Costel era aproape de casă când văzu a doua lună. Avea culoarea vinului vechi care, în ultimul ceas binecuvântat, îi desfătase gâtlejul, la cumătrul Vasile. Cu un râgăit discret, Costel se sprijini de gardul vecinului şi întinse gâtul, ca s-o vadă mai bine. Roşcoveaţa parcă-l simţi, că începu să se zbenguie ca nebuna.

– Ete-te! zise filosofic şi uşor amuzat Costel. De unde ai apărut?

Luna nu-i răspunse. Nu că s-ar fi aşteptat să o facă, doar nu era nici măcar ameţit! Încă rezemat cu umerii ascuţiţi de lemnul pe jumătate putred, Costel rânji din toată gura ştirbă. Uite că luna se dublase şi doar el vedea asta! Dacă se gândea mai bine, îi cam părea rău că era singur cuc pe stradă. Ştia că, să fi istorisit asta a doua zi, toţi i-ar fi zis că se făcuse praştie. Băgă două degete în gură şi fluieră ascuţit, poate mai iese careva din casă. Îi răspunse doar câinele vecinului cu un urlet prelung, ca-n filmul ăla cu nu-ş ce ardelean colţos, ultimul de-l văzuse împreună cu Marghioala.

Costel se pregătea să încerce încă un fluierat, când luna îşi schimbă direcţia. În loc să fugă din stânga-n dreapta şi înapoi, ca o curcă beată, o luă la vale. Văzând ce viteză avea, Costel se îngrijoră deodată. Înc-oleacă, şi o să-i cadă-n cap. Se dezlipi de gard şi făcu un pas spre curtea sa. Dacă s-ar ascunde în beci… Gândul îl păli repede în moalele capului: cum să fugi de lună? N-ai cum! Păi te distruge cu beci cu tot, ba poate şi cu toată mahalaua. Costel îşi umflă pieptul şi decise să fie bărbat, dacă tot o băgase pe mânecă.

Îşi răşchiră picioarele, puse mâna stângă-n şold şi se uită urât la ea. Mândru de felul cum ştie să înfrunte o asemenea năpastă, ameninţă drăcovenia cu degetul.

– Băi, mămăligă cu ochi, nu ţi-o lua în cap!

Îşi aduse aminte deodată de documentaru’ ăla de-l cumpărase pe divideu Gică, băiatul cumătrului. De pe descoveri, cică. Le arătase şi lor, da nu pricepuse mare lucru. Era o chestie cu sfârşitul lumii, iar ei aveau alte griji… Şi dacă acu’ venise, sfârşitul ăsta al lumii? Chiar şi un ghiuj văduv şi fără copii, ca el, tot avea destule bucurii la care-i părea rău să renunţe.

Luna crescuse cât o farfurie. Pe margini îi clipeau tot felul de luminiţe colorate, parcă era un pom rotund de Crăciun. Costel se scărpină în creştet cu unghia neagră, ruptă a degetului mare şi decise să o ia la sentiment.

– Auzi, am greşit că ţi-am zis aşa. Da noi suntem oameni amărâţi! Asfalt n-avem defel… Canalizare nu ne-au tras, deşi promit de vreo trei ani. De ce nu cazi în capul altora?

Cum se holba la ea, gata-gata să-i dea lacrimile, roşcoveaţa îi clipi. Întâi îşi zise că i se pare, dar chiar asta făcu. Clipi şi se opri. Costel îi făcu şi el cu ochiul, puţin uşurat. Te pomeni că mergea pe calea cea bună? La urma urmei, şi pe otrava aia de soacră-sa, de câte ori o luase cu binişorul, o îndulcise până la urmă.

– Aşa, mamă! Du-te şi tu la mahării ăia de Bucureşti, de-o pildă… Ă, ce zici?

Luna scoase un fel de ţiuit şi pe Costel îl cuprinse ameţeala. Ochii i se împăienjeniră, picioarele se prefăcură în aspic de-ăla care face stomacul să tremure de fericire, iar urechile parcă i se umplură cu şomoiage de vată.

– Nu fi toantă! mai apucă să zică până să i se rupă filmul.

Când perdeaua neagră i se luă de pe ochi, gardul vecinului, strada şi ograda sa dispăruseră. Era gol puşcă, întins pe o masă, într-un fel de lumină sângerie care-l cam îngreţoşa.

