(traducere din limba spaniolă Laurenţiu Dulman)
Editura IBU Publishing, 2009

Peste cartea asta am dat întâmplător, într-un anticariat. Nu cunoşteam editura şi nici autorul, dar mi-a atras atenţia coperta şi numele cu ecouri sud-americane. Mă înşelasem un pic, nu era chiar sud-american, ci mexican. Am răsfoit-o, am citit descrierea şi am luat-o. Iar acum sper să se mai traducă la noi şi altceva scris de el. Sau să învăţ spaniola, să pot citi în  original…

Închipuie-ţi un film al lui Meirelles scris. Aşa încercam să-i descriu unui prieten cartea asta. Îmi pare cea mai potrivită paralelă. La asta se adaugă ironia cu care e scrisă şi iese un roman care te face să îl citeşti cu nerăbdare. Stilul nu e unul tocmai profund, dar nici banal, e potrivit cu subiectul. Aceeaşi temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă şi într-o altfel de relatare. Una extremă şi explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung nişte naţionalişti radicali? Crime peste crime, ziare care nu mai pot scrie decât ce şi cum vrea puterea, oameni speriaţi şi hăituiţi… Vă sună cunoscut? Doar vi se pare, prin alte părţi, dictaturile au fost mult mai sângeroase decât la noi.

Personajul-narator este ziarist la o publicaţie aşa-zis liberalistă, fost membru al unei mişcări fasciste, în care nu neapărat crezuse, şi care mai apoi încearcă să ducă o viaţă normală. În măsura în care e posibil, pentru că el nu este chiar un personaj pozitiv şi nici unul comun. Iar lumea lui şi aşa ciudată este dată peste cap în momentul în care la putere ajunge extrema dreaptă, noii lui prieteni şi colegi încep să fie vânaţi de cei vechi, iar el este prins la mijloc.

Nici celelalte personaje nu sunt unele tocmai duse la biserică. Un cardinal alcoolic, un terorist cu alură de rocker, o punkistă plină de tatuaje şi cu copii, de care ziaristul nostru se ataşează, un şef de servicii secrete capabil de cele mai oribile crime - sunt doar câteva dintre figurile care ţes comedia neagră din paginile acestei cărţi. Extremismul ajuns la putere, corupţia, banii murdari, dezumanizarea – sunt câteva teme puse în cuvinte uneori prea explicite. Da, există pasaje cu prea mult sânge, prea multă violenţă, dar ele sunt echilibrate oarecum de unele sentimente, nu tocmai inocente, dar sentimente. La urma urmei, asta înseamnă extremismul de orice fel: violenţă şi întoarcerea la stadiul de animal. Unii sunt vânători, iar alţii vânaţi. Cum se termină totul? Rămâne să aflaţi.

Un fragment relevant mai mult pentru stil, nu pentru conţinut:

Cele zece sau douăzeci de minute pe care, cuprins de lene, le-am petrecut privind monitorul, reuşiseră să-mi desăvârşească plictisul. Mă chinuiam să scriu un reportaj care consta, în acel moment, din trei sute de cuvinte insipide despre voluntariatul local.
O ţigară îmi fumega în colţul gurii. De şase zile intervievam călugăriţe neghioabe, politicieni burtoşi, băştinaşi filozofi, preoţi ecologişti, prieteni ai pădurii, pictoriţe lesbiene, acupunctori senili şi contabili publici autorizaţi.
Am recitit textul pe care, beat fiind, îl scrisesem cu o noapte înainte. Nu-mi venea să cred că scrisesem acele trei sute de cuvinte: infinitivele erau mai numeroase decât semnele de punctuaţie. Am scuipat chiştocul, m-am tras de păr şi am constatat că iarăşi sunt lăţos. Mi s-a făcut ruşine când mi-am dat seama şi mi s-a părut umilitor că mi se făcuse ruşine.
Apoi am bombănit: urma să iau prânzul cu Alicia, fosta mea iubită, şi eram în întârziere. În plus, mă durea capul, iar Manu îşi ascundea sânii sub haină, privind ţintă în propriul ei monitor.
Când am ieşit din redacţie, zgomotul unui claxon a anunţat sosirea lui Ameca. Era nepieptănat, mirosea urât şi avea aerul sever pe care unii oameni certaţi cu estetica îl afişează ca să pară suportabili. S-a oferit să mă ducă cu maşina, dar l-am refuzat şi nici măcar n-am încercat să găsesc o scuză. (…)
Prima carte publicată de Ameca îi entuziasmase doar pe câţiva dintre prietenii lui: o mână de proze scurte rareori reuşeşte mai mult. Cea de-a doua era chiar mai slabă, dar premiul pe care-l obţinuse o făcea să pară mai importantă. Cea de-a treia - o suită de povestiri atât de bine ticluite şi atât de lipsite de orice valoare, încât i-a încântat pe cei aproape douăzeci de cititori ai ei - a obţinut un alt premiu şi o bursă. Aceste distincţii confereau vocii sale o autoritate inegalabilă.
- Acasă nu pot să scriu nici un rând! Iar în redacţie e şi mai rău: absolut nimic. De-aia merg deseori la cafeneaua din centrul comercial. Beau capuccino, mă uit la trecători şi scriu.
Când mi-l imaginam pe Ameca lenevind la o masă, spionând trecătorii şi mâzgălind apoi câteva însemnări, dobândeam cea mai bună explicaţie a prozei lui. Cum aş fi putut să nu ţin seama de influenţa cafelei de proastă calitate asupra literaturii lui de proastă calitate.
Când am intrat în restaurant, Alicia stingea cea de-a patra ţigară. M-a sărutat cu răceală – abia dacă m-a atins cu buzele. Pe pereţi atârnau peşti mari de stuc, roşiatici şi albaştri. Ai fi zis că Alicia însăşi era un peşte: se uita la mesele din jur fără să caute ceva anume şi respira pe gură, dând impresia că aşteaptă un cârlig.
Teufel, care n-o plăcuse niciodată, o numea, cu un oarecare dispreţ, femeia aia. Eu şi Alicia fuseserăm un cuplu aproape stabil înainte ca ea să se întoarcă în casa părinţilor ei şi să ne condamne la o ură reciprocă.
Alicia era suplă şi avea un aer hotărât, care se potrivea cu chipul ei de guvernantă. Tatăl ei era un bătrân politician din Partidul Popular, dar în casa lui nu găseai nici o farfurie care să nu fie adusă din Europa, iar în şifonierul fiicei lui nu dădeai de nici o haină care să fi fost mai veche de şase luni.

