Costel era aproape de casă când văzu a doua lună. Avea culoarea vinului vechi care, în ultimul ceas binecuvântat, îi desfătase gâtlejul, la cumătrul Vasile. Cu un râgăit discret, Costel se sprijini de gardul vecinului şi întinse gâtul, ca s-o vadă mai bine. Roşcoveaţa parcă-l simţi, că începu să se zbenguie ca nebuna.

– Ete-te! zise filosofic şi uşor amuzat Costel. De unde ai apărut?

Luna nu-i răspunse. Nu că s-ar fi aşteptat să o facă, doar nu era nici măcar ameţit! Încă rezemat cu umerii ascuţiţi de lemnul pe jumătate putred, Costel rânji din toată gura ştirbă. Uite că luna se dublase şi doar el vedea asta! Dacă se gândea mai bine, îi cam părea rău că era singur cuc pe stradă. Ştia că, să fi istorisit asta a doua zi, toţi i-ar fi zis că se făcuse praştie. Băgă două degete în gură şi fluieră ascuţit, poate mai iese careva din casă. Îi răspunse doar câinele vecinului cu un urlet prelung, ca-n filmul ăla cu nu-ş ce ardelean colţos, ultimul de-l văzuse împreună cu Marghioala.

Costel se pregătea să încerce încă un fluierat, când luna îşi schimbă direcţia. În loc să fugă din stânga-n dreapta şi înapoi, ca o curcă beată, o luă la vale. Văzând ce viteză avea, Costel se îngrijoră deodată. Înc-oleacă, şi o să-i cadă-n cap. Se dezlipi de gard şi făcu un pas spre curtea sa. Dacă s-ar ascunde în beci… Gândul îl păli repede în moalele capului: cum să fugi de lună? N-ai cum! Păi te distruge cu beci cu tot, ba poate şi cu toată mahalaua. Costel îşi umflă pieptul şi decise să fie bărbat, dacă tot o băgase pe mânecă.

Îşi răşchiră picioarele, puse mâna stângă-n şold şi se uită urât la ea. Mândru de felul cum ştie să înfrunte o asemenea năpastă, ameninţă drăcovenia cu degetul.

– Băi, mămăligă cu ochi, nu ţi-o lua în cap!

Îşi aduse aminte deodată de documentaru’ ăla de-l cumpărase pe divideu Gică, băiatul cumătrului. De pe descoveri, cică. Le arătase şi lor, da nu pricepuse mare lucru. Era o chestie cu sfârşitul lumii, iar ei aveau alte griji… Şi dacă acu’ venise, sfârşitul ăsta al lumii? Chiar şi un ghiuj văduv şi fără copii, ca el, tot avea destule bucurii la care-i părea rău să renunţe.

Luna crescuse cât o farfurie. Pe margini îi clipeau tot felul de luminiţe colorate, parcă era un pom rotund de Crăciun. Costel se scărpină în creştet cu unghia neagră, ruptă a degetului mare şi decise să o ia la sentiment.

– Auzi, am greşit că ţi-am zis aşa. Da noi suntem oameni amărâţi! Asfalt n-avem defel… Canalizare nu ne-au tras, deşi promit de vreo trei ani. De ce nu cazi în capul altora?

Cum se holba la ea, gata-gata să-i dea lacrimile, roşcoveaţa îi clipi. Întâi îşi zise că i se pare, dar chiar asta făcu. Clipi şi se opri. Costel îi făcu şi el cu ochiul, puţin uşurat. Te pomeni că mergea pe calea cea bună? La urma urmei, şi pe otrava aia de soacră-sa, de câte ori o luase cu binişorul, o îndulcise până la urmă.

– Aşa, mamă! Du-te şi tu la mahării ăia de Bucureşti, de-o pildă… Ă, ce zici?

Luna scoase un fel de ţiuit şi pe Costel îl cuprinse ameţeala. Ochii i se împăienjeniră, picioarele se prefăcură în aspic de-ăla care face stomacul să tremure de fericire, iar urechile parcă i se umplură cu şomoiage de vată.

