Prima propoziţie, prima frază a unei proze, treci de la realitatea unei zile obişnuite, la extraordinarul unei alte lumi. Prima frază e prima clipire în noua lume, prima respiraţie, mai amplă, mai scurtă, pe care o faci în mintea şi emoţiile altui om.
Nu am auzit pe nimeni pînă acum care să spună că prima frază a unui roman este slabă, proastă, sau foarte proastă. Cînd trecerea dintre lumi este lentă, firească, devine neobservată. Însă i-am auzit pe mulţi avînd palpitaţii speciale cînd vine vorba de un început sau altul. Mă număr şi eu printre aceştia din urmă.
Nu cred că prima, primele propoziţii ale unei proze ar putea să fie rupte de ansamblu şi nu cred că există cineva căruia să-i placă foarte mult începutul unui roman care nu-i spune nimic.

Dar cum stau lucrurile din punctul de vedere al celui care scrie? E cel care, aici, ne interesează cel mai mult.
Începutul trebuie să fie în forţă, trebuie să fie şocant, lectorul e trecut în lumea literară cu o palmă, cu un strigăt, cu un brînci. Scurt, la obiect, o propoziţie plină de forţă. Este opinia cea mai răspîndită, e recomandarea manualelor de creative writing.
Nu cred în asta pînă la capăt şi nu sînt convins că un astfel de sfat s-ar potrivi, fără rest, oricărui gen de ficţiune. Cred că o primă propoziţie memorabilă ţine în mare parte de destinul textului respectiv, de întîmplare şi în foarte mică măsură de pragmatismul scriitorului. Nu trebuie uitat, în opinia mea, că primele propoziţii sînt cele care dau ritmul, respiraţia, întregului. Într-o proză scurtă, unde spaţiile sînt mici, un început “ca la carte” poate părea o stridenţă dacă nu aparţine organic totului.
E bine ca începutul să fie shocking, însă în măsura în care shocking este şi lumea despre care scrii. E bine ca începutul să fie plin de forţă, de energie, tranşant, dacă ritmul este apoi susţinut, dacă forţa de început se regăseşte apoi în fiecare pagină a poveştii.

Am ales trei începuturi de proză care mi-au plăcut tare mult. Sînt trei autori care îmi plac şi mai mult.

Truman Capote, Muzică pentru cameleoni: „E înaltă şi zveltă, cam la vreo şaptezeci de ani, cu părul argintiu, cochetă, nici neagră şi nici albă, cu o piele de un auriu pal, ca romul. E o aristocrată din Martinica şi locuieşte în Forte-de-France, dar are şi un apartament la Paris.”

Îţi lasă senzaţia, cu fiecare cuvînt că referinţa este o femeie tînără, creează o atmosferă erotică a descrierii, deşi avem de-a face cu o femeie la 70 de ani, apoi, aparenta dezordine tehnică şi neconcordanţă din descrierea fizică a femeii, e transpusă în destinul ei, o aristocrată din Martinica, locuieşte în Porte-de-France, dar are şi un apartament la Paris. Şi e şi tare amuzant. Tehnic, mi se pare impecabil acest început.

F.M.Dostoievski, Însemnări din subterană: „Sunt un om bolnav… Sunt un om rău. Un ins deloc atrăgător.  Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.”
Nimic mai la obiect şi nimic mai ambiguu. Sînt un om bolnav, adică sînt un om rău. Problema morală care distruge echilibrul individului, răul care conduce la moarte.
Confesiunea incompletă, confesiunea meditativă, pista falsă: Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge: „Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască? Eu aş spune mai curînd că aici mor.”

Începutul acesta mi se pare doar genial şi atît.

Marie NDiaye, câştigătoarea Premiului Goncourt 2009, cu romanul Trois femmes, a fost de curând acuzată de un deputat UMP (Partid Majoritar de Dreapta), Eric Raoult, că şi-a criticat ţara, referindu-se la un interviu al scriitoarei din august 2009, în care vorbea despre „monstruoasa Franţă de azi, cu ambianţa ei vulgară şi poliţienească“. Deputatul crede că laureatul unui premiu literar naţional de anvergură, cum este considerat Goncourt, „trebuie să respecte coeziunea naţională şi imaginea ţării“.

Într-un interviu din Le Nouvel Observateur, Marie Ndiaye recunoaşte că, în parte, s-a mutat la Berlin în 2007 pentru că nu este de acord cu politica Sarkozy: „În Germania există totuşi o morală. Poţi să nu fii de acord cu ideile lui Merkel, dar, chiar dacă este o politică de dreapta, nu ai impresia că ţara este abandonată imoralităţii ca în Franţa. Da, lui Sarkozy îi lipseşte verticalitatea, eleganţa morală.“

Scriitoarea franceză de culoare, născută dintr-un tată senegalez şi o mamă fanţuzoaică, consideră inacceptabil modul în care este tratată problema imigrării în Franţa, de exemplu felul în care sunt căutaţi copiii fără documente în chiar şcolile unde învață.

