(traducere din limba spaniolă Laurențiu Dulman)
Editura IBU Publishing, 2009

Închipuie-ți un film al lui Meirelles scris. Așa încercam să-i descriu unui prieten cartea asta. Îmi pare cea mai potrivită paralelă. La asta se adaugă ironia cu care e scrisă și iese un roman care te face să îl citești cu nerăbdare. Stilul nu e unul tocmai profund, dar nici banal, e potrivit cu subiectul. Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali? Crime peste crime, ziare care nu mai pot scrie decât ce și cum vrea puterea, oameni speriați și hăituiți… Vă sună cunoscut? Doar vi se pare, prin alte părți, dictaturile au fost mult mai sângeroase decât la noi.

Personajul-narator este ziarist la o publicație așa-zis liberalistă, fost membru al unei mișcări fasciste, în care nu neapărat crezuse, și care mai apoi încearcă să ducă o viață normală. În măsura în care e posibil, pentru că el nu este chiar un personaj pozitiv și nici unul comun. Iar lumea lui și așa ciudată este dată peste cap în momentul în care la putere ajunge extrema dreaptă, noii lui prieteni și colegi încep să fie vânați de cei vechi, iar el este prins la mijloc.

Nici celelalte personaje nu sunt unele tocmai duse la biserică. Un cardinal alcoolic, un terorist cu alură de rocker, o punkistă plină de tatuaje și cu copii, de care ziaristul nostru se atașează, un șef de servicii secrete capabil de cele mai oribile crime - sunt doar câteva dintre figurile care țes comedia neagră din paginile acestei cărți. Extremismul ajuns la putere, corupția, banii murdari, dezumanizarea – sunt câteva teme puse în cuvinte uneori prea explicite. Da, există pasaje cu prea mult sânge, prea multă violență, dar ele sunt echilibrate oarecum de unele sentimente, nu tocmai inocente, dar sentimente. La urma urmei, asta înseamnă extremismul de orice fel: violență și întoarcerea la stadiul de animal. Unii sunt vânători, iar alții vânați. Cum se termină totul? Rămâne să aflați.

Un fragment relevant mai mult pentru stil, nu pentru conținut:

Cele zece sau douăzeci de minute pe care, cuprins de lene, le-am petrecut privind monitorul, reușiseră să-mi desăvârșească plictisul. Mă chinuiam să scriu un reportaj care consta, în acel moment, din trei sute de cuvinte insipide despre voluntariatul local.
O țigară îmi fumega în colțul gurii. De șase zile intervievam călugărițe neghioabe, politicieni burtoși, băștinași filozofi, preoți ecologiști, prieteni ai pădurii, pictorițe lesbiene, acupunctori senili și contabili publici autorizați.
Am recitit textul pe care, beat fiind, îl scrisesem cu o noapte înainte. Nu-mi venea să cred că scrisesem acele trei sute de cuvinte: infinitivele erau mai numeroase decât semnele de punctuație. Am scuipat chiștocul, m-am tras de păr și am constatat că iarăși sunt lățos. Mi s-a făcut rușine când mi-am dat seama și mi s-a părut umilitor că mi se făcuse rușine.
Apoi am bombănit: urma să iau prânzul cu Alicia, fosta mea iubită, și eram în întârziere. În plus, mă durea capul, iar Manu își ascundea sânii sub haină, privind țintă în propriul ei monitor.
Când am ieșit din redacție, zgomotul unui claxon a anunțat sosirea lui Ameca. Era nepieptănat, mirosea urât și avea aerul sever pe care unii oameni certați cu estetica îl afișează ca să pară suportabili. S-a oferit să mă ducă cu mașina, dar l-am refuzat și nici măcar n-am încercat să găsesc o scuză. (…)
Prima carte publicată de Ameca îi entuziasmase doar pe câțiva dintre prietenii lui: o mână de proze scurte rareori reușește mai mult. Cea de-a doua era chiar mai slabă, dar premiul pe care-l obținuse o făcea să pară mai importantă. Cea de-a treia - o suită de povestiri atât de bine ticluite și atât de lipsite de orice valoare, încât i-a încântat pe cei aproape douăzeci de cititori ai ei - a obținut un alt premiu și o bursă. Aceste distincții confereau vocii sale o autoritate inegalabilă.
- Acasă nu pot să scriu nici un rând! Iar în redacție e și mai rău: absolut nimic. De-aia merg deseori la cafeneaua din centrul comercial. Beau capuccino, mă uit la trecători și scriu.
Când mi-l imaginam pe Ameca lenevind la o masă, spionând trecătorii și mâzgălind apoi câteva însemnări, dobândeam cea mai bună explicație a prozei lui. Cum aș fi putut să nu țin seama de influența cafelei de proastă calitate asupra literaturii lui de proastă calitate.
Când am intrat în restaurant, Alicia stingea cea de-a patra țigară. M-a sărutat cu răceală – abia dacă m-a atins cu buzele. Pe pereți atârnau pești mari de stuc, roșiatici și albaștri. Ai fi zis că Alicia însăși era un pește: se uita la mesele din jur fără să caute ceva anume și respira pe gură, dând impresia că așteaptă un cârlig.
Teufel, care n-o plăcuse niciodată, o numea, cu un oarecare dispreț, femeia aia. Eu și Alicia fuseserăm un cuplu aproape stabil înainte ca ea să se întoarcă în casa părinților ei și să ne condamne la o ură reciprocă.
Alicia era suplă și avea un aer hotărât, care se potrivea cu chipul ei de guvernantă. Tatăl ei era un bătrân politician din Partidul Popular, dar în casa lui nu găseai nici o farfurie care să nu fie adusă din Europa, iar în șifonierul fiicei lui nu dădeai de nici o haină care să fi fost mai veche de șase luni.

