Inca de la inceput nu mi-am ascuns aversiunea pentru titlul “Sobolanii iubirii”. Dar in luna martie aceasta este povestirea castigatoare pentru ca pana la urma textul s-a dovedit mai bun decat titlul.

Autorul s-a jucat cu o tema aparent la indemna oricui, viata de internaut, dar a ocolit cu grija, folosind iscusit limbajul, capcanele unor descrieri veridice dar plictisitoare.

Desi cool, scrisul si povestirea reusesc sa ocoleasca epatarea gratuita si sa lase in urma lecturii sentimentul unei intalniri interesante.

Felicitari castigatorului si spor la lectura cititorilor :).

bmp – Şobolanii Iubirii

Din cele 107 de povestiri primite, am ales 3 finaliste pentru luna aceasta. Sperăm să vă placă toate, cel puţin la fel de mult cum ne-au plăcut şi nouă şi să purtăm discuţii aplicate pe fiecare proză în parte.

Dar avem și o surpriză! Luna aceasta, povestirile de pe locurile II și III vor fi premiate cu o consultanță literară gratuită oferită de partenerul nostru, firma de consultanţă literară My Book. Referatele de lectură vor fi publicate cu acordul autorilor pe RevistaScriitorului.ro.

Spor la citit!

Munteanu Irina - Adulter

bmp – Şobolanii Iubirii

Rares Nedelea - Soarele si nisipul

Ştiu că mi-am propus să discut aici tot felul de reguli/sfaturi din manuale de stil sau din cursuri de creative writing. De fapt, să le propun spre analiză celor care scriu şi care s-au confruntat cu una sau alta din aceste norme.

Respectarea unor astfel de sfaturi de bun simţ în ale scrisului, exersarea lor, nu te transformă însă într-un scriitor genial, dar conştientizându-le în toiul creaţiei, devii un scriitor mai bun sau, pur şi simplu, un om de meserie.

Din experienţa mea de lucru cu textele, trebuie să recunosc că poveţele cele mai bune le-am aflat adeseori chiar în operele de ficţiune, şi nu neapărat în manuale sau în cărţi teoretice. De pildă zilele acestea am savurat ultima carte de povestiri a lui John Barth, The Development (care va apărea în curând la Nemira). Naratorul ascuns şi devoalat pe parcurs al povestirilor este un profesor de scriere creativă, cum a fost tradus creative writing în limba română. Îndărătul lui, îl ghicim pe bătrânul maestru al postmodernismului, cu năravurile lui  textuale, de la dezbaterea deciziilor auctoriale până la schimbarea finalurilor. Dar mai ales prin fragmente de-a dreptul teoretice despre actul scrisului (naratorul e profesor, nu?).

Un astfel de fragment m-a îndemnat să vă propun această pauză de reguli, ca şi cum ar trebui să învăţăm cu toţii să respirăm proză adevărată înainte de orice alte exerciţii mai mult sau mai puțin complexe:

„În primul rând, faptul că le puteam arăta tuturor scriitoraşilor pe care-i aveam în ucenicie ce nu mergea în lucrările lor (chestii care mergeau atât de bine în lucrările maeştrilor pe care ei îi citeau), ne arăta, la un alt nivel, nouă, BPşiR [Bătrânii Pârţâiţi şi Rataţi, adică les professeurs (n.m.)], ce nu mergea într-ale noastre, dacă puteţi să mă urmăriţi, iar tăcerea pe care ne-am impus-o, în consecinţă, a scutit posteritatea de o grămadă de scrieri de mâna a doua sau a treia, nu?“

Sau un alt fragment despre construirea personajelor şi, ei bine, responsabilitatea auctorială:

„Vezi doar cum stă treaba cu noi, povestitorii – cu unii dintre noi, cel puţin, poate mai ales cu cei din specia Bătrânilor Pârţâiţi, în rândurile căreia Al dvs., cu sinceritate, este un membru de vază. Problema noastră, vezi tu, este că inventăm oameni precum soţii Barnes, ne străduim din răsputeri să-i facem rezonabil de credibili şi chiar simpatici, urmăm regulile Poveştii şi îi punem în situaţii de criză – şi apoi ajungem să ne simţim mai responsabili faţă de ei decât faţă de tine, cititorule. «Nu-i niciodată prea târziu să ne răzgândim», sfârşim prin a ne spune nouă înşine, [...] astfel că, în loc să dăm un final fericit sau trist (îmi pare rău, oameni buni) poveştii [...], tragem din priză aparatul narativ, înainte ca să aibă cineva de suferit.“

Ca şi povestitoarea preferată a lui Barth, Şeherezada (cine alta?!), voi lăsa deschisă uşa acestui text despre scris pentru un altul şi un altul şi…

Ţi-a venit o idee şi eşti ispitit să o verşi ca atare pe pagină. Te simţi ca un interpret al zeilor, vegheat de propriul geniu creator. Şi scrii, şi scrii, şi… la un moment dat te opreşti ca şi cum ai fi trecut primul linia de sosire la  o cursă de F1.  Satisfacţia e garantată până la … recitire. De cele mai multe ori, vei avea surpriza să nu mai regăseşti nimic din ideea de la care ai pornit, să ai sub ochi un text dezlânat şi tot aburul acela de început să fi pierit fără şansa de a  deveni literatură.

