De la prima proză pe care am scris-o m-am lovit de această dificultate care şi azi mi se pare una greu de depăşit, numele personajelor.
Primul obstacol, pe jumătate handicap, a fost cel fonetic. Exista Pilar Ternera, Amaranta, Jose Arcadio Buendia, iar eu oscilam între Andrei, Filip, Rareş, Ioana, Maria, nume care mi se păreau la fel de expresive ca masă, pod sau purice. Evident, era perioada în care fiecare sfîrşit al prozei trebuia să se termine cu o sinucidere, fiecare femeie să aibă ceva  melancolic-franţuzit, o privire pierdută (foarte rar regăsită), iar fiecare bărbat nu făcea altceva decît să filosofeze, fără nici un gînd la grija zile de mine! A propos de filosofare, Petrini mi s-a părut un adevărat Bum din partea lui Preda.
Anii au trecut, fiecare cum a putut, şi au apărut alte probleme legate de alegerea unui nume. Spre exemplu asocierea cu o faţă cunoscută, cu un chip pe care îl cunoşti şi care îţi bruiază, întinează, gîndurile legate de personajul pur literar. Evident, nu pot să dau nume! Fiecare a cunosut tîmpiţi şi tîmpite cu nume frumoase, ce o fi însemnînd asta, de la om la om.
Nu pot să lucrez cu un nume care trage după el, ca pe o cutie de conservă, o faţă semi-preparată. Majoritatea numelor pe care le găsisem ca fiind frumoase, bune de purtat, au în cîrcă o fiinţă enervantă, o faţă rînjită cu care am făcut cunoştinţă te miri unde, şi care, din cînd în cînd, mă priveşte din pagină, peste umăr, batjocoritor.
De cîţiva ani îmi aleg numele personajelor din cartea de telefon, ba chiar mă gîndesc la o proză care ar putea să înceapă astfel.

Ştiu, e uşor să-i spui unui scriitor începător să scrie firesc, dar devine extrem de dificil pentru cel în cauză când se află faţă în faţă cu foaia de hârtie şi capul îi e doldora de idei.

Ideal e să foloseşti cuvinte şi fraze care îţi sunt la îndemână şi pe care le stăpâneşti. Una dintre greşelile frecvente e aceea de a fi cu orice preţ original, adică să utilizezi expresii insolite, neologisme sau invenţii lingvistice, structuri sintactice delirante uneori, fără a stăpâni însă limba corect din punctul de vedere al vocabularului, gramaticii, ortografiei.

Înainte de a fi original, trebuie să cunoşti cel mai important instrument cu care operezi, limba în care scrii.
După noţiunile de bază care ţin de studiul limbii (nimeni nu-ţi cere să fii filolog, doar un bun utilizator!), pasul doi e cunoaşterea limbii proprii unui scriitor. A-i citi pe cei care te-au precedat pe calea scrisului şi care au reuşit în meseria de scriitor e o necesitate şi o tovărăşie permanentă de-a lungul carierei tale.

Cu toţii avem scriitori care ne plac. Şi, „pentru că este aproape imposibil să-ţi interzici să imiţi ceea ce admiri“, inconştient, vei imita. Aşa cum observă autorii volumului The Elements of Style, imitarea nu-i motiv de îngrijorare. Important e să te străduieşti să admiri ceea ce e bun. Când vocabularul ţi se dezvoltă natural, odată cu studiul şi experienţa scrisului, şi devii sigur pe limba pe care o mânuieşti, din imitarea a ceea ce îţi place nu va mai rămâne decât un ecou integrat natural în ţesătura propriului text.

Exemplele unei imitări reuşite, diferite de plagiat sau epigonism, se găsesc la orice pas în literatură, de la Proust şi Camil Petrescu la Faulkner şi Onetti.