– Văleu! zise şi se smiorcăi. M-a păcălit, drăcovenia…

Îi părea rău nu că fusese totuşi sfârşitul lumii, ci că îl prinsese singur-singurel. Da ştia că nu asta trebuia să fie grija lui acum. Îşi acoperi ruşinea cu palmele şi se întrebă unde era. Îşi miji ochii şi privi în jur. Nu vedea decât lumina aia. Îi trebui cam jumătate de minut să cumpănească totul şi să-şi spună că ajunsese pe lumea cealaltă, de care se îndoise multă vreme. Nu-i era frig, dar tremura puţin. După cum arată locul ăla, nu credea că era în Rai. Încercă să-şi găsească păcatele cele mai mari şi să se căiască repejor pentru ele. Dar parcă îi vărsase cineva în căpăţână vreo juma de kilă de prenandez.

– Mă auzi?

Vocea nu era nici de femeie, nici de bărbat şi vorbea direct în mintea lui. Costel îşi înfipse bărbia în piept. Tare ar fi mers acum o ţuiculiţă!

– Aha…

– Mă înţelegi?

– D-da, îngăimă.

– E timpul!

Pentru ce-o fi fost timpul, Costel habar n-avea, dar era convins că nu era de bine. Nu-l durea nimic, doar că era zăpăcit şi speriat. Lumina deveni albastră, apoi verzulie.

– Te-am studiat şi am ajuns la o concluzie. Voi distruge Pământul. Rasa voastră…

Restul se pierdu într-o cascadă de fluierături.

– Ha? spuse Costel mai confuz decât atunci când adormise în via soacrei. Cum adică?

Costel începu să se prindă că nu era nici în Iad. Era pe-un de-ăla, cum îi zicea… Ozeneu! Gică bolborosea uneori tâmpenii cu ozeneele astea. Cum vin cu ele oamenii verzi şi fură de-ai noştri, să le facă tot felul de mârşăvii. Costel totdeauna îl luase peste picior. Da uite că avea dreptate! Se înroşi imediat: la vârsta lui, să-l vadă în fundul gol ăştia coborâţi din cer? Şi cine ştie ce-i făcuseră deja! Apoi îşi dădu seama că auzise ceva despre Pământ. Că-l distrugeau adică. Păi cum să-l distrugă? Şi ce amestec avea el în toată tărăşenia?

– Auzi, începu poticnit, cum te cheamă?

După o pauză lungă, vocea îi răsună iar în minte.

– Nu poţi înţelege numele meu.

– Da pot să-ţi zic şi eu cumva? Vasile, de-o pildă? Ca lui cumnatu-miu…

Vocea mai zăbovi puţintel.

– Da.

– Auzi, Vasile, orice-ai vrea să faci, nu mă laşi să mă dreg întâi? Aşa, ca o ultimă bucurie…

Nu veni niciun răspuns.

– Ă, ce zici? Mergem la mine acasă, scot nişte Busuioacă din beci, îmi fac un şpriţ… Îţi dau şi ţie, doar nu-s scârţar!

Trecu aproape un minut până auzi iar vocea. Avea un ton meditativ.

– Ai dreptul la o ultimă dorinţă…

Pe Costel îl încercă o undă de bucurie. Zise să bată fierul cât era cald.

– Mergem, a? Am şi nişte cârnaţi de oaie, de te lingi pe degete. N-ai pus gura în viaţa ta pe aşa ceva!

Lumina se făcu din nou roşie şi-l luă nu cu frig, ci de-a dreptul cu îngheţ. Apoi, parcă-l lovi cineva cu leuca-n cap.

Când deschise iar ochii, era în beci. Îi trăseseră şi hainele pe el, doar că greşiseră. Flaneaua i-o puseseră pe dos şi-l strângea niţel la gât, iar pantalonii nu-i încheiaseră. Costel îşi trase repede fermoarul şi îşi zise că nu se putea pune pentru atâta lucru. Se uită repede în jur, să vadă dacă e singur. Nu era.

O piticanie roşie, cu ochi holbaţi de culoarea frunzelor de viţă şi nas turtit de godac, îl privea atent. N-avea fir de păr şi pielea îi atârna pe burduhan ca guşa unui curcan. Picioarele şi mâinile îi erau ca beţele, iar gura — lungă şi subţire, fără buze. Costel simţi că-l ia cu milă de ozenistul ăsta, că era aşa de urâţel… Poate de aia vroia să distrugă Pământul, de ciudă!