În underground-ul oricărui text se află o structură de bază, un plan minimal sau detaliat, o însemnare pe o ciornă, pe un post-it sau ceea ce interpreţii de jazz numesc head arrangement. Poţi să trăieşti cu o idee sau cu un subiect în minte multă vreme până îi dai drumul pe hârtie, să organizezi totul acolo, dar se întâmplă rar. În cele mai multe cazuri, avem nevoie de un plan concret, de un preludiu voluntar înainte de a scrie.

Emoţiile, impulsul sunt, de obicei, mai irezistibile decât un plan schematic. Ele nu-ţi sunt însă suficiente decât ca să compui o scrisoare de dragoste cel mult, şi nu o povestire sau un roman sau, de ce nu, un sonet (unde deja ai o formă fixă în care trebuie să-ţi torni sentimentul sau starea pe care doreşti să le exprimi). Dincolo de documentarea asupra subiectului pe care ţi l-ai ales, şi acesta un pas foarte important, de pildă dacă te referi la o anumită epocă, eveniment sau la un anumit personaj real pe care îl recreezi literar (ca în Napoleon Symphony de Antony Burgess), este necesar un plan de bătaie. Poate fi redus la câteva paragrafe despre ce vrei să scrii şi cum sau la un plan al părților principale ale viitorului tău text.

În funcţie de viziunea pe care o ai, din acelaşi subiect poţi construi un coteţ sau  o catedrală, vorba autorilor unui manual de stil, care continuă cu un exemplu grăitor:  „Columb nu a navigat pur şi simplu, a navigat spre vest, şi Lumea Nouă a luat formă din acest plan simplu şi inteligent.“
Când ai un subiect, te gândeşti ce formă adecvată să-i dai şi în funcţie de genurile şi speciile literare cunoscute.  O povestire e altceva decât un roman, care a ajuns un soi de ilustrare a globalizării în literatură.  Sunt genuri şi specii mai flexibile decât altele, dar toate presupun „un schelet căruia scriitorul trebuie să-i adauge carnea şi sângele“.
Nu există o regulă de a face un plan pentru un text literar, fiecare îl croieşte după necesități şi puteri. Şi când te duci la cumpărături ai nevoie de o listă, e firesc deci să-ţi faci tot un soi de „listă“ şi înainte de a scrie. Dar odată întocmit planul, şansele de a scrie un text reuşit sunt mai mari. Primul principiu al compoziţiei, în orice manual de stil,  este acela de a anticipa sau de a determina forma a ceea ce vei scrie şi a urma această formă.
Planul nu se referă atât de mult la subiectul ca atare, cât la cum să te apleci asupra lui şi cum să-l comunici. Când te apuci de scris propriu-zis, nu stai cu degetul să urmăreşti planul, dar lucrurile s-au mai clarificat, s-au mai ordonat în virtutea scopului pe care-l ai, nu e doar fluxul dezordonat al gândirii (fluxul conştiinţei a fost şi el recreat în literatură, e un procedeu literar, ca în romanele Virginiei Woolf  sau ale lui James Joyce). Practic însemnările preliminare sunt un soi de ghid. Când scrii, poţi devia mai mult sau mai puţin de la acest ghid, iar subiectul poate suferi schimbări majore uneori.

Dacă despre dragoste se spune că trece prin stomac, despre literatură s-ar putea spune că musai trece prin gândire.

Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti, cunoscut pentru interviurile şi reportajele din Academia Caţavencu şi Dilema Veche. A predat cursul „Tehnici de interviu”, la Centrul pentru Jurnalism Independent (1997-2002). A scris o vreme pentru Cotidianul şi a avut o emisiune la Realitatea TV. În prezent, încearcă să vadă lumea altfel, să se adapteze curentului online, prin intermediul blogului uichendist.ro.

Cărţi publicate: Interviuri contra naturii (interviuri cu oameni politici), Nemira, 1997;  Oameni cu care aş muri de gît (interviuri cu oameni simpli), Nemira, 2000; Vieţaşii de pe Rahova, Polirom, 2005 şi 2008; Cartea vieţii mele, Polirom, 2007; Dicţionarul ideilor fixe. După 20 de ani, Polirom, 2009. Este membru al Uniunii Scriitorilor, din 2008.

Dorina Tătăran: De ce scrii? Pentru cine? Pentru tine, pentru alţii, simţi nevoia, de ce? Care a fost momentul în care ai hotărît că asta vrei să faci, să scrii?
Eugen Istodor: Mi-am dat seama că altceva nu prea ştiu să fac. Nici de scris nu-s mulţumit, dar îmi iese. Să repar o clanţă nu ştiu. Să repar maşina nu ştiu. Nu ştiu decît să scriu. Dacă sînt lasat de capul meu, o iau razna. Aşa că numai timpul mă învaţă să scriu. Las timpul să treacă peste scris şi apoi reiau şi nu-mi place. Şi nu-mi place şi pentru că… nefiind în stare de ficţiune, o ard pe reportaj, iar reportajul, fiind o stare, e trecător. Azi aşa ai simţit, cuvintele te-au ajutat să treci strada. Tare mici sînt. E singura chestie stăpînită, asta trecătoare, dar lucrul ăsta nemulţumeşte pe termen lung. Nu dă durabilul. E vina cuvintelor din mine, nu a speciei. M-am şi apucat de scris ca să uit să scriu. Scriam aberant, aşa că am dat-o pe jurnalism.