– Nu fi toantă! mai apucă să zică până să i se rupă filmul.

Când perdeaua neagră i se luă de pe ochi, gardul vecinului, strada şi ograda sa dispăruseră. Era gol puşcă, întins pe o masă, într-un fel de lumină sângerie care-l cam îngreţoşa.

– Văleu! zise şi se smiorcăi. M-a păcălit, drăcovenia…

Îi părea rău nu că fusese totuşi sfârşitul lumii, ci că îl prinsese singur-singurel. Da ştia că nu asta trebuia să fie grija lui acum. Îşi acoperi ruşinea cu palmele şi se întrebă unde era. Îşi miji ochii şi privi în jur. Nu vedea decât lumina aia. Îi trebui cam jumătate de minut să cumpănească totul şi să-şi spună că ajunsese pe lumea cealaltă, de care se îndoise multă vreme. Nu-i era frig, dar tremura puţin. După cum arată locul ăla, nu credea că era în Rai. Încercă să-şi găsească păcatele cele mai mari şi să se căiască repejor pentru ele. Dar parcă îi vărsase cineva în căpăţână vreo juma de kilă de prenandez.

– Mă auzi?

Vocea nu era nici de femeie, nici de bărbat şi vorbea direct în mintea lui. Costel îşi înfipse bărbia în piept. Tare ar fi mers acum o ţuiculiţă!

– Aha…

– Mă înţelegi?

– D-da, îngăimă.

– E timpul!

Pentru ce-o fi fost timpul, Costel habar n-avea, dar era convins că nu era de bine. Nu-l durea nimic, doar că era zăpăcit şi speriat. Lumina deveni albastră, apoi verzulie.

– Te-am studiat şi am ajuns la o concluzie. Voi distruge Pământul. Rasa voastră…

Restul se pierdu într-o cascadă de fluierături.

– Ha? spuse Costel mai confuz decât atunci când adormise în via soacrei. Cum adică?

Costel începu să se prindă că nu era nici în Iad. Era pe-un de-ăla, cum îi zicea… Ozeneu! Gică bolborosea uneori tâmpenii cu ozeneele astea. Cum vin cu ele oamenii verzi şi fură de-ai noştri, să le facă tot felul de mârşăvii. Costel totdeauna îl luase peste picior. Da uite că avea dreptate! Se înroşi imediat: la vârsta lui, să-l vadă în fundul gol ăştia coborâţi din cer? Şi cine ştie ce-i făcuseră deja! Apoi îşi dădu seama că auzise ceva despre Pământ. Că-l distrugeau adică. Păi cum să-l distrugă? Şi ce amestec avea el în toată tărăşenia?

– Auzi, începu poticnit, cum te cheamă?

După o pauză lungă, vocea îi răsună iar în minte.

– Nu poţi înţelege numele meu.

– Da pot să-ţi zic şi eu cumva? Vasile, de-o pildă? Ca lui cumnatu-miu…

Vocea mai zăbovi puţintel.

– Da.

– Auzi, Vasile, orice-ai vrea să faci, nu mă laşi să mă dreg întâi? Aşa, ca o ultimă bucurie…

Nu veni niciun răspuns.

– Ă, ce zici? Mergem la mine acasă, scot nişte Busuioacă din beci, îmi fac un şpriţ… Îţi dau şi ţie, doar nu-s scârţar!

Trecu aproape un minut până auzi iar vocea. Avea un ton meditativ.

– Ai dreptul la o ultimă dorinţă…

Pe Costel îl încercă o undă de bucurie. Zise să bată fierul cât era cald.

– Mergem, a? Am şi nişte cârnaţi de oaie, de te lingi pe degete. N-ai pus gura în viaţa ta pe aşa ceva!

Lumina se făcu din nou roşie şi-l luă nu cu frig, ci de-a dreptul cu îngheţ. Apoi, parcă-l lovi cineva cu leuca-n cap.