Un alt păcat împotriva căutării stilului natural este experimentul de dragul experimentului, şi nu de dragul literaturii. Dadaist nu devii peste noapte şi fără să fi trecut prin scriitorii clasici, care, la vremea lor, şi ei scriau experimental. Un amestec heteroclit de stiluri, de referinţe culturale şi de formulări şocante nu face decât să demonstreze lipsa de sens a textului aşa-zis experimental, mascată de o erudiţie prost digerată şi de un ermetism gol. Desigur, nu ma refer aici la parodierea stilurilor, aşa cum cu virtuozitate o fac scriitorii postmodernişti (de pildă în romanul Pasiune de A.S. Byatt, apărut la Ed. Nemira).

Poveştile noastre contează în măsura în care le aşternem pe hârtie şi devin ale altora. Scrisul face posibilă această minune dacă scriitorul e un bun îmblânzitor al limbii în care scrie.

Am mai mulţi prieteni care se plîng că nu au timp, fizic, ca să scrie. De citit poţi să citeşti în metrou, pe veceu, în camera de aşteptare la dentist. Cînd scrii însă, mai toţi spun că trebuie să ai o uşă închisă în urma ta care să te separe – ca un fel de cortină – de restul lumii.
Sînt apoi scriitori care nu pot să scrie decît dimineaţa sau seara, ori noaptea tîrziu. Marquez, spre exemplu, nu scrie dacă nu are un trandafir galben în cameră. Iar în camera de lucru nu se găseşte nici o altă carte în afara unor enciclopedii folosite pentru justa alegere a cuvintelor.
Alexandr Soljeniţîn scria proză în minte, în lagărul concentraţionar rusesc. Scria în minte şi fiecare zi începea cu repetarea celor scrise pînă atunci, timp care devenea din ce în ce mai lung şi mai obositor cu fiecare zi în care apuca să adauge ceva nou, după cum afirmă în „Viţelul şi stejarul”. A rămas uimit cînd a ajuns în Franţa unde a citit în revistele de literatură că sînt scriitori care nu pot aşterne nimic pe foaie dacă razele soarelui nu cad nu ştiu cum prin fereastră.

Există, de asemenea, scriitori care se aşază la masa de scris la ora la care au hotărît decişi să umple, după cum de asemenea au hotărît, un anumit număr de pagini. Fie că au ceva de spus în acele zile, fie că nu. Dacă au o oră pe zi dedicată scrisului, atunci în acea oră se aşează la masă şi scriu. Poate că e şi asta o metodă, poate că odată cu practica vin şi rezultatele. Probabil că, pentru scriitorii care lucrează după un plan foarte bine stabilit al cărţii este foarte folositor. E aproape imposibil să-ţi faci un plan de scris, dacă nu ai un plan al zilelor în care te eşezi la masa de scris. Dar cînd ai vreme?

De multe ori, faptul că locul de muncă îţi ocupă atît de mult timp, că te epuizează fizic şi psihic, devine o scuză. Aş scrie, dar nu am timpul necesar, însă cîndva voi scrie, peste cîţiva ani, cînd voi avea o situaţie financiară asigurată, fără doar şi poate că mă voi apuca de scris! - poate să spună unul. Eu nu cred în asta. Eu cred că un lucru care poate fi scris la 30 de ani nu mai poate fi scris la 50. Nu neapărat mai bun, mai prost, mai ştiu eu cum…

Totuşi, în ziua de azi, în România, cînd vă faceţi timp să scrieţi? E oare vreo reţetă de „făcut” timp pentru scris? Un serviciu solicitant distruge în cap rotiţele creaţiei, sau, din contră, o muncă epuizantă te face să te concentrezi mai bine asupra a ceea ce ai de făcut, te mobilizează mai bine, te constrînge să iei hotărîri şi să respecţi deciziile deja luate?

Eu scriu foarte mult dimineaţa, de aceea mă trezesc foarte devreme, seara îmi iau doar notiţe, fac însemnări şi pregătesc orele de scris. De asemenea, nu pot să scriu dacă nu am cel puţin două ore de linişte.

Cum DEX-ul e sfânt chiar şi pentru poliţişti, am căutat cuvântul „stil“ în dicţionar, din a cărui definiţie am selectat înţelesul care mă interesează pe mine aici: „totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic“.

Departe de mine intenţia de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcţionale sau de stilistică într-o manieră academică. Aşadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, aşa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privinţa selectării cuvintelor şi a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparţine unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mişcări, unui curent (ex.: stilul romantic).

Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit şi distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reuşeşti să scrii cu stil?

Lecturând manualul lui William Strunk Jr. şi E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat şi de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privinţa scrierii cu stil, care îşi menţin şi azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi şi să le comentăm împreună.

Înainte însă aş vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, şi anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detaşabil. În virtutea unei înţelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii şi podoabe“ să-şi dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarităţii, ordinii, sincerităţii“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane defineşte exact: „Stilul nu este o poleire, ci esenţa cea mai adâncă a scrisului.“

Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:

„Păunul a ocolit repede masa şi s-a dus la copil. Şi-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Şi-a vârât ciocul sub pijamaua lui şi şi-a clătinat capul ţeapăn înainte şi înapoi. Copilul a râs şi a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, şi-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca şi cum ar fi jucat un joc. Fran ţinea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur şi simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e ţicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracu pasăre! Nu ştie că e pasăre, asta-i beleaua!“

Aşadar, primul sfat este: Rămâi în culise (aşa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenţia cititorului trebuie să fie captată de sensul şi substanţa textului, şi nu de starea şi firea autorului acestuia. Dacă mânuieşti cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieşi la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce eşti în lume (aşa cum te ştiu mama, soţia sau prietenii), ci a ceea ce eşti tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minţii ca să ajungi la actul compoziţiei sau al creaţiei, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuşi în cele din urmă să-ţi atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalţi, cu minţile şi sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginaţie superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătoreşte mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îţi curăţă şi în acelaşi timp îţi hrăneşte mintea.
Sigur că nu poţi da sfaturi în privinţa stilului care să fie total obiective. Voi încerca însă, cu ajutorul vostru, să mă opresc asupra unor lucruri de bun simţ, pe care eventual să le discutăm chiar aplicate pe textele pe care voi le trimiteţi la concurs Revistei Scriitorului.

După ce aţi văzut Idioţii de Lars von Trier, nu v-a venit niciodată apoi să scoateţi eul vostru idiot la iveală, când vă e lumea mai dragă? Mie, da. Când te afli într-o şedinţă din asta serioasă, cu un şef care tună şi fulgeră, nu-ţi vine să începi să te bâţâi şi să-ţi laşi saliva să curgă pe ditamai masa de protocol, uitându-te tâmp? Şi ce-ar fi dacă, prefăcându-te, ai rămâne aşa?
În romanul premiat cu Femina 2009, Unde mergem, tati?, autorul scrie despre propriii săi doi copii handicapaţi, „idioţi” până la moarte. Şi o face fără patos, străduindu-se să ia distanţă faţă de drama prin care trece, cu un umor care i-a permis, fără îndoială, să supravieţuiască. Jean-Louis Fournier e cineast, realizator de emisiuni TV şi scriitor. Îl adoră pe Ionesco şi, citind romanul, înţelegi şi de ce. Un absurd asumat. Îţi vine să crezi că după ce ai făcut un copil handicapat, al doilea va ieşi la fel? Că lumea se poate sfârşi de două ori? Viaţa lui pare să fie o piesă de Ionesco, dar în care cei doi „idioţi” sunt jucaţi chiar de doi „idioţi”.
Într-un interviu, autorul mărturiseşte deschis: „M-am gândit mereu că, poate într-o zi, cei doi băieţi ai mei îmi vor oferi şi ceva bun.  Acest premiu li se datorează. Dar, în primul rând, terminând cartea, am înţeles cât de mult i-am adorat.” După apariţie, mama lor şi-a făcut un site ca să dezmintă imaginea creată de tatăl lor: „Refuz ideea disperată că trecerea lui Mathieu şi a lui Thomas prin această lume nu a avut în cele din urmă nici un rost. Nici un rost în afară de a-l împovăra pe tatăl lor şi de a-i servi drept subiect pentru o carte, oricât de excelentă ar fi ea. ”
Dincolo de orice comentariu literar sau uman, prefer să traduc câteva pagini din acest text despre care un critic spunea că e un „OZN literar care transcende genurile literare.” Romanul va apărea la Editura Nemira în colecţia Babel.

