Sursa: http://stilsubstantiv.wordpress.com

Când vine vorba de hărţi, rareori se pune problema unei configurări mentale a acestora. Ele sunt bucăţi de hârtie ce se referă la realitatea tangibilă a liniilor roşii şi verzi şi negre care ne marchează drumurile, care se înnoadă în punctele esenţiale, acele locuri pe unde trebuie să trecem ca să ne putem încheia călătoria cu sufletele împăcate. Când ajungem acasă, ne face plăcere să păstrăm hărţile respective şi, după ce vor fi trecut ani buni, să le arătăm şi altora şi să le povestim pe unde am umblat noi.

Oare tot la fel stau lucrurile şi în ce priveşte lectura?

M-ar tenta să spun că da. Iniţial, scheletul articolului trebuia să se închege în jurul unui joc online, foarte simpatic. Cu siguranţă, penajul avea să fie mai diversificat. Dar îmi propusesem să pornesc de la un joc de redactare. Despre ce anume este vorba în acest joc? Te înscrii, îţi pui textul pe site (sau nu), apoi aştepţi ca alţii să ţi-l corecteze, să facă sugestii, comentarii etc. Sau faci chiar tu asta. În fine, ideea nu e rea, mai ales pentru cei care sunt interesaţi de acest soi de muncă, iar site-ul este extrem de bine organizat din punct de vedere tehnic. Ce m-a deranjat însă este felul în care ajungi să corectezi/redactezi: în loc să primeşti o bucată de text ceva mai mare, astfel încât eventualele comentarii să capete consistenţă şi să nu fie lipsite de o structură logică, nu ţi se serveşte decât o frază culeasă aleatoriu din text (pe aceeaşi poveste lucrează simultan mai mulţi redactori). Practic, având o vedere limitată asupra ansamblului, ţi se cere să-l judeci în deplinătatea sa. (www.bitesizeedits.com) (Noi cum citim? Vederea noastră este tot la fel de limitată? Părerile noastre se formează cu tot atâta uşurinţă? În cazul unui răspuns afirmativ, n-ar trebui să ne cuprindă oroarea unei astfel de greşeli?)

Mai apoi, m-am oprit asupra unui interviu luat unui scriitor foarte cunoscut, o figură destul de controversată, care vorbea, printre altele, despre spontaneitate şi rescrierea textului. El spunea că cea dintâi este importantă în măsura în care îi dă celui care scrie impresia că nu s-a împotmolit, că reuşeşte să meargă mai departe – de fapt, continua el, rescrierea, rescrierea şi, apoi, iarăşi rescrierea sunt cele care conferă textului greutate. Din nou, trebuie să recunosc că m-am întrebat în ce măsură suntem noi, cititorii, conştienţi de felul în care este construit un text (măcar la un nivel inferior), dacă suntem capabili să apreciem încrengătura frazelor şi a referinţelor. (Observ că în ultima vreme se pune din ce în ce mai mult accentul pe simplificarea lecturii – atât din punct de vedere al scriitorilor (care, bineînţeles, ţin să se distanţeze de vechea gardă, dar şi să se apropie de cititorul comun, să îi devină mai accesibili), cât şi din acela al cititorilor, care, nelimitându-se doar la proza contemporană, a cărei suprafaţă aparent placidă, în general, nu încetează să îi ademenească, îşi îndeamnă memoria deloc găunoasă „să aleagă“ a reţine acele fragmente sau bucăţi de lectură care se pot mula fără probleme pe şablonul cotidianului - fie că este vorba de ficţiunea lui Kader Abdolah sau de cea a lui John Barth).

În fine, m-am oprit şi asupra unei povestioare despre un cititor avid (îmi pare rău că nu am terminat-o şi am uitat prin ce revistă am găsit-o), un tip care, la un moment dat, ajunge să se întrebe dacă mai sunt cărţi pe lume pe care el să nu le fi citit. Într-o seară, pe când reciteşte un volum, constată cu stupoare că acele pagini pe care le citise deja îi dispar din faţa ochilor, se transformă în coli albe. Este îngrozit, căci nu ştie dacă îşi va mai aminti vreodată tot ceea ce citise. Prin urmare, se apucă să scrie ce îşi aminteşte, în speranţa că eforturile sale de până atunci nu vor fi fost în zadar (e de mirare că ceea ce scrie nu dispare, nici chiar în urma lecturii), încercând să compună o hartă a lecturilor de până atunci.