Când deschise iar ochii, era în beci. Îi trăseseră şi hainele pe el, doar că greşiseră. Flaneaua i-o puseseră pe dos şi-l strângea niţel la gât, iar pantalonii nu-i încheiaseră. Costel îşi trase repede fermoarul şi îşi zise că nu se putea pune pentru atâta lucru. Se uită repede în jur, să vadă dacă e singur. Nu era.

O piticanie roşie, cu ochi holbaţi de culoarea frunzelor de viţă şi nas turtit de godac, îl privea atent. N-avea fir de păr şi pielea îi atârna pe burduhan ca guşa unui curcan. Picioarele şi mâinile îi erau ca beţele, iar gura — lungă şi subţire, fără buze. Costel simţi că-l ia cu milă de ozenistul ăsta, că era aşa de urâţel… Poate de aia vroia să distrugă Pământul, de ciudă!

– Vasile, tu eşti? îl întrebă, ca să fie sigur.

– Da, răspunse piticania fără să-şi mişte gura.

– Bre Vasile, da cum ai ştiut să mă aduci izact în beci? se interesă Costel, lovit de o curiozitate oarecum nelalocul ei.

– Am citit în mintea ta, zise Vasile.

Costel nu prea era lămurit, da-şi spuse că mai bine o lăsa moartă. Se învârti până găsi sticla potrivită, o şterse de praf, apoi scoase din dulăpior paharele. Le umplu până la buză, fără să mai toarne apă. Îi întinse unul ălui mic.

– Dă-l pe gât!

Ozenistul apropie paharul de gaura ce-i ţinea loc de nas şi urechile clăpăuge începură să i se mişte ca în reclama aia la mâncarea de potăi.

– Nu, zise.

Costel se burzului la el:

– Bre Vasile, nu mă supăra! O dată vii şi tu la mine acasă. Doar n-o să mă laşi să beau singur, şi încă pentru ultima oară?

Se însenină când îl văzu cum soarbe încet. Se întinse spre butoi şi scoase nişte murături în saramură de-ţi lua foc gura, cum îi plăceau lui. Apoi tăie ceva cârnaţi.

– Ia cu afumătură! Să nu te ameţeşti de prima oară, îl îndemnă pe oaspete.

Urechile sângeriului i se învârtiră iar, apoi prima felie dispăru în hăul fără buze. Costel îşi umplu iar paharul şi oftă.

– Auzi, Vasile, da de unde vii tu?

– Xozzirrax, cam aşa veni gândul.

Costel muşcă dintr-un castravete şi clătină din cap.

– Şi e frumos acolo?

Ozeneistul scoase un fel de pârţ. Costel îi bătu pe umăr şi-i zâmbi încurajator. Începea să-l găsească simpatic.

– Nu prea-ţi place să vorbeşti, nu? Îmi aminteşti de văru-miu Cezărică. A căzut noaptea într-un canal, săracu, şi şi-a rupt gâtul. La parastasu’ lui am mâncat cea mai bună colivă… Aşa e viaţa asta, pleci de-acasă şi nu ştii dacă te mai întorci! Vasile, da tu cre’ că eşti tare departe de casă…

Costel scăpă chiar o lacrimă, gândindu-se cât de singur s-o fi simţit Vasile pe farfuria lui. Sigur că se înrăise de tot, bietul de el! Îi trebuia doar puţină companie ca să se pună pe picioare.

Piticania izbucni într-o salvă de pârţuri şi urechile i se pleoştiră de tot.

– Ţi-o fi dor de-ai tăi?! Mai ia d-acilea nişte Busuioacă!

De data asta, oaspetele nu se mai codi defel. Ba chiar bău din prima jumătate de pahar.

– Vasile, da chiar vrei să ne omori? Ce-ţi făcurăm noi ţie? Ne vedem şi noi de durerile noastre. N-avem treabă cu nimeni de pe-acolo, de sus… Eu simt că de felul tău eşti băiat bun. Doar te-ai supărat oleacă pe viaţă!