Resurse românești

Mihai Fulger, Dictatura mâinilor pătate în țara orbilor, gingergroup.ro: V-ați gândit vreodată ce s-ar întâmpla dacă PRM sau Noua Dreaptă ar câștiga alegerile? Cum ar arăta România cu un președinte ca Vadim sau vreun alt lider naționalist radical? Citind romanul Căutătorul de capete al scriitorului mexican Antonio Ortuño, cu siguranță vă vor preocupa astfel de întrebări.
Există o categorie restrânsă de proze care au un personaj principal cu care cititorii nu se pot identifica și nu pot empatiza; mai mult, ei ajung chiar să-l urască. Álex (Alejandro) Faber, actorul-narator al romanului de față, este unul dintre cei mai detestabili eroi pe care i-am întâlnit vreodată. Continuarea -  aiciPosturi similare:

• Peștele in apă, Mario Vargas Llosa
• Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards
• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Mihai Radu – Hobby si alte povestiri

(traducere din limba spaniolă Luminița Voina-Răuț)
Editura Humanitas, 2005

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaștem din lecturi și scrieri, care se află în mintea și imaginația noastră - deci singura pe care o cunoașteam -, ci aceea care se trăiește și se practică zilnic, are puține lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginația și cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - și, ca s-o spun mai pe șleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea și cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspirații, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde și tot felul de tertipuri. Și asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează și-l menține în acțiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există și excepții, firește, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulți politicieni intră în politică animați de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viața publică -, dar în practica banală și obișnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri și declarații ale personalității publice, pe care le folosește până-și pierd semnificația - pentru ca în final să prevaleze la ei dorința de putere, crudă și adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracție obsesivă, aproape fizică față de putere reușește cu greu să devină un politician de succes.

Ăsta îmi pare fragmentul esențial din Peștele în apă. E un lucru cât se poate de adevărat, exprimat pe scurt. Cartea nu e doar o relatare a aventurii politice a lui Llosa, așa cum se așteptau unii (am văzut comentarii în acest sens). În paralel, se prezintă aspecte din viața lui. La urma urmei, e o carte de memorii. Din același motiv e scrisă într-un stil ușor diferit de cel cu care Llosa ne-a obișnuit, unul mai aerisit, mai puțin întortocheat, mai accesibil.

Pentru cei care vor să o citească pentru partea politică, trebuie să spun că e plină de detalii locale (din Peru), lucru care pe unii îi poate plictisi. În fond, câți români știu cine a fost Alan Garcia, de exemplu, sau ce orientare avea Alianța Populară a Revoluției Americane? Sunt detalii nesemnificative luate în parte, dar necesare ca să înțelegi ce vrea Llosa sa transmită despre mecanismul politic general. Cu alte cuvinte, e nevoie de răbdare ca să parcurgi cartea.

