcat împotriva căutării stilului natural este experimentul de dragul experimentului, şi nu de dragul literaturii. Dadaist nu devii peste noapte şi fără să fi trecut prin scriitorii clasici, care, la vremea lor, şi ei scriau experimental. Un amestec heteroclit de stiluri, de referinţe culturale şi de formulări şocante nu face decât să demonstreze lipsa de sens a textului aşa-zis experimental, mascată de o erudiţie prost digerată şi de un ermetism gol. Desigur, nu ma refer aici la parodierea stilurilor, aşa cum cu virtuozitate o fac scriitorii postmodernişti (de pildă în romanul Pasiune de A.S. Byatt, apărut la Ed. Nemira).

Poveştile noastre contează în măsura în care le aşternem pe hârtie şi devin ale altora. Scrisul face posibilă această minune dacă scriitorul e un bun îmblânzitor al limbii în care scrie.

Am mai mulţi prieteni care se plîng că nu au timp, fizic, ca să scrie. De citit poţi să citeşti în metrou, pe veceu, în camera de aşteptare la dentist. Cînd scrii însă, mai toţi spun că trebuie să ai o uşă închisă în urma ta care să te separe – ca un fel de cortină – de restul lumii.
Sînt apoi scriitori care nu pot să scrie decît dimineaţa sau seara, ori noaptea tîrziu. Marquez, spre exemplu, nu scrie dacă nu are un trandafir galben în cameră. Iar în camera de lucru nu se găseşte nici o altă carte în afara unor enciclopedii folosite pentru justa alegere a cuvintelor.
Alexandr Soljeniţîn scria proză în minte, în lagărul concentraţionar rusesc. Scria în minte şi fiecare zi începea cu repetarea celor scrise pînă atunci, timp care devenea din ce în ce mai lung şi mai obositor cu fiecare zi în care apuca să adauge ceva nou, după cum afirmă în „Viţelul şi stejarul”. A rămas uimit cînd a ajuns în Franţa unde a citit în revistele de literatură că sînt scriitori care nu pot aşterne nimic pe foaie dacă razele soarelui nu cad nu ştiu cum prin fereastră.

Există, de asemenea, scriitori care se aşază la masa de scris la ora la care au hotărît decişi să umple, după cum de asemenea au hotărît, un anumit număr de pagini. Fie că au ceva de spus în acele zile, fie că nu. Dacă au o oră pe zi dedicată scrisului, atunci în acea oră se aşează la masă şi scriu. Poate că e şi asta o metodă, poate că odată cu practica vin şi rezultatele. Probabil că, pentru scriitorii care lucrează după un plan foarte bine stabilit al cărţii este foarte folositor. E aproape imposibil să-ţi faci un plan de scris, dacă nu ai un plan al zilelor în care te eşezi la masa de scris. Dar cînd ai vreme?

De multe ori, faptul că locul de muncă îţi ocupă atît de mult timp, că te epuizează fizic şi psihic, devine o scuză. Aş scrie, dar nu am timpul necesar, însă cîndva voi scrie, peste cîţiva ani, cînd voi avea o situaţie financiară asigurată, fără doar şi poate că mă voi apuca de scris! - poate să spună unul. Eu nu cred în asta. Eu cred că un lucru care poate fi scris la 30 de ani nu mai poate fi scris la 50. Nu neapărat mai bun, mai prost, mai ştiu eu cum…

Totuşi, în ziua de azi, în România, cînd vă faceţi timp să scrieţi? E oare vreo reţetă de „făcut” timp pentru scris? Un serviciu solicitant distruge în cap rotiţele creaţiei, sau, din contră, o muncă epuizantă te face să te concentrezi mai bine asupra a ceea ce ai de făcut, te mobilizează mai bine, te constrînge să iei hotărîri şi să respecţi deciziile deja luate?

Eu scriu foarte mult dimineaţa, de aceea mă trezesc foarte devreme, seara îmi iau doar notiţe, fac însemnări şi pregătesc orele de scris. De asemenea, nu pot să scriu dacă nu am cel puţin două ore de linişte.

Cum DEX-ul e sfânt chiar şi pentru poliţişti, am căutat cuvântul „stil“ în dicţionar, din a cărui definiţie am selectat înţelesul care mă interesează pe mine aici: „totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic“.

Departe de mine intenţia de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcţionale sau de stilistică într-o manieră academică. Aşadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, aşa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privinţa selectării cuvintelor şi a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparţine unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mişcări, unui curent (ex.: stilul romantic).

Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit şi distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reuşeşti să scrii cu stil?

Lecturând manualul lui William Strunk Jr. şi E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat şi de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privinţa scrierii cu stil, care îşi menţin şi azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi şi să le comentăm împreună.

Înainte însă aş vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, şi anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detaşabil. În virtutea unei înţelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii şi podoabe“ să-şi dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarităţii, ordinii, sincerităţii“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane defineşte exact: „Stilul nu este o poleire, ci esenţa cea mai adâncă a scrisului.“

Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:

„Păunul a ocolit repede masa şi s-a dus la copil. Şi-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Şi-a vârât ciocul sub pijamaua lui şi şi-a clătinat capul ţeapăn înainte şi înapoi. Copilul a râs şi a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, şi-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca şi cum ar fi jucat un joc. Fran ţinea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur şi simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e ţicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracu pasăre! Nu ştie că e pasăre, asta-i beleaua!“

Aşadar, primul sfat este: Rămâi în culise (aşa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenţia cititorului trebuie să fie captată de sensul şi substanţa textului, şi nu de starea şi firea autorului acestuia. Dacă mânuieşti cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieşi la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce eşti în lume (aşa cum te ştiu mama, soţia sau prietenii), ci a ceea ce eşti tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minţii ca să ajungi la actul compoziţiei sau al creaţiei, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuşi în cele din urmă să-ţi atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalţi, cu minţile şi sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginaţie superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătoreşte mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îţi curăţă şi în acelaşi timp îţi hrăneşte mintea.
Sigur că nu poţi da sfaturi în privinţa stilului care să fie total obiective. Voi încerca însă, cu ajutorul vostru, să mă opresc asupra unor lucruri de bun simţ, pe care eventual să le discutăm chiar aplicate pe textele pe care voi le trimiteţi la concurs Revistei Scriitorului.