Cât despre remarcile lui Eric Raoult, Marie Ndiaye declară că au surprins-o pentru că pur şi simplu depăşesc ridicolul, dar nu s-a lăsat deloc afectată de ele.

Întreabată dacă a fost vreodată victima rasismului în Franţa, premianta Goncourt declară: „Nu am suferit de rasism în Franţa, nu. De multă vreme trăiesc într-un mod în care ocaziile de a fi trecut prin aşa ceva au fost rare: nu mi-am trimis niciodată CV-ul ca să aplic pentru o slujbă oarecare, nu am încercat să închiriez un apartament pe numele meu. Când nu ceri nimic nimănui şi trăieşti într-o oarecare izolare, eşti liniştit din punctul de vedere al rasismului.“
Întrebată dacă premiul Goncourt înseamnă o nouă responsabilitate pentru ea, scriitoarea a răspuns că nu poate fi altfel decât cum era, aşa îi este firea.

Ce înseamnă un premiu literar pentru cel care îl primeşte? Îi poate schimba viaţa ca scriitor, ca om? Presupune într-adevăr o anumită responsabilitate? Întrebări pe care mi le pun azi, când premiile literare importante se dau în parte pentru literatură, reprezentând adesea o instituţie cu alte scopuri, de la politică la drepturile omului. Voi ce credeţi despre premiile literare?

Cît de pertinentă e întrebarea „Adică ce-ai vrut să spui?” atunci cînd vine vorba de o operă în genere, de o proză, lungă/scurtă, în discuţia de faţă?
Ce fel de înţelegere a prozei are cel care pune o întrebare ca aceasta şi aşteaptă un răspuns?
Iată ce cred.
Cel care întreabă „Adică?”, are credinţa că o povestire poate să fie repovestită. Asta o dată. A doua oară că repovestirea ar fi pe undeva „mai bună”, dar oricum mai lizibilă.
„Ce-aţi vrut să spuneţi în această carte, cu acest roman?” – o astfel de chestionare mi se pare cît se poate de idioată. Ca şi cum scriitorul ar fi putut să spună ceea ce a spus „mai bine”, însă nu a făcut-o.
Probabil că acest gen de atitudine este o prelungire a atitudinii critice. Atitudinea critică înţeleasă drept „clarificare”, „decodificare”.

Cel care întreabă asta – „Adică?” – mai crede încă ceva. Crede că ce a fost spus printr-o poveste ar putea să fie spus şi altfel. Că povestea vorbeşte despre ceva care la fel de bine, mai bine, ar putea să fie spus şi altfel.
Ce cred eu.
Cred că este o gîndire păguboasă şi esenţial antiliterară. Cred că o povestire este un tot unitar, autosuficient, care se susţine din propria mişcare internă. Cred că a repovesti înseamnă a face o altă povestire care nu poate să aibă nimic în comun cu originalul. Şi cred într-o astfel de gîndire a literarului. Nu cred că există subiecte care pot fi tratate altfel şi altfel, mai bine, mai prost. O carte e un subiect unic, ultim.

Cred că repovestitorul este omul rău. Repovestitorul este cel care vrea să traducă unicitatea, să banalizeze prin repetiţie, prin multiplicare, intimitatea creaţiei şi-a creatorului. El întreabă la infinit „Adică?”, „Adică?”, pînă în acel moment cînd noutatea absolută a unei opere este redusă (repovestită) la ceva arhicunoscut, prea-cunoscut, banal, ştiut de toţi. Repovestitorul – omul rău.

O buna strategie pentru a incepe sa scrii umor este sa notezi intr-un carnetel lucrurile care ti se intampla si despre care crezi ca au potential comic. De asemenea, e bine sa fie notate undeva si observatiile amuzante care iti vin in mine in legatura cu diverse evenimente din viata de zi cu zi. David Sedaris, un umorist american ale carui carti au fost vandute in milioane de exemplare, asa a inceput.

Intr-un interviu acordat recent cotidianului britanic “The Guardian”, el a povestit cum si-a inceput cariera de scriitor. Totul a pornit, povesteste el, de la jurnalul pe care a inceput sa-l tina la varsta de 20 de ani. Pe atunci, calatorea de-a lungul si de-a latul Statelor Unite, impreuna cu un prieten. Data fiind viata pe care o ducea, intamplarile care sa merite a fi notate erau, probabil, destule. Tot pe vremea aceea a inceput sa le scrie scrisori cunoscutilor. Numai ca, neavand o adresa, lui nu ii scria nimeni. Asa ca a inceput sa-si scrie singur, trecand intr-un jurnal ceea ce credea ca mai tarziu i-ar fi facut placere sa citeasca. Dupa un timp, jurnalul respectiv s-a transformat intr-o carte.