Cât de obişnuit este cititorul contemporan cu întocmirea unor astfel de hărţi ale lecturii? Nu într-atât pe cât ar trebui. De prea multe ori este ales drumul cel mai scurt între două puncte, chiar dacă acesta nu este fiabil din punct de vedere al geografiei şi structurii spaţiului. Se preferă spicuirea bornelor şi se ignoră ciulinii sau florile de pe marginea drumului. Sau asfaltul sau gropile sau oraşul. O dată cu dispariţia drumurilor, însă, dispar şi amintirile ce ar permite contextualizarea cărţilor – cu alte cuvinte, cititorul îşi pierde capacitatea de a crea metafore. Imaginea pe care mi-o evocă această nouă tendinţă (poate este un Nou Val) este aceea a unui desen de tipul „uniţi punctele“. Dar punctele, deşi bine marcate şi uşor vizibile, nu sunt unite şi, în felul acesta, harta coerentă, bine închegată şi (dacă este posibil) uşor ascendentă a lecturii nu ia fiinţă. Din păcate.

Ca tot românul autodidact, scriitorul în devenire, dacă are minte şi simţul propriei măsuri, citeşte mult şi scrie cu sârg. E suficient?

Mai ales în cultura anglo-saxonă este bine pus la punct un sistem care să ofere celor doritori să scrie diferite servicii. În afară de agenţiile literare, care au devenit şi la noi funcţionale (dar care deocamdată doar intermediază achiziţionarea drepturilor de traducere pentru autorii străini), în afară de comunicarea pe internet (bloguri literare, reviste online sau chiar încercări de ateliere de creaţie) şi cele câteva cenacluri literare serioase, există alte forme prin care un începător într-ale scrisului să înveţe şi să se perfecţioneze? Editurile româneşti, ca şi cele din afară, nu se ocupă cu

aprecierea manuscriselor venite de pretutindeni, nici cu sfătuirea tuturor autorilor care li se adresează direct. În lumea mică a literaturii, relaţiile sau norocul cântăresc uneori mai greu decât… literatura. Iar cei care „doar” scriu nu reuşesc întotdeauna să răzbată prin forţele proprii.

Dacă aruncăm un ochi în ograda vestică şi dăm o căutare pe „literary consultancy”, Google ne oferă nu mai puţin de 1.260.000 de rezultate. Sigur, probabil nu toate dintre ele sunt relevante. Dar cel puţin primele zece pagini de rezultate sunt pline cu astfel de agenţii. Pentru cine şi pentru ce există ele?

Agenţiile de consultanţă literară funcţionează de ani buni în afară cu succes, contribuind la formarea şi descoperirea de scriitori talentaţi. Ele se adresează în primul rând autorilor în devenire sau încă la început de drum (deşi unele dintre agenţiile sus-menţionate se laudă şi cu autori consacraţi în portofoliu). Scopul lor este să ofere o părere avizată asupra manuscriselor (de ficţiune şi non-ficţiune), care se concretizează într-un referat de lectură. Acesta contribuie prin sfaturile profesioniste la îmbunătăţirea manuscrisului iniţial, astfel încât să devină competitiv la bursa editurilor şi agenţiilor. Mai mult, consultanţa literară oferă şi o evaluare asupra vandabilităţii manuscrisului şi a plasării acestuia pe piaţa de carte. Cui poţi să vinzi cartea asta? Cum să te adresezi  unei edituri/agenţii? A trecut deja „moda” lucrărilor de acest gen şi editorii deja şi-au îndreptat antenele către altă zonă de interes?

Consultantul literar ar trebui să răspundă la aceste întrebări. Dacă el răspunde corect şi dacă autorul ţine cont de sfaturile primite, putem asista la transformarea unui autor aspirant într-un scriitor profesionist.

Revenind în ograda noastră, şi în acest domeniu lucrurile se mişcă mai greu. Dar începem totuşi să intrăm în rând cu lumea. Luna trecută a luat fiinţă prima agenţie de consultanţă literară din România: My Book. Ne bucurăm să-i avem ca parteneri şi vă invităm să le vizitaţi siteul. Acolo găsiţi mult mai multe informaţii, precum şi exemple despre ce pot să facă pentru voi.

Care e părerea voastră referitor la utilitatea consultanţei literare pe piaţa românească de carte. Simţiţi că aţi avea nevoie de o lectură profesionistă a textului vostru? Sunteţi dispuşi să plătiţi pentru a vi se spune ce nu merge în manuscrisul vostru? Credeţi că un astfel de serviciu vă poate înlesni drumul spre publicare?