Resurse româneşti

Mihai Fulger, Dictatura mâinilor pătate în ţara orbilor, gingergroup.ro: V-aţi gândit vreodată ce s-ar întâmpla dacă PRM sau Noua Dreaptă ar câştiga alegerile? Cum ar arăta România cu un preşedinte ca Vadim sau vreun alt lider naţionalist radical? Citind romanul Căutătorul de capete al scriitorului mexican Antonio Ortuño, cu siguranţă vă vor preocupa astfel de întrebări.
Există o categorie restrânsă de proze care au un personaj principal cu care cititorii nu se pot identifica şi nu pot empatiza; mai mult, ei ajung chiar să-l urască. Álex (Alejandro) Faber, actorul-narator al romanului de faţă, este unul dintre cei mai detestabili eroi pe care i-am întâlnit vreodată. Continuarea -  aici

(traducere din limba spaniolă Luminiţa Voina-Răuţ)
Editura Humanitas, 2005

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.

Ăsta îmi pare fragmentul esenţial din Peştele în apă. E un lucru cât se poate de adevărat, exprimat pe scurt. Cartea nu e doar o relatare a aventurii politice a lui Llosa, aşa cum se aşteptau unii (am văzut comentarii în acest sens). În paralel, se prezintă aspecte din viaţa lui. La urma urmei, e o carte de memorii. Din acelaşi motiv e scrisă într-un stil uşor diferit de cel cu care Llosa ne-a obişnuit, unul mai aerisit, mai puţin întortocheat, mai accesibil.

Pentru cei care vor să o citească pentru partea politică, trebuie să spun că e plină de detalii locale (din Peru), lucru care pe unii îi poate plictisi. În fond, câţi români ştiu cine a fost Alan Garcia, de exemplu, sau ce orientare avea Alianţa Populară a Revoluţiei Americane? Sunt detalii nesemnificative luate în parte, dar necesare ca să înţelegi ce vrea Llosa sa transmită despre mecanismul politic general. Cu alte cuvinte, e nevoie de răbdare ca să parcurgi cartea.

Pe de altă parte sunt relatările din copilăria lui, uşor ciudate, dintr-o lume cu totul diferită de cea cu care suntem obişnuiţi şi care poate că împrăştie un pic aura de mister din jurul scriitorului Llosa. Nu ştiu în ce măsură ăsta e un lucru bun. Eu sunt de părere că nu e chiar indicat să te “dezbraci” de tot în faţa cititorului. Nu să ascunzi unele lucruri, ci să le păstrezi pentru tine, mă refer la acel dram de intimitate de care toţi avem nevoie. Iar Llosa renunţă la el şi, brusc, te face să îl priveşti cu alţi ochi. Nu în sens mai rău sau mai bun, pur şi simplu altfel.