– Vasile, tu eşti? îl întrebă, ca să fie sigur.

– Da, răspunse piticania fără să-şi mişte gura.

– Bre Vasile, da cum ai ştiut să mă aduci izact în beci? se interesă Costel, lovit de o curiozitate oarecum nelalocul ei.

– Am citit în mintea ta, zise Vasile.

Costel nu prea era lămurit, da-şi spuse că mai bine o lăsa moartă. Se învârti până găsi sticla potrivită, o şterse de praf, apoi scoase din dulăpior paharele. Le umplu până la buză, fără să mai toarne apă. Îi întinse unul ălui mic.

– Dă-l pe gât!

Ozenistul apropie paharul de gaura ce-i ţinea loc de nas şi urechile clăpăuge începură să i se mişte ca în reclama aia la mâncarea de potăi.

– Nu, zise.

Costel se burzului la el:

– Bre Vasile, nu mă supăra! O dată vii şi tu la mine acasă. Doar n-o să mă laşi să beau singur, şi încă pentru ultima oară?

Se însenină când îl văzu cum soarbe încet. Se întinse spre butoi şi scoase nişte murături în saramură de-ţi lua foc gura, cum îi plăceau lui. Apoi tăie ceva cârnaţi.

– Ia cu afumătură! Să nu te ameţeşti de prima oară, îl îndemnă pe oaspete.

Urechile sângeriului i se învârtiră iar, apoi prima felie dispăru în hăul fără buze. Costel îşi umplu iar paharul şi oftă.

– Auzi, Vasile, da de unde vii tu?

– Xozzirrax, cam aşa veni gândul.

Costel muşcă dintr-un castravete şi clătină din cap.

– Şi e frumos acolo?

Ozeneistul scoase un fel de pârţ. Costel îi bătu pe umăr şi-i zâmbi încurajator. Începea să-l găsească simpatic.

– Nu prea-ţi place să vorbeşti, nu? Îmi aminteşti de văru-miu Cezărică. A căzut noaptea într-un canal, săracu, şi şi-a rupt gâtul. La parastasu’ lui am mâncat cea mai bună colivă… Aşa e viaţa asta, pleci de-acasă şi nu ştii dacă te mai întorci! Vasile, da tu cre’ că eşti tare departe de casă…

Costel scăpă chiar o lacrimă, gândindu-se cât de singur s-o fi simţit Vasile pe farfuria lui. Sigur că se înrăise de tot, bietul de el! Îi trebuia doar puţină companie ca să se pună pe picioare.

Piticania izbucni într-o salvă de pârţuri şi urechile i se pleoştiră de tot.

– Ţi-o fi dor de-ai tăi?! Mai ia d-acilea nişte Busuioacă!

De data asta, oaspetele nu se mai codi defel. Ba chiar bău din prima jumătate de pahar.

– Vasile, da chiar vrei să ne omori? Ce-ţi făcurăm noi ţie? Ne vedem şi noi de durerile noastre. N-avem treabă cu nimeni de pe-acolo, de sus… Eu simt că de felul tău eşti băiat bun. Doar te-ai supărat oleacă pe viaţă!

Ozeneistul înghiţi un castravete întreg. Ochii i se făcuseră roşii şi se întinse după o altă bucată de afumătură. Uitându-se cum o înfulecă şi goleşte paharul, pe Costel îl cuprinse aşa o duioşie, că-l pupă pe obraz.

– Ştii ce-am să fac, Vasile? Am să-ţi dau şi Busuioaca, şi cârnaţii, şi butoiul ăsta de acrituri! Că văd că-ţi plac tare… Şi poţi să vii când vrei la mine în vizită, dacă îţi e urât pe ozeneul ăla al tău! La o adică, suntem singurei amândoi…

Îl luă deodată cu somn, parcă nu mai dormise de o săptămână. Încercă să-şi ţină ochii deschişi, dar nu reuşi decât să clipească de vreo două ori înainte de a adormi de tot.

Când se trezi, era dimineaţă. Îl încerca o amărală aprigă şi se simţea tot cleios. Amintirile începură să se bulucească şi Costel se strâmbă de la muşcătura îndoielii. Oare chiar se întâmplaseră toate astea? Făcu o socoteală rapidă: beciul se mai golise.