Ozeneistul înghiţi un castravete întreg. Ochii i se făcuseră roşii şi se întinse după o altă bucată de afumătură. Uitându-se cum o înfulecă şi goleşte paharul, pe Costel îl cuprinse aşa o duioşie, că-l pupă pe obraz.

– Ştii ce-am să fac, Vasile? Am să-ţi dau şi Busuioaca, şi cârnaţii, şi butoiul ăsta de acrituri! Că văd că-ţi plac tare… Şi poţi să vii când vrei la mine în vizită, dacă îţi e urât pe ozeneul ăla al tău! La o adică, suntem singurei amândoi…

Îl luă deodată cu somn, parcă nu mai dormise de o săptămână. Încercă să-şi ţină ochii deschişi, dar nu reuşi decât să clipească de vreo două ori înainte de a adormi de tot.

Când se trezi, era dimineaţă. Îl încerca o amărală aprigă şi se simţea tot cleios. Amintirile începură să se bulucească şi Costel se strâmbă de la muşcătura îndoielii. Oare chiar se întâmplaseră toate astea? Făcu o socoteală rapidă: beciul se mai golise.

Ieşi în curte şi privi cerul. Raze zgârcite pătrundeau printre nori, mângâind ultimele prune brumării. Costel muşcă dintr-una şi zâmbi împăcat, în vreme ce sucul i se scurgea pe bărbie. Poate, într-o altă noapte, mai vedea luna sângerie…

de Ştefana Cristina Czeller

[ratings]

În ziua de întâi octombrie, la nouă dimineaţa, vecinul meu de la etajul trei s-a apucat să dea nişte găuri în naiba ştie ce perete. Trezirea mea a fost la fel de inevitabilă ca înfrângerile echipei naţionale de fotbal. Au urmat cele câteva clipe de magică ambiguitate de dinainte să-mi amintesc că duc o viaţă de rahat. Apoi mi-am amintit asta şi totul a reintrat în normal. Am pornit televizorul şi am dat pe National Geographic. Acolo era un tip care explica cum au reuşit inginerii să proiecteze cel mai mare avion de pasageri din lume - Airbus A 380 sau cam aşa ceva. Cică au avut de rezolvat o mare problemă cu aripile, care nu aveau voie să depăşească o anumită dimensiune. Explica tipu’ ăsta că la avioanele obişnuite se formează la capătul aripilor o chestie pe care el o numea „vârtej marginal al aripii” care, la un avion atât de mare ca Airbus 380 ar fi fost fatal. Aşa că inginerii au căutat o soluţie ca să evite vârtejul marginal şi bineînţeles că au găsit-o. Soluţia era că au îndoit în sus capetele aripilor. Oricum, pe mine nu mă interesa soluţia lor, probabil că n-o să zbor niciodată cu ditamai matahala de avion. Dar ce mi-a plăcut teribil de mult a fost expresia asta: „vârtej marginal”. Şi, în timp ce mă întindeam eu în pat iar vecinul meu o dădea înainte cu găurile mi-am zis că e o expresie care se potriveşte de minune cu viaţa mea. De acum înainte aş putea s-o folosesc şi să par un mare poet sau oricum un om destul de inteligent. De pildă când o să mai îmi pună tanti Geta de la parter celebra ei întrebare „Na, care-i viaţa?” eu o să-i zic „Tanti Geta, viaţa-i un vârtej marginal.”

M-am uitat la ceas. Era aproape ora zece. M-am ridicat din pat şi am văzut un obiect flasc şi rotund ieşind de sub tricoul meu rupt. Burta mea de şomer-băutor-de-bere. Mi-am tras ciorapii şi pantalonii şi bluza şi m-am apucat să-mi fac patul. Apoi am deschis fereastra să aerisesc camera şi m-am dus la baie. Acolo, pe closet, lucrurile mi-au apărut întotdeauna cu o claritate necruţătoare. Stai şi te uşurezi şi te uiţi la faianţa albă şi deodată înţelegi că Heidegger a fost un mare idiot.