Una peste alta, însă, e un volum interesant. Cum  spuneam, afli multe despre copilăria şi adolescenţa lui Llosa, despre mediul în care a crescut, despre cum descoperă mai apoi spaţiul diferit care este Europa, despre candidatura lui la preşedinţia Peru, la începutul anilor ’90, şi multe altele. Este o relatare foarte lucidă şi sinceră, o călătorie de o viaţă, un drum de care Llosa a avut nevoie pentru a ajunge la o concluzie, poate, neaşteptată: literatura şi politica se exclud reciproc. “Scriitorul lucrează în singurătate, are nevoie de totală independenţă. Politicianul e total dependent, trebuie să facă tot felul de concesii, exact lucrul pe care scriitorul nu-l poate face.”

Resurse româneşti

Mariana Claudia Popescu, Peştele în apă – un arhetip al lumii contemporane, Asymetria: Volumul de memorii al lui Mario Vargas Llosa, “Peştele în apă”, suscită interesul cititorului prin autenticitatea mărturisirii, prin abandonul “realului miraculos”, şi implicarea în istoria trăită. Discursul narativ se construieşte pe un joc al perspectivelor (copilăria şi adolescenţa, descoperirea Europei, candidatura la preşedinţia Perului la începutul anilor 90), un joc subtil calculat pentru ca totul să apară aproape ca în simultaneitatea unui tablou. Continuarea – aici

Interviu - aici

(traducere din limba franceză Vasile Zincenco)
Editura Trei, 2007

Un funcţionar francez, un tânăr arheolog, tot francez, şi un agronom american – acestea sunt figurile în jurul cărora se construieşte în Paria imaginea Indiei, acel colţ de lume care continuă să-i fascineze pe occidentali, care se străduiesc să o înţeleagă şi nu reuşesc.

Marele merit al lui Pascal Bruckner este că ştie cum să te facă să te simţi atras de lucruri sau locuri care, altfel, îţi sunt indiferente sau chiar îţi par neplăcute. În cazul de faţă, India, care e descrisă exact aşa cum e, fără cosmetizări, fără retuşuri. Sărăcia şi mizeria sunt mereu vizibile, atât de evidente încât, la un moment dat, îţi dau o puternică senzaţie de disconfort. Totuşi, nu abandonezi lectura, pentru că eşti prins de întâmplări, vrei să afli mai multe şi vrei să vezi ce se mai petrece cu personajele. De altfel, şi eroul principal trece prin două porniri opuse: îl dezgustă India dar, în acelaşi timp, este atras de ea. Aici intervine simbolistica Indiei şi a Orientului, acel loc mistic şi fantastic, miraj de secole pentru restul lumii. Întâlneşti acolo pe mulţi dintre hipioţii europeni plecaţi în căutarea sinelui şi a unui sens superior al vieţii, care sfârşesc în lumea drogurilor, în mizerie şi boli, pentru că nu ştiu unde să caute, pentru că se aventurează într-o lume pe care nu o înţeleg.

Paria ar putea fi numită şi carte de aventuri, dacă e să ne luăm după întâmplările prin care trec cei trei eroi care construiesc povestea lui Bruckner. Dar e mai mult de atât, la fel de captivante sunt şi detaliile, numeroasele detalii care compun imaginea în oglindă a Indiei. E o parabolă a occidentalului care ajunge acolo şi nu găseşte punctul de sprijin pe care îl caută. Fiecare dintre personaje înţelege altfel India, fiecare o iubeşte în felul lui şi fiecare se adaptează cum crede de cuviinţă. Americanul, de exemplu, e profund îndrăgostit de India, dar îndurerat de halul în care a ajuns, aşa că are o idee care lui îi pare genială: să scape ţara aceea de nenorociţii care o trag în jos. Cum? Omorând muritorii de foame, cerşetorii care te agresează la fiecare pas. Cel puţin asta îi spune funcţionarului francez, căruia îi povesteşte cu lux de amănunte cum a procedat.
Tânărul arheolog, în schimb, îşi doreşte cu orice preţ să se adapteze vieţii de acolo, motiv pentru care începe să trăiască şi el în armonie cu natura şi animalele, în mizerie, în sărăcie, la grămadă, până când… dar mai bine aflaţi singuri ce se întâmplă, e o poveste care merită citită. O poveste plină de realism.