Ieşi în curte şi privi cerul. Raze zgârcite pătrundeau printre nori, mângâind ultimele prune brumării. Costel muşcă dintr-una şi zâmbi împăcat, în vreme ce sucul i se scurgea pe bărbie. Poate, într-o altă noapte, mai vedea luna sângerie…

Ne-am întâlnit întâmplător, trei ani mai târziu, în faţă la Cărtureşti. Era şaişpe ianuarie. Dăduse chiciura peste copacii de pe Magheru; o puştoaică în ditai fularul şi ditai adidaşii imortaliza momentul cu un Nikon entry-level. Autofocus, bineînţeles. Mie îmi îngheţau degetele pe o ediţie veche din “Insuportabila…” lui Kundera.
N-avea de ce să fie acolo. N-avea de ce să fie în oraş, de fapt. Şi totuşi uite-l, în carne şi oase, cum s-ar zice. În acelaşi palton odios, de nazist în mizerie. Se uită încoace ca şi cum s-ar aştepta să fiu acolo. Zâmbeşte cald. Paşnic. Pământul nu se clatină de pe axă. Închid cartea, o îndes în geantă şi aştept să se apropie.
- ‘Neaţa, copil.
Primele cuvinte. Un puhoi de replici posibile mi se reped cu capul înainte printre dinţi. Mi-a fost dor de tine de ce n-ai sunat nu vreau să te mai văd niciodată cum e acolo nu ţi-e frig în mizeria aia de palton neaţa şi ţie străine hai la o cafea. E teribil de frig.
- Hai la o cafea.
- Bei cafea?
- Nu.
Pufneşte a la Mary Poppins şi îmi întinde braţul.

*

Nu mai ţin minte unde am fost. Ţin minte restul. Că începuse ninsoarea şi fulgii îmi înţepau vârful nasului. Că am vorbit tot drumul despre cum ceaţa ar putea să fie făcută din aburii respiraţi de oameni. Ca să nu vorbim, de fapt. Că încercam să sar peste băltoace şi că s-a oprit să-şi lege şiretul.
Ţin minte că din spătarul scaunului meu ieşea un arc şi că mă tot foiam să-l evit. Că n-am băut cafea, până la urmă, ci vin fiert. Mediocru. Trebuiau mai multe cuişoare. Dar unde s-au întâmplat astea, nu pot deloc să-mi amintesc.
- Tu n-ai sesiune?
- Am primul examen pe douăjdoi. Plec miercuri seara. S-a rugat mama de mine cu cerul şi pământul să mai dau pe acasă.
Pauză. N-o să-l întreb ce “se întreabă”.
- N-o să te întreb despre acolo.
- Ok.
- Pentru că nu-mi pasă.
- Ştiu.
- Pot să ghicesc, în linii mari. Ai o casă, o masă, un teanc de cursuri, nişte prieteni noi şi extraordinari care au tot nasul între ochi. Deci ai plecat degeaba.
- Ai mai zis asta.
- Şi o s-o mai zic. În viaţă totul se repetă.
Pauză.
- Vrei să plătim şi să mergem?
Nu, fir-ar să fie! Cum să vreau să plătim şi să mergem dacă te văd odată pe an şi mă simt de parcă cele 10 ore pe tren anulează doi ani de discutat sf-uri şi filosofia limbajului şi acum se cască o tăcere stângace peste astea două căni?
- Dacă vrei tu.
- Dacă vrei tu.
- Nu. Hai să mai stăm.
Pauză.
- Ştii ce vreau?
Se uită la mine, aşteptând soluţia. Soluţia, cu s mare, rezolvarea.
- Să-mi povesteşti despre Irina.