Fragmente
„Nu-mi place cuvântul «handicapat». La origine e un cuvânt englezesc care vrea să însemne hand in cap,  «mâna în pălărie».
Nu-mi place nici cuvântul «anormal», mai ales când e aplicat unui «copil».
Ce vrea să însemne asta, să fii normal? Cum trebuie să fii, cum ar trebui să fii, adică să fii de mijloc, mediu? Nu-mi prea place ceea ce se află la mijloc, îi prefer pe cei care nu sunt de mijloc, pe cei care se află deasupra şi, de ce nu, pe cei de sub medie, în orice caz pe cei care nu sunt ca toată lumea. Prefer expresia „nu ca toţi ceilalţi”. Pentru că nu-i iubesc mereu pe ceilalţi.
Să nu fii ca toţi ceilalţi nu vrea să însemne neapărat să fii mai puţin bine decît ceilalţi, ci să fii diferit de alţii.
Ce vrea să însemne că o pasăre nu e ca toate celelalte? O pasăre care suferă de ameţeală, dar şi o pasăre capabilă să cânte fără partitură toate sonatele pentru flaut de Mozart.
O vacă altfel decât celelalte poate fi una care ştie să dea telefon.
Când vorbesc despre copiii mei, spun că ei nu sunt „ca toţi ceilalţi”. Şi las astfel să plutească îndoiala.
Einstein, Mozart, Michelangelo nu erau ca toţi ceilalţi.”
*
„Copiii mei sunt foarte afectuoşi. În magazine, Thomas vrea să îmbrăţişeze pe toată lumea, tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, proletari, aristocraţi, albi, negri, fără discriminare.
Oamenii sunt puţin stânjeniţi când văd un puşti de doisprezece ani aruncându-se asupra lor ca să-i îmbrăţişeze. Unii se dau înapoi, alţii se lasă luaţi în braţe şi spun  apoi, ştergându-şi faţa cu batista: «Cât e de drăguţ!»
Aşa e, sunt drăguţi. Nu văd răul nicăieri, ca inocenţii. Ei sunt dinaintea păcatului originar, din vremea când toată lumea era bună, natura binevoitoare,  toate ciupercile comestibile şi când puteai mângâia tigrii fără teamă.
Când se duc la grădina zoologică, vor să pupe tigrii. Când trag de coadă pisica, în mod ciudat, ea nu-i zgârie, probabil că-şi zice: «Sunt handicapaţi, trebuie să fii indulgent, nu sunt cu mintea acasă.»
Un tigru ar reacţiona la fel dacă Thomas sau Mathieu l-ar trage de coadă?
O să încerc, dar am să-l previn mai întâi pe tigru.”
*
„Când mă plimb cu cei doi băieţi ai mei, am impresia că la capătul braţelor îmi atârnă două marionete sau păpuşi de cârpă. Sunt uşori, au oase mici şi fragile, nu cresc, nu se îngraşă, la paisprezece ani par de şapte, sunt nişte spiriduşi. Nu se exprimă în franceză, vorbesc în limba spiriduşilor sau mai degrabă miaună, zbiară, latră, ciripesc, cotcodăcesc, gânguresc, chiţăie, scrâşnesc. Nu îi înţeleg întotdeauna.
Ce se află în capul spiriduşilor mei? Nu e plumb. În afară de paie nu trebuie să aibă mare lucru, cel mult un creier de pasăre, sau un transmiţător, sau un vechi radio scos din uz. Cîteva fire electrice prost lipite, un tranzistor, un mic bec care pâlpâie şi se stinge des şi câteva cuvinte înregistrate repetându-se unul după altul.
Nu-i deloc de mirare că nu sunt foarte performanţi cu un astfel de creier. Nu vor face niciodată Politehnica, îmi pare tare rău, aş fi fost atât de mândru, eu, care am fost mereu nul la matematică.
Recent, am trăit o mare emoţie. Mathieu era adâncit în lectura unei cărţi. M-am apropiat cu totul şi cu totul emoţionat.
Ţinea cartea invers.”