Pe de altă parte sunt relatările din copilăria lui, ușor ciudate, dintr-o lume cu totul diferită de cea cu care suntem obișnuiți și care poate că împrăștie un pic aura de mister din jurul scriitorului Llosa. Nu știu în ce măsură ăsta e un lucru bun. Eu sunt de părere că nu e chiar indicat să te “dezbraci” de tot în fața cititorului. Nu să ascunzi unele lucruri, ci să le păstrezi pentru tine, mă refer la acel dram de intimitate de care toți avem nevoie. Iar Llosa renunță la el și, brusc, te face să îl privești cu alți ochi. Nu în sens mai rău sau mai bun, pur și simplu altfel.

Una peste alta, însă, e un volum interesant. Cum  spuneam, afli multe despre copilăria și adolescența lui Llosa, despre mediul în care a crescut, despre cum descoperă mai apoi spațiul diferit care este Europa, despre candidatura lui la președinția Peru, la începutul anilor ’90, și multe altele. Este o relatare foarte lucidă și sinceră, o călătorie de o viață, un drum de care Llosa a avut nevoie pentru a ajunge la o concluzie, poate, neașteptată: literatura și politica se exclud reciproc. “Scriitorul lucrează în singurătate, are nevoie de totală independență. Politicianul e total dependent, trebuie să facă tot felul de concesii, exact lucrul pe care scriitorul nu-l poate face.”

Resurse românești

Mariana Claudia Popescu, Peștele în apă – un arhetip al lumii contemporane, Asymetria: Volumul de memorii al lui Mario Vargas Llosa, “Peștele în apă”, suscită interesul cititorului prin autenticitatea mărturisirii, prin abandonul “realului miraculos”, și implicarea în istoria trăită. Discursul narativ se construiește pe un joc al perspectivelor (copilăria și adolescența, descoperirea Europei, candidatura la președinția Perului la începutul anilor 90), un joc subtil calculat pentru ca totul să apară aproape ca în simultaneitatea unui tablou. Continuarea – aici

Interviu - aiciPosturi similare:

• Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards
• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Mihai Radu – Hobby si alte povestiri
• Cafeneaua Pas-Parol, Matei Vișniec

(traducere din limba franceză Vasile Zincenco)
Editura Trei, 2007

Un funcționar francez, un tânăr arheolog, tot francez, și un agronom american – acestea sunt figurile în jurul cărora se construiește în Paria imaginea Indiei, acel colț de lume care continuă să-i fascineze pe occidentali, care se străduiesc să o înțeleagă și nu reușesc.

Marele merit al lui Pascal Bruckner este că știe cum să te facă să te simți atras de lucruri sau locuri care, altfel, îți sunt indiferente sau chiar îți par neplăcute. În cazul de față, India, care e descrisă exact așa cum e, fără cosmetizări, fără retușuri. Sărăcia și mizeria sunt mereu vizibile, atât de evidente încât, la un moment dat, îți dau o puternică senzație de disconfort. Totuși, nu abandonezi lectura, pentru că ești prins de întâmplări, vrei să afli mai multe și vrei să vezi ce se mai petrece cu personajele. De altfel, și eroul principal trece prin două porniri opuse: îl dezgustă India dar, în același timp, este atras de ea. Aici intervine simbolistica Indiei și a Orientului, acel loc mistic și fantastic, miraj de secole pentru restul lumii. Întâlnești acolo pe mulți dintre hipioții europeni plecați în căutarea sinelui și a unui sens superior al vieții, care sfârșesc în lumea drogurilor, în mizerie și boli, pentru că nu știu unde să caute, pentru că se aventurează într-o lume pe care nu o înțeleg.