*

- Irina… avea ochii albaştri, în principiu. Doar că în două situaţii se aplica proverbul ăla cu socoteala de-acasă. Când plângea, avea ochii gri. Bine, partea care nu era roşie, era gri. Şi când se uita în soare, avea ochii albi. Irisul i se decolora de tot şi rămânea doar pupila. Foarte ciudat. Râdeam de ea că să joace în filme de groază.
Încerc să afişez o figură sarcastică. Niciodată n-am putut să joc teatru cu el.
- Romantismu’ ăsta.
- A, nu, că nu se supăra. Râdea. Dacă eram în public, îmi cerea “s-o zic p-aia cu făina”.
- Fantezii culinare?
- De unde. Tot descriptive. I-am scris într-un mail că e atât de albă că pare stinsă în cretă şi făină.
Repet figura cu sarcasmul. De data asta, aproape că-mi iese.
- Poezia te omoară.
- Să ştii că. Toată “epoca Irina” (face semnul ăla copilăresc, de-a ghilimelele) am scris în disperare. Mă trezeam noaptea să mâzgălesc idei şi dimineaţa stăteam să le descifrez. Răsfoiam ieri o agendă de-atunci. Nu mai recunosc nouăj’la sută din ce scrie acolo.
- Sunt bune?
- Ce să fie?
- Scriiturile astea de nu ţi le recunoşti.
- Probabil. Nu ştiu. Poate revoluţionează literatura. Ca ăia de la Maroon 5. Songs about Jane. Poezii about Irina.

*

- Atunci ce s-a întâmplat?
- Când să se întâmple?
Întrebarea e atât de incoerentă că deschid ochii, încetând să vizualizez. N-am cunoscut-o niciodată pe Irina; pot să o văd cum vreau.
- Între voi.
- În afară de plecarea mea?
- Plecarea ta e mai recentă decât povestea voastră.
Coboară privirea în stânga jos şi zâmbeşte pe-o parte, total necaracteristic.
- Nu ştiu. Tăceam prea mult. Nu ne ţineam de mână cum trebuie.
- Există un “cum trebuie” al ţinutului de mână?
- Amuzant. Ştii ce vreau să zic. Ceva e bine şi ştii că e bine şi pe urmă nu mai e bine.
Pauză. Îmi înconjor cana de vin cu ambele mâini şi aştept deznodământul.
- În ultima zi mă aştepta în poarta liceului. M-am apropiat, s-a uitat la mine şi mi-a spus “nu mai vreau niciodată să stau”.
- Să stea unde?
- Asta mă întrebam şi eu. Mă rog, probabil că mă întrebam. Eram puţin şocat. Nu “bună”, nu nimic, doar că nu vrea să mai stea. S-a ridicat pe vârfuri, mi-a şoptit “vezi pe mail” şi a plecat.

*

dragul meu,

ţi-am povestit, cred, că toată copilăria am stat la ţară. din februarie târziu până la capătul lui octombrie, de dimineaţa până seara umblam pe coclauri şi culegeam flori. culegeam multe flori. aveam vreo cinci ani când s-a zburlit odată bunică-mea la mine că de ce rup flori. asta e prima mea amintire. cum mă ceartă nana pe trepte, eu îmi înfig mâinile în şold şi afirm că “florilor nu le place să stea înfipte şi singure”.
şi nici mie. ştii că ultimele două luni au fost o amânare. o întârziere. şi decât să ne deşirăm, prefer să tai ce-a mai rămas. adică obişnuinţa. nu vreau chin, nu vreau argumente, nu mai vreau să stau. nu mai vreau niciodată să stau.
iartă-mă.

non plus la tienne,
i.

*

Împăturesc foaia după dungile mai mult decât evidente şi o las pe masă.
- Pe urmă, tăcere, până foarte de curând. Ne-am întâlnit în aprilie, înainte de Paşte. Eram aproape de apartamentul ei şi m-a întrebat dacă urc să-mi arate tatuajul. Am intrat, ea s-a întors cu spatele şi şi-a scos cu o mână tricoul. Şi-a făcut un lujer de crin pe tot spatele, cu rădăcina pe noadă şi floarea întredeschisă până la baza gâtului. Foarte mişto făcut. Realist, cu noduri pe vertebre şi frunze pe coaste. S-a întors, cu tricoul strâns la piept şi mi-a zis “până la urmă, tot am ajuns floare”.
- Ironic.
- Da, asta era ideea. Un fel de “n-am uitat”.
M-aş simţi prosteşte să-i caut privirea, aşa că mă concentrez pe a culege o cuişoară din cana goală. O strivesc între palme.
- Mergem?
Da, acum putem să mergem.
- Hai.
Am aşteptat autobuzul în tăcere. Când s-a apropiat, m-a sărutat sonor pe tâmpla dreaptă şi a plecat. M-am urcat în autobuz, m-am aşezat pe unul din locurile de la geam şi am deschis cartea. Partea a cincea, “Uşurătatea şi greutatea”.