Te afli în faţa laptopului şi degetele îţi sunt seduse de tastatură, apeşi pe taste şi umpli fereastra cu propriile cuvinte care ţes un text, al tău, o poveste pe care o scrii chiar tu şi ai vrea să tot adaugi, să nu se termine covorul ăsta chiar dacă la sfârşit nu-i nici un desen pe/în el.

Necesitatea de a scrie poate ușor să se transforme în grafomanie, cuvânt a cărui etimologie grecească mi se pare mai bună decât orice definiţie: graphein – „a scrie“ şi mania – „nebunie“. Limita dintre pasiune şi patologie rămâne misterioasă adesea şi, vorba lui Kundera (în Cartea râsului şi a uitării), doar „rodul diferit al pasiunii“ e ceea ce îl deosebeşte pe Goethe de taximetristul insomniac care îşi scrie viaţa din romanul autorului ceh.

De aceea ai nevoie de o mare doză de cruzime ca să ştergi surplusul, „burţile“ pe care textul scris la prima mână le etalează cu mândrie. Mai greu este însă cu un text care nu numai că-i dezlânat în toate cele, dar mai şi zornăie de tinichele fără valoare, de la juvenila adjectivită calificativă până la figurile de stil înghesuite unele într-altele, pufăind de simboluri din care nimeni nu mai pricepe o iotă. Pe bună dreptate autorii manualului The Elements of Style spun că „proza ornată e greu de digerat şi, în general, nesănătoasă şi uneori greţoasă“. Frazele pompoase, dulcegăriile  nu pot fi compensate ca „stil“ decât „prin a scrie ceva la fel de merituos precum Cântarea Cântărilor“.

Gândindu-mă la regula asta cu dezlânarea şi împopoţonarea unui text, mi-am adus aminte de un fragment din Decameronul lui Boccaccio, aşa că am desprăfuit tomul meu editat la ESPLA, traducerea Etei Boeriu cea de pe vremuri, şi am avut noroc să şi găsesc pasajul:
„Căci tot ce-a fost virtute, cu sfiiciune tăinuită în sufletul doamnelor de odinioară, azi se preface la noi în găteală şi podoabă; iar cea care-ţi atârnă pe ea veşminte mai bălţate şi mai înzorozonate se socoteşte mai vrednică de preţuirea şi cinstirea semenilor ei, fără a cumpăni că şi-un măgar, de s-ar găsi cine să-l împopoţoneze, ar răbda pe el mai multe găteli decât oricare femeie şi că, deci, nu-s nici ele mai vrednice de cinste decât e urecheatul. Mi-e şi ruşine a spune, căci tot ce-i împotriva lor se întoarce şi împotriva mea; înzorzonate precum sunt, boite şi pestriţe, ori stau ţepene ca nişte stane de piatră, mute şi nesimţitoare, ori, de răspund când le întrebi, îţi dai cu socoteala c-ar fi mai bine să tacă.“

Cu textul, ca şi cu femeia din povestea lui Boccaccio.  Ori iese o femeie frumoasă prin naturaleţea ei, ori un măgar împodobit. Iar texul cel boit fie nu spune nimic, fie îşi trădează… prostia. Aşadar, „găteala şi podoaba“ trebuie cu atenţie alese şi îndelung finisate, astfel încât la sfârşit textul să semene cu o femeie, iar nu cu urecheatul. Am exagerat un pic (şi m-am şi amuzat :)), ca să îndepărtez tentaţia graforeei de orice începător în ale autorlâcului.

În actul scrisului există ceva iraţional, o dimensiune pulsională ce te îndeamnă să dai naştere unui text, care poate să aibă o finalitate, în interiorul unei practici socializate, sau nu. René Pons  scria într-un articol din revista PsyCause: „Ceea ce caută grafomanul în text este să creeze impresia propriei densităţi, fără de care nu este decât o absenţă în sânul unei lumi lipsite de substanţă.“

Există şi cazuri geniale, ca Artaud, care la sfârşitul vieţii scria enorm ca să-şi înfrunte suferinţa, vezi voluminoasele Carnets de Rodez sau Retour à Paris. „E atât de dur, spunea Artaud, să nu mai exişti, să nu mai fii în ceva.“ Prin scris căuta tocmai acest „ceva“ în care să fie, prin care să-şi supravieţuiască.
Aşadar nu-i de glumă cu graforeea/grafomania! A nu se confunda cu literatura!