Iată şi o mică mostră din fotografia scrisă a Indiei văzute de Bruckner, care chiar a fost acolo şi care este impresionat de ea. De altfel, el stă în spatele personajului principal, acel funcţionar francez care constituie liantul dintre celelalte personaje:

Dar, în India, prosperitatea este întotdeauna un blestem şi Mecca iniţiativei private se vedea invadată în fiecare zi de mii de săraci. Victimă a opulenţei, Bombay-ul se cufunda încet în mlaştina mulţimilor. O jumătate de milion de ţărani trăiau pe străzi, direct pe trotuare, supuşi unei cumplite speculaţii. Chiar şi bidonville-urile erau împărţite în patru zone: prima, cu televizoare şi video, locuită de clasele mijlocii, a doua, cu frigidere şi radio, a treia, fără lumină electrică, dar cu un acoperiş, ultima, fără fără apă şi lumină, alcătuită din colibe făcute din pământ şi zdrenţe şi ridicate pe un teren mocirlos, pestilenţial. Cei mai prăpădiţi trebuiau să plătească o taxă celor patru proprietari corespunzând celor patru pereţi ai locuinţei şi încă una dada-ilor, mafioţii locali, care, nemulţumindu-se doar cu storsul banilor de la locuitori, slujeau şi drept zbiri ai partidelor politice.

Interviu
www.observatorcultural.ro

(traducere din limba portugheză Micaela Ghiţescu)
Editura Humanitas, 2005

Înainte de a citi orice carte a lui António Lobo Antunes, e bine să încercaţi să aflaţi câte ceva despre el. Şi, mai ales, despre stilul lui. Altfel, veţi fi luaţi prin surprindere, poate chiar şocaţi. Pentru că scrisul lui Antunes e oricum, numai convenţional nu. Am văzut că unii îl compară cu Faulkner sau cu Joyce. Ei bine, nu. Antunes a reinventat literatura. Într-o vreme în care mulţi spun că tot ce era de scris s-a scris, acest portughez (psihiatru de profesie) vine să demonstreze lumii că literatura nu se termină niciodată, mereu se pot găsi noi abordări, noi modalităţi de a pune pe hârtie poveştile care prind viaţă în mintea noastră.

Multă vreme am încercat să definesc cumva scrisul lui Antonio Lobo Antunes şi n-am reuşit. Până zilele trecute, când mi-am dat seama: literatura lui Antunes e un fel de proiecţie a gândurilor. Încercaţi să conştientizaţi felul în care se derulează gândurile. În general, nu e doar un şir al gândurilor, sunt mai multe, în diverse direcţii şi pe mai multe planuri. Exact asta face portughezul. Un soi de transcriere a unei curgeri continue a gândurilor, aşa cum vin ele, din mai multe direcţii. De asta, prima lectură a lui poate fi obositoare. După care te obişnuieşti. Şi mai vrei.

Manualul inchizitorilor reia tema întâlnită cel mai des la literatura de limbă spaniolă: dictatorul şi regimul totalitar. Numai că, de data asta, lucrurile sunt relatate altfel, iar cititorului i se oferă spre înţelegere mai multe perspective. Iar personajul principal e mai degrabă subînţeles, nu dictatorul e în prim plan, ci efectele gesturilor lui asupra lumii înconjurătoare. Povestea gravitează în jurul unui ministru din vremea lui Salazar şi a familiei lui, pe lângă care apar diverse personaje-satelit. Iar lucrurile sunt relatate, pe rând, prin vocea câte unui personaj. Aceleaşi întâmplări văzute din perspective diferite, plus câte puţin din alte întâmplări, care le generează pe următoarele şi tot aşa, un fel de cercuri care se leagă şi compun un lanţ.

În Manualul inchizitorilor, dictatorul este doar un pretext, motivul de care se foloseşte Antunes pentru a reda nişte circumstanţe şi comportamentul unor oameni în acele circumstanţe. Situaţiile extreme şi stările pe care acestea le nasc. Oameni dezbrăcaţi de măşti. O sinceritate grotescă, pe alocuri. Istoria surprinsă în oameni. Asta face Antunes…

Interviuri aici şi aici

(traducere din limba spaniolă, Ileana Mihăilă)
Leda, 2009

Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau ‘80 sau… nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.

Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârşită improvizaţie de jazz, care se ţese între San Sebastián, Madrid şi Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte şi impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase şi lucind a ploaie, baruri înecate în fum şi lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveştii care te acaparează, pentru că simţi cum intri şi tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.

Impresia de lume suspendată  undeva într-un timp oarecare e dată şi de felul în care ne sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se ştie cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaşte chiar autorul-narator.

Personajele sunt minuţios construite, deşi mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuţiile despre filme şi cărţi, pe care nu le înţelege… La fel e şi povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniştii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naşte între ei graţie sufletelor care caută un punct de sprijin şi nu iubirea ca atare.

Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci şi, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele poliţiste, când sincopat, când şoptit. Până când lucrurile se aşează, se leagă, afli ce voiai să ştii, iar la final te simţi ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o ţigară, iei un pahar de gin şi ieşi pe balcon, încercând să îţi închipui oraşul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.

Cartea are şi o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.

Despre autor - aici.