Paria ar putea fi numită și carte de aventuri, dacă e să ne luăm după întâmplările prin care trec cei trei eroi care construiesc povestea lui Bruckner. Dar e mai mult de atât, la fel de captivante sunt și detaliile, numeroasele detalii care compun imaginea în oglindă a Indiei. E o parabolă a occidentalului care ajunge acolo și nu găsește punctul de sprijin pe care îl caută. Fiecare dintre personaje înțelege altfel India, fiecare o iubește în felul lui și fiecare se adaptează cum crede de cuviință. Americanul, de exemplu, e profund îndrăgostit de India, dar îndurerat de halul în care a ajuns, așa că are o idee care lui îi pare genială: să scape țara aceea de nenorociții care o trag în jos. Cum? Omorând muritorii de foame, cerșetorii care te agresează la fiecare pas. Cel puțin asta îi spune funcționarului francez, căruia îi povestește cu lux de amănunte cum a procedat.
Tânărul arheolog, în schimb, își dorește cu orice preț să se adapteze vieții de acolo, motiv pentru care începe să trăiască și el în armonie cu natura și animalele, în mizerie, în sărăcie, la grămadă, până când… dar mai bine aflați singuri ce se întâmplă, e o poveste care merită citită. O poveste plină de realism.

Iată și o mică mostră din fotografia scrisă a Indiei văzute de Bruckner, care chiar a fost acolo și care este impresionat de ea. De altfel, el stă în spatele personajului principal, acel funcționar francez care constituie liantul dintre celelalte personaje:

Dar, în India, prosperitatea este întotdeauna un blestem și Mecca inițiativei private se vedea invadată în fiecare zi de mii de săraci. Victimă a opulenței, Bombay-ul se cufunda încet în mlaștina mulțimilor. O jumătate de milion de țărani trăiau pe străzi, direct pe trotuare, supuși unei cumplite speculații. Chiar și bidonville-urile erau împărțite în patru zone: prima, cu televizoare și video, locuită de clasele mijlocii, a doua, cu frigidere și radio, a treia, fără lumină electrică, dar cu un acoperiș, ultima, fără fără apă și lumină, alcătuită din colibe făcute din pământ și zdrențe și ridicate pe un teren mocirlos, pestilențial. Cei mai prăpădiți trebuiau să plătească o taxă celor patru proprietari corespunzând celor patru pereți ai locuinței și încă una dada-ilor, mafioții locali, care, nemulțumindu-se doar cu storsul banilor de la locuitori, slujeau și drept zbiri ai partidelor politice.

Interviu
www.observatorcultural.roPosturi similare:

• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina
• Căutătorul de capete, Antonio Ortuno
• Locatarul himeric de Roland Topor
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Mihai Radu – Hobby si alte povestiri

(traducere din limba portugheză Micaela Ghițescu)
Editura Humanitas, 2005

Multă vreme am încercat să definesc cumva scrisul lui Antonio Lobo Antunes și n-am reușit. Până zilele trecute, când mi-am dat seama: literatura lui Antunes e un fel de proiecție a gândurilor. Încercați să conștientizați felul în care se derulează gândurile. În general, nu e doar un șir al gândurilor, sunt mai multe, în diverse direcții și pe mai multe planuri. Exact asta face portughezul. Un soi de transcriere a unei curgeri continue a gândurilor, așa cum vin ele, din mai multe direcții. De asta, prima lectură a lui poate fi obositoare. După care te obișnuiești. Și mai vrei.

Manualul inchizitorilor reia tema întâlnită cel mai des la literatura de limbă spaniolă: dictatorul și regimul totalitar. Numai că, de data asta, lucrurile sunt relatate altfel, iar cititorului i se oferă spre înțelegere mai multe perspective. Iar personajul principal e mai degrabă subînțeles, nu dictatorul e în prim plan, ci efectele gesturilor lui asupra lumii înconjurătoare. Povestea gravitează în jurul unui ministru din vremea lui Salazar și a familiei lui, pe lângă care apar diverse personaje-satelit. Iar lucrurile sunt relatate, pe rând, prin vocea câte unui personaj. Aceleași întâmplări văzute din perspective diferite, plus câte puțin din alte întâmplări, care le generează pe următoarele și tot așa, un fel de cercuri care se leagă și compun un lanț.

În Manualul inchizitorilor, dictatorul este doar un pretext, motivul de care se folosește Antunes pentru a reda niște circumstanțe și comportamentul unor oameni în acele circumstanțe. Situațiile extreme și stările pe care acestea le nasc. Oameni dezbrăcați de măști. O sinceritate grotescă, pe alocuri. Istoria surprinsă în oameni. Asta face Antunes…

Interviuri aici și aiciPosturi similare:

• Căutătorul de capete, Antonio Ortuno
• Peștele in apă, Mario Vargas Llosa
• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina
• Paria, Pascal Bruckner
• Mihai Radu – Hobby si alte povestiri

(traducere din limba spaniolă, Ileana Mihăilă)
Leda, 2009

Închipuiți-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau ‘80 sau… nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.

Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârșită improvizație de jazz, care se țese între San Sebastián, Madrid și Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte și impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgostește de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase și lucind a ploaie, baruri înecate în fum și lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveștii care te acaparează, pentru că simți cum intri și tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.

Impresia de lume suspendată  undeva într-un timp oarecare e dată și de felul în care ne sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se știe cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaște chiar autorul-narator.

Personajele sunt minuțios construite, deși mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuțiile despre filme și cărți, pe care nu le înțelege… La fel e și povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniștii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naște între ei grație sufletelor care caută un punct de sprijin și nu iubirea ca atare.

Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci și, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele polițiste, când sincopat, când șoptit. Până când lucrurile se așează, se leagă, afli ce voiai să știi, iar la final te simți ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o țigară, iei un pahar de gin și ieși pe balcon, încercând să îți închipui orașul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.

Cartea are și o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.

Despre autor - aici.Posturi similare:

• Cafeneaua Pas-Parol, Matei Vișniec
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Paria, Pascal Bruckner
• Căutătorul de capete, Antonio Ortuno
• Planul infinit de Isabel Allende

Traducere din limba spaniolă Ileana Scipione
Editura Art, 2009

Începută pe străzile unui Santiago de Chile din anii ’50, povestea lui Edwards te poartă apoi prin Parisul boem al anilor ’60-’70, după care ajungi în Havana stăpînită de revoluționarii lui Castro, pentru ca, în final, cercul să se închidă și să revii în Chile, în zilele în care Pinochet ajungea la putere.

Personajul central este unul simbolic intitulat Poetul, secondat de prietenii lui, scriitori sau nu, figuri pitorești și colorate, care-și trăiesc laolaltă bețiile, încercările de a scrie și poveștile de dragoste.

Nu este un tratat de politică sud-americană și nici o trecere în revistă a unor regimuri dictatoriale. Este o bucată de viață surprinsă în vremuri tulburi, în care politicul năvălește peste oameni, peste intelectuali mai ales, peste pasiunile lor, inclusiv peste cele amoroase. O bucată de viață relatată cu detașare și umor.

Din prefața foarte generoasă  în informații despre autor, aflăm: Cartea s-a născut dintr-o povestire anterioară, elaborată în jurul unei anecdote istorisite de bunul său prieten, poetul chilian Enrique Lihn. La începutul anilor ’60, Lihn închiriase o odaie într-o hardughie veche din centrul orașului Santiago de Chile, pe care, treptat, a umplut-o cu cărți și vechituri de tot soiul, chiar și cu deșeuri, iar într-o bună zi, cînd nu mai putea intra înăuntru, a ieșit pe fereastră, lăsînd cheia înăuntru, și nu s-a mai întors niciodată. (…) Iar Casa lui Dostoievski a existat cu adevărat. Era “o măgăoaie cu două niveluri, din inima orașului, la un cvartal de Bulevard: o hardughie ce începuse să se scufunde în pămînt, cu zidurile cîndva zugrăvite cărămiziu și acum acoperite de zgîrieturi, afișe rupte, linii, maimuțe, notații de tot soiul, dintre care nu lipseau mîzgălelile obișnuite, vulve și penisuri, pe lîngă cîe o seceră și un ciocan.

Despre Casa lui Dostoievski
“O celebrare a dragostei care transcende și opera, și politica, și timpul. Începe senin și se termină cu gemete.” (Letras Libres)

Resurse românești

Lumința Marcu, Casa lui Dostoievski, un roman al tinereții și al orașului, România culturală, noiembrie 2009: “Cartea, deși publicată în 2008, are un aer limpede de familiaritate, cu unele trăsături ale așa-zisului roman politic de la noi, din perioada 1960-1970. Personajul principal este Poetul, scris astfel cu majusculă, iar anturajul său boem, iubitor de alcool și de nopți pierdute, este format din personaje curioase, originale: Puștiul Adriazola (un pitic), Papagalița, Eduardito (tînăr bogat și poet netalentat), Teresa, Teresita, dragostea vieții poetului, dar și din personaje faimoase ca Alejandro Jodorowsky, care „conducea un teatru de păpuși.” Continuarea - aici.