Zilele trecute citeam un articol despre un scriitor, fericitul tată a doi băieţi gemeni, idioţi, în vârstă de 11 ani (parcă aşa spunea articolul). Revin. Idioţi. Cuvânt a cărui desinenţă de plural nu m-a înţepat la colţul ochiului şi nu mi-a stors nici o lacrimă, ci m-a făcut să mă întreb (amândoi?) dacă băieţii erau mai zburdalnici din fire şi nu se prea ţineau de carte sau dacă sufereau, într-adevăr, de debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însuşirii vorbirii şi a deprinderilor elementare (nivelul intelectual neatingând pe acela al unui copil normal, de doi ani). Ei bine, varianta b. Iar mândrul tată continuă prin a spune că da, regretă faptul că fiii lui nu vor termina niciodată o facultate de profil tehnic (el însuşi avusese probleme cu matematica şi ar fi vrut, desigur, ca progeniturile… et cetera, proiectând dorinţele… et cetera), dar, în acelaşi timp, nu şi-ar fi dorit ca ei să fie normali. Normalitatea îl plictiseşte.

Revenim la poveste. Într-o bună zi, tatăl vine acasă şi îl vede pe unul dintre băieţi ţinând o carte în mâini. Îi dau lacrimile, preaslăveşte zeitatea supremă, uită de normalele-i preferinţe proprii şi, sfios, se apropie de băiat. Ce-o fi citind? Copilul ţinea cartea invers şi se holba tâmp şi obsesiv la paginile acoperite cu pete negre. (E cam greu de asimilat imediata nulitate semantică a unei anomalii „normalizate”.) În orice caz, tatăl este dezamăgit. Ştie că nu trebuia să se aştepte la mai mult. Şi totuşi. Preţ de o clipă, îşi doreşte să fi început să se gândească că ar fi putut să se plictisească. La un moment dat.

Dată fiind starea copilului, este evident că tatăl îşi pune problema „normalizării” acestuia. Îndreptându-ne atenţia asupra unui context uşor modificat şi schimbând sensul (dar nu şi direcţia) analizei, ne putem întreba în ce măsură are loc normalizarea actului lecturii. Cu siguranţă, lectura nu s-a instalat niciodată confortabil pe lista activităţilor ce compun normalul cotidian – ne putem aminti de bănuielile ce, vreme îndelungată, au planat asupra celor care manifestau un oarecare interes faţă de lectură şi cărţi. De izolarea auto-impusă a cărturarilor. Şi aşa mai departe. Până în momentul când vine momentul să fie momentul ca lectura să fie normalizată (iar apropierea textuală întârziată a frazelor de „lectură” constituie o manifestare a îndoielii faţă de posibilitatea ca acest fapt să aibă loc), ca spinarea cărţilor să fie frântă, ca textul să devină cu adevărat vandabil şi, prin urmare, accesibil, apropriabil.

Aproprierea se realizează prin mici acte de violenţă (trosnirea cotorului este esenţială) sau mari acte de (a se scuza cacofonia; de-)plasare (toate familiile fericite seamănă între ele, căci toate citesc c. şi Pedeapsă în uruitul roţilor de metrou), al căror formalism este încurajat şi exacerbat, iar lecturii i se face loc în cotidian (sau, mai degrabă, i se impune ocuparea unui loc în cotidian). Este un act natural, în măsura în care continuăm să evoluăm către bazele unei societăţi capitaliste feroce. Este un act normal, în aceeaşi măsură. Cu siguranţă, justificările ce stau la baza sa glisează între auto-impunerea uitării şi luciul agresiv al unei noi arme retorice – ostentaţia lecturii.

Dacă toate acestea pot fi ignorate, nu la fel stau lucrurile şi cu violenţa ce susţine lăcomia asimilării. Textele îşi pierd însemnătatea imediată, iar statutul canonic le transformă în victime uşoare. Odată digerate, ele oferă promisiunea iluzorie (zic eu) a unei schimbări în bine (şi „I can’t be quite sure,/ but the cause of the problem may also be the cure./ They say oysters improve your sexual powers./ Perhaps eating your son/ would help you do it for hours!” – by Tim Burton, please look up the poem).
Sigur, nu poate fi ignorată, dar, cu timpul, va fi asimilată şi, cine ştie, vom ajunge să ne întrebăm la un moment dat, without fear of wind or vertigo,după ce vom fi distrus mitul lecturii, aflaţi în cautarea unui alt mit, what story down there awaits its end?