D.T.: Cînd scrii mai uşor, cînd eşti liniştit, mulţumit sau cînd te enervezi, te revolţi? Ce te inspiră?
Eugen Istodor: Pe tihnă, dar după ce m-am neliniştit tot. Orice mă inspiră. O burtă, un fir de iarbă, un scărpinat. Doar scriu reportaj, nu?

D.T.: Pe Revista scriitorului sunt cîteva discuţii referitoare la scris. Una dintre teme era unde scrii, cînd, dacă ai timp destul, dacă jobul şi goana zilnică te distrag? Dacă ai anumite tabieturi legat de scris…
Eugen Istodor: Singur, după ore de tihnă şi izolare. Eu cu creierul meu, cu mucii mei.

D.T.: Îi citeşti pe tinerii scriitori de la noi? Ai vreunul preferat?
Eugen Istodor: Filip Florian îmi place. În rest, citesc destul tineret. Tot ce-mi pică-n mînă.

D.T.: Poţi trăi din scris? În România.
Eugen Istodor: Nu poţi trăi din scris. Eu nu pot. Cred ca Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, încă vreo 2-3 pot trăi din asta. Bravo lor. Eu nu pot. Nu se face reclamă destul, nu e vad destul, nu mă pricep.

D.T.: E uşor să publici la noi?
Eugen Istodor: Pentru mine n-a fost simplu. Dar nici nu mă plîng. Am început cu interviuri de ziar băgate la carte. N-au mers la o editură, am mers la alta. A mers acolo. Şi cam aşa a fost cu vreo trei cărţi, pînă cînd Polirom m-a publicat. Ultima carte, Dicţionarul ideilor fixe, a fost o nebunie. Am scris în timp ce se tipărea, aproape. De asta îmi place Poliromul. E om cu mine.

D.T.: Ce recomanzi celor care se apucă de scris?
Eugen Istodor: Să citească mai mult decît scriu. Să ardă prima carte cu talent.

D.T.: Ce reproşezi editurilor?
Eugen Istodor: Sînt destui încuiaţi prin edituri, ce să faci, te trezeşti din iubitor, funcţionar. Mori, încet-încet.

D.T.: Crezi că sînt necesare cursurile de aşa-zis creative writing? Sau crezi că e suficient talentul, nu ai nevoie de prostii din astea?
Eugen Istodor: Băi, nu cred în prostii d-astea. Dar ce-i de făcut? Lumea scrie multe pe reţete. Reţetele belesc ochii cititorului.

D.T.: Există vreun scriitor care te-a influenţat? Pe cine admiri? De la noi sau de aiurea. Un scriitor despre care să zici: Dom’le, aş vrea să pot scrie ca el!
Eugen Istodor: Unamuno, Thomas Mann, Marquez, Boccaccio, Dante.

D.T.: Ce literatură îţi place mai mult: britanică, sud-americană, francezii…
Eugen Istodor: Amestec. Sînt varză.

D.T.: La care carte ai lucrat cu cea mai mare plăcere?
Eugen Istodor: La toate. Şi pe toate le-am uitat.

D.T.: Crezi că poţi scrie şi altceva decît pînă acum? Un roman de dragoste, de exemplu. Unii spun că e desuet, dar nu e, la urma urmei, face parte din viaţa de zi cu zi. Ce poveste de dragoste ţi-a plăcut cel mai mult?
Eugen Istodor: Don Quijote şi Dulcineea.

D.T.: Care e ultima carte citită?
Eugen Istodor: Una recitită. Unamuno, repovestirea lui Don Quijote.

D.T.: E important un premiu literar?
Eugen Istodor: Sigur. Sigur.

D.T.: Contează cît e biografie şi cît e ficţiune într-un roman?
Eugen Istodor: Nu. Nu contează. Literatura e să te arunce cu capul în nori, ce contează racheta?

D.T.: Te-ai gîndit vreodată să pleci din ţară?
Eugen Istodor: Nu. Nu pot.

D.T.: Mai crezi în presă?
Eugen Istodor: De ce nu? Povestea e că sînt prea trecut ca să impun ceva.

D.T.: Ce te vezi făcînd dacă n-ai mai scrie? Nici presă, nici literatură.
Eugen Istodor: Fac şi vînd pîine.

D.T.: Fă o conexiune între cărţile tale şi muzici. Cu ce se leagă bine scrisul tău?
Eugen Istodor: Nouvelle Vague, plus Brun, plus Armstrong, plus Cohen, plus interbelic românesc şi muzică de mahalale.

D.T.: Lucrezi la ceva acum?
Eugen Istodor: Nimic, nimic, nimic, Şi sînt gol, gol, gol.