Sedaris, care colaboreaza, in prezent, cu saptamanalul “The New Yorker”, spune despre textele lui ca sunt eseuri comice. Nu le considera fictiune, ci relatari autobiografice. Comicul din ele este generat de situatiile ciudate cu care se confrunta.

Pentru un scriitor, considera el, intamplarile ciudate sunt mana cereasca. Sedaris povesteste, in acelasi interviu, ce reactie au avut unii cunoscuti atunci cand au citit o relatare despre fosta lui profesoara de franceza, care obisnuia sa arunce cu creta in elevi si care, la un moment dat, i-a infipt unei fete un creion in ochi. “Daca profesoara ta facea asa ceva, de ce nu te-ai mutat la alta clasa?” a fost intrebat Sedaris. Bineinteles, si-a spus el, daca esti scriitor trebuie sa fii nebun sa mergi la alta clasa cand ai o asemenea profesoara. Oamenii care se poarta frumos cu tine nu te ajuta cu nimic.
Totusi, Sedaris nu crede ca viata lui e mai interesanta decat a altora. El pune succesul de care se bucura pe seama faptului ca isi noteaza imediat lucrurile care i se intampla. Este mereu pregatit cu un carnetel pe care il poarta in buzunar si crede ca asta face diferenta.

Voi prin ce situatii amuzante ati trecut recent?
(Mai multe despre Sedaris, dar si fragmente din prozele lui, in episodul urmator.)

E greu de explicat de ce radem la glumele la care radem. De fapt, multe dintre glumele amuzante sunt seci sau contin o doza mare de absurd.  Prin urmare, nu exista o reteta pe care, aplicand-o, sa putem scrie texte amuzante. Cea mai buna metoda de a invata meserie este sa ne uitam la cateva exemple de reusita in domeniu. Textele din care voi cita apartin unor autori contemporani. Pentru ca, desi Caragiale este, nu-i asa?, mereu actual, umorul se dateaza, totusi, foarte usor. Ceea ce ne amuza intr-un text tine de multe ori de aluzii la contextul cultural in care traim si la cliseele proprii acestuia. Atunci cand acel context nu mai exista, textul nu mai este la fel de amuzant.

Primul citat este din “O suta de ani de zile la portile Orientului”, de Ioan Grosan. Romanul este plin de aluzii parodice pe care cineva care nu stie cum se preda istoria in anii ’80-’90 nu le-ar intelege si nu le-ar considera amuzante. De exemplu, personajele principale ale romanului ajung, la un moment dat, la Istanbul, unde, ne spune naratorul, sultanul traieste intr-un palat care are incaperi cata frunza si cata iarba. O alta aluzie se refera la mobilierul epocii. In multe camere sa gaseste cate un divan ad-hoc, pe care se asaza personajele.

Era liniste si pace adanca. Se auzea doar sfaraitul nefericitului iepure si, din cand in cand, boncaluitul unui cerb ori sunetele unor lupi. Deasupra de tot, in azuriul cerului, se zarea, facand cercuri tot mai mari cu aripile larg intinse, o vrabie. In varful stejarului multisecular, sub care fusese aprins focul, doua veverite sareau poznase din creanga in creanga, desfatandu-se cu fumul de iepure. Ciocanitoarea ciocanea copacii in cautarea omizilor, incercand sa previna infestarea tesuturilor lemnoase. Sevele urcau neabatut prin radacini, trunchiuri, crengi, iar la nivelul celulei vegetale, sub actiunea clorofilei, plantele sintetizau pe deplin substantele organice din bioxidul de carbon si din saruri minerale.

Woody Allen este un comic cunoscut in special pentru filmele pe care le-a scris si regizat. El este si autorul catorva volume de proza. Celelalte mostre de scriitura amuzanta pe care le voi prezenta aici provin dintr-o povestire a lui, “Confesiunile unui spargator”. Dupa cum arata si titlul, naratorul este un spargator care se confeseaza.

Fratele meu, Vic, a intrat intr-o banda de plagiatori. Era pe cale sa semneze cu propriul nume The Waste Land cand agentii federali i-au inconjurat casa.
Daca surprindeti un intrus pe cale de a va sparge locuinta, nu intrati in panica. Ganditi-va ca este la fel de speriat ca si dumneavoastra. O buna metoda este sa-l jefuiti. Preluati initiativa si usurati-l pe spargator de ceas si de portofel. Pe urma, poate sa va ia locul in pat in timp ce fugiti de la locul faptei. Surprins de aceasta metoda de aparare, odata am locuit, timp de sase ani, in Des Moines, cu sotia si cu cei trei copii ai altui barbat si nu am plecat decat atunci cand am fost destul de norocos incat sa surprind un alt spargator, care mi-a luat locul. Cei sase ani pe care i-am trait cu acea familie au fost foarte fericiti.

Voua ce texte vi se par amuzante?