2

Următoarea etapă se desfăşoară în bucătărie. Aici dau pe gât mai întâi un păhărel cu ţuică de prune, apoi mă pun pe mâncat. De data asta am mâncat un corn, o conservă de ton (cantitate netă 185 grame), două triunghiuri de brânză topită şi două fire de ceapă verde. Apoi mi-am făcut cafeaua şi atunci a ieşit taică-meu din sufragerie şi m-a întrebat dacă n-aş fi vrut să-mi facă nişte ouă. Nu, mersi, i-am zis, sunt sătul. Taică-meu e un tip tare de treabă. De un an şi ceva a intrat în pensie şi stă toată ziua acasă în faţa computerului. Face nişte chestii de securitatea muncii ca să mai câştige un ban în plus.

Mă duc cu cafeaua la mine-n cameră şi dau drumul iarăşi la televizor. E turneul de snooker de la Shanghai. Eu unul sunt mort după snooker. Iar acum, stimaţi telespectatori, mă puteţi privi în toată splendoarea mea: am douăzeci şi şapte de ani, sunt şomer, locuiesc cu părinţii iar banii îmi sunt pe terminate. Dar stau aici, pe iubita mea canapea, în faţa televizorului, cu cafeaua lângă mine şi urmăresc un meci absolut anost între Ding Junhui şi Dave Harold şi mă întreb oare pe ce loc în clasamentul general mondial o fi acum Dave Harold după finala jucată cu Ronnie O’Sullivan la turneul trecut.

Taică-meu vine la mine-n cameră. Are în mâna stângă o bucată mare de costiţă şi mă întreabă ce să facă cu ea pentru la prânz, s-o frigă sau s-o fiarbă. Eu îi zic s-o fiarbă. Şi cartofii cum să-i fac, mă întreabă el, pireu sau natur sau în tavă. Lasă-i natur îi zic eu. E trecut de unsprezece şi lucrurile nu merg deloc bine pentru Ding Junhui.

3

Stau aşa până pe la două şi pe urmă ies în oraş. Mă duc până la o librărie să cumpăr o carte pentru Mihai care mâine împlineşte douăzeci şi opt de ani. Cumpăr autobiografia lui Marquez, apoi intru în barul meu preferat. Comand o bere şi încă una, fumez patru ţigări, câte două la fiecare bere, apoi o chem pe Alina să-i plătesc. Alina îmi zice „Zi scurtă astăzi” iar eu îi zic „Da, mâine o să fie mai lungă”. Mâine o să facă Mihai cinste şi probabil că o să bem până târziu. Mă gândesc ce să-i scriu pe carte lui Mihai şi nu găsesc nimic. Poate o să-i scriu „Pentru tine şi pentru prietenia noastră, în care hainele miros a fum de ţigară.” Apoi mă urc în troleibuz şi, în timp ce troleibuzul înaintează cu greu iar eu simt că mă sufoc între atâtea trupuri care se înghesuie în mine, îmi trec prin minte nişte versuri: „Daţi-mi voie, vă rog, /Daţi-mi voie să cobor aici/ De unde poţi pleca spre viitor cu şireturile dezlegate.” Cam proaste versurile astea. Dar oricum, bănuiesc că nu era nimeni în nenorocitul ăla de troleibuz care să compună altele mai bune.

4

Am ajuns acasă şi taică-meu mă aştepta cu costiţa fiartă. Am halit-o imediat iar apoi am mâncat o bucată din tortul de clătite cu mere făcut de maică-mea cu trei zile în urmă. Apoi m-am întins pe canapea şi m-am uitat la un nou meci de snooker. Juca Maguire contra lui Hawkins. La un moment dat am adormit. M-am trezit după vreo oră şi jumătate iar meciul se terminase.