„ If it sounds like writing, I rewrite it. “ (Elmore Leonard)
Scrisul nu e o chestie de reguli stricte, e un proces complex şi misterios pentru cei care îl iau în serios. Şi totuşi… chiar dacă nu putem stabili răspicat trei paşi esenţiali ai actului de a scrie, îi putem numi aici, aşa cum sunt enunţaţi în tratatele de stil: 1. ai o idee şi o gândeşti (cu un plan mintal sau scris, schematic sau detaliat); 2. o verşi pe hârtie într-o primă formă, într-o ciornă (celebrul draft); 3. revezi şi rescrii până ajungi la forma pe care o consideri finală. De-a lungul acestor paşi, „opera“ se plămădeşte după cum e frământată şi după cum o ia focul.

Când îţi scrii ideea pentru prima dată, multe îţi sunt permise, mai puţin să-ţi dai frâu liber gândurilor aleatorii. Nu scrii la întâmplare, nu eşti un grafoman, ştii mai mult sau mai puţin ce vrei să faci şi ciorna este versiunea timpurie a viitoarei compoziţii organizate.   E momentul acela mai aproape de spontaneitate şi entuziasm, când îţi poţi permite imperfecţiuni: greşeli gramaticale, referiri neverificate, fraze la capătul cărora nu mai zăreşti începutul şi te crezi de-a dreptul proustian, adjectivele  calificative zburdă prin textul tău şi, în general, cam o treime, dacă nu şi mai mult, din cuvintele folosite sunt de prisos.

Odată ciorna încheiată, la recitire (de preferat după o vreme) vei avea surpriza să descoperi fisuri, găuri, părţi din text care nu-şi au rostul unde au fost puse iniţial. Revizia înseamnă o recitire cu încetinitorul, atentă, critică. Perspectiva se schimbă. Nu mai eşti scriitorul care vrea să spună ceva şi repede, ci te pui în locul cititorului. E destul de clar, de simplu, de inteligibil ce ai vrut să spui pentru cel care va citi textul? Fie că reciteşti direct pe computer sau pe un exemplar printat, acum a sosit momentul să verifici ce cuvinte ai ales ca să-ţi spui povestea (clişee, argou, idiomuri), dacă vocea narativă este adecvată subiectului sau e artificială, dacă ai conturat suficient un personaj sau altul, dacă ritmul urmează acţiunea, dacă ai făcut erori gramaticale sau de ortografie, dacă sfârşitul decurge firesc din tramă (surprinzător sau în coadă de peşte etc.). Recitirea critică este cea care naşte o variantă revizuită sau alte şi alte variante.

Sunt chiar mai multe metode de recitire. Unii optează pentru cititul cu voce tare, pentru că surprind în felul acesta schimbarea de ton a povestirii, de ritm, ceea ce „zgârie“ auzul. Nu degeaba literatura are multe în comun cu muzica. Se spune că urechile sunt adesea mai de încredere decât ochii. Alţii au nevoie de „cititorul“ special, fie el un prieten, soţia, mama, editorul cu care lucrează de obicei sau… valetul (ca Jonathan Swift dacă nu mă înşel). Atenţie însă, Margaret Atwood susţine că ar fi  bine totuşi să nu fii implicat într-o relaţie romantică cu prietenul/a căruia/căreia îi dai să citească manuscrisul – rişti o despărţire de zile mari Observaţiile acestor cititori privilegiaţi sunt un soi de tăiere a cordonului ombilical care-l ţine pe scriitor legat de creaţia sa. O poate vedea astfel cu alţi ochi şi să-i cântărească mai bine ajustările. Rescrierea poate fi o muncă de chilie sau una a uşilor deschise, depinde de personalitatea fiecărui scriitor în parte.

Revizia şi rescrierea sunt partea de hard-work a scrisului. Flaubert, de pildă, a fost un perfecţionist. Există un site care conţine toate cele 4 561 de pagini de manuscris ale romanului Madame Bovary, de aproximativ 400 de pagini, www.bovary.fr
Şi un link doar la unul dintre bruioanele marelui stilist:
http://bovary.univ-rouen.fr/folio_visu.php?folio=2865&mode=sequence&mot=
Munca tăierii, înlocuirii, şlefuirii textului în toată splendoarea sa plină de sudoarea minţii.

A scrie înseamnă a rescrie – un lucru pe care oricine a încercat să scrie profesionist îl ştie şi şi-l asumă. Deşi dogmele nu-s permise în literatură, ea este un soi de religie care îşi are credincioşii şi sfinţii ei nebuni, capabili de mari sacrificii şi nevoinţe.