Pe la şapte şi jumătate a venit şi maică-mea de la servici. Era albă la faţă iar pe obraji îi ieşiseră nişte pete roşiatice. Probabil că o să facă iarăşi o criză de fiere, m-am gândit. M-a sărutat pe cap şi m-a întrebat ce-am făcut toată ziua iar mie mi-a fost jenă să-i spun exact ce-am făcut, că m-am uitat la snooker şi am dat o raită prin oraş şi am dormit, aşa că i-am răspuns doar că n-am făcut mare lucru. Apoi maică-mea s-a dus la televizorul din sufragerie ca să se uite la ştirile despre vreme iar eu m-am aşezat la computer şi am încercat să scriu ceva. Dar scrisul nu mergea deloc aşa că m-am apucat să joc biliard. Tot pe computer. Uneori stau ore întregi şi joc biliard şi mă mir că un om care a ajuns la aproape treizeci de ani se poate enerva atât de tare atunci când ratează o bilă virtuală dintr-un joc virtual împotriva unui adversar virtual.

M-am tot luptat cu bila 8 şi bila 9 până când într-un târziu mi s-a făcut prea ruşine de ocupaţia asta şi mi-am zis că mai bine aş citi ceva. Am deschis cartea lui Marquez pe care o cumpărasem pentru Mihai şi am început-o dar nu mi-a venit să citesc mai mult de 15 pagini, chiar dacă era o carte foarte bună. Am lăsat-o baltă şi am pornit televizorul. Oricum îmi pierdusem deja ziua, aşa că de ce să n-o pierd până la capăt? La televizor era un meci important din Liga Campionilor şi comentatorii urlau ca apucaţii când ai noştri aveau vreo amărâtă de ocazie. Am stat şi m-am uitat ca un idiot, fără să-mi pese de ce văd, apoi am tot mutat pe alte programe, dar nicăieri nu era nimic. După meciul ăsta a mai fost transmis unul pe un alt program şi m-am uitat şi la ăla, tot ca un idiot, de parcă n-aş fi fost decât o privire goală şi o respiraţie puturoasă şi o burtă umflată.

5

Ei bine, s-a făcut două noaptea dar mie nu îmi era deloc somn. Am oprit televizorul şi mi-am făcut patul iar apoi m-am întins şi am urmărit cum se scurg pe perete luminile de la farurile maşinilor care treceau pe stradă. La un moment dat a trecut o salvare iar draperiile mele au devenit albastre şi roşii. Noaptea, când stai aşa şi priveşti pereţii, înţelegi că nu mai faci parte din lumea asta. Eu îmi amintesc de obicei tot felul de lucruri din copilărie şi mă tot întorc de pe o parte pe alta încercând să nu mă mai gândesc la nimic şi să adorm. Dar amintirile astea vin peste mine fără nici o ordine, de parcă cine ştie ce monstru le-ar alerga din urmă. Mă văd cum stau cu văru-meu pe malul canalului şi pescuim sau îl văd pe bunicu-meu stând pe verandă în scaunul lui cu rotile, cu cămaşa descheiată şi cu ochii aceia orbi care păreau unşi cu smântână. Da, iată-mă, am cincisprezece ani şi mă duc la buda din fundul curţii ca să fumez. Mi-am ascuns o ţigară Lucky Strike în chiloţi. E momentul cel mai frumos al zilei. Bunica e în casă şi se uită la un film, bunicul e pe verandă, văru-meu păzeşte pomii de la stradă ca să nu mănânce vacile din ei iar eu mă aşez pe budă şi îmi aprind ţigara. E ora şapte fix pentru că aud clopotele bisericii. Şi imediat îmi dau seama că nu mai sunt pe budă, fumând liniştit, ci pe vechea mea bicicletă Pegas. Pedalez pe lângă un lan de grâu şi privesc vântul croindu-şi drum printre spice şi mă gândesc că ăsta ar fi ultimul lucru pe care aş vrea să-l văd înainte de moarte.

Bogdan Varvari

[ratings]