Interviu - aici.Posturi similare:

• Cafeneaua Pas-Parol, Matei Vișniec
• Căutătorul de capete, Antonio Ortuno
• Peștele in apă, Mario Vargas Llosa
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina

Cartea Românească, 2008

Așa s-a născut primul roman al lui Matei Vișniec. Într-un fel oarecum vag, diluat, întâmplările din carte se petrec undeva în Nord (o toponomie care trimite, de fapt, la un loc mult mai exact: Valea Albă, Bălți), înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Spun diluat pentru că, în realitate, cartea trimite la teroarea anilor de comunism, la individul îngrădit al acelor ani, care trebuie să-și caute libertatea într-o altă realitate, una paralelă cu cea imediată. O societate absurdă, un mecanism de viață aberant, care dictează dialogurile, trasează personajele și impune atmosfera de film în film.

Regăsim în cartea lui Vișniec toate personajele care compun „fauna” intelectuală a orașelor mici, a tîrgurilor de provincie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, noutățile se află de la crîșmă, din gură-n gură, deformate prin prisma fiecăruia dintre cei care le transmit.

Cafeneaua Pas-Parol nu este o carte pe care să o poți povesti. E o lume pe care o descoperi treptat, în care te contopești, odată intrat, în care te afunzi tot mai mult, pentru că vei recunoaște atmosfera, senzațiile, discuțiile, personajele. Îți vei aminti că ai trăit și tu odată toate astea, vei simți cum te apasă senzația aceea de „ceva rău se va întîmpla”, suspiciunea și neîncrederea, incapacitatea de a reacționa, pentru simplul fapt că nu știi cum, nefiind vorba despre o primejdie palpabilă, concretă. Cînd toată lumea va avea conștiința clară a primejdiei, zice unul dintre personaje, vom putea acționa.

Totuși, nu este una dintre acele cărți încrîncenate, sumbre, care îți creează un disconfort amintindu-ți de vremuri pe care, de fapt, vrei să le uiți. Nu. Pentru că Vișniec nu e doar un maestru al absurdului, ci și un maestru al ironiei, al cinismului. Fără să fie vorba, însă, de o ironie foarte explicită, pentru că întregul lui discurs literar e subtil, nu izbește. În loc să-ți transmită o stare proastă, te face să zâmbești nostalgic și să te minunezi că ai trecut prin toate alea și poate nu le-ai sesizat. Și face asta mai ales prin felul în care-și construiește personajele, la fel de bizare precum lumea din care vin. Bizare, dar captivante, pentru că le vei îndrăgi din capul locului. De exemplu: De cîțiva ani, Manase Hamburda se lupta cu propriul său cap. Lui Manase Hamburda i se părea că persoana sa, unică și descifrabilă, este mereu lăsată în urmă de capul său, imprevizibil și capricios, hotărît să cîștige cu orice preț în autonomie. (…) Lupta dintre om și cap a devenit, însă, dureroasă pe măsură ce incidentele s-au înmulțit. Omul avea întotdeauna tendința de a fi amabil și respectuos. Capul se repezea, însă, agresiv și uneori chiar vulgar. “Sînteți cum nu se poate mai bine”, spunea Manase Hamburda, iar capul adăuga „sînteți o proastă.” „Ce fac eu acum?”, se întreba omul, iar capul scrîșnea „nu trebuie să faci nimic.” „Trebuie să îndrept lucrurile”, se îndîrjea omul, iar capul hohotea scurt „ești și tu un prost.” „Asta nu mai poate continua”, își zicea în gînd Manase Hamburda, iar capul mîrîia indignat „o s-o ducem mult și bine.” Sau Mihail Iorca, cel care se trezește într-o bună zi cu impresia că în pensiunea în care locuiește se află un mort și începe, foarte hotărît, să îl caute. Și lista poate continua, dar e de preferat să descoperiți singuri toate personajele, pe măsură ce pătrundeți în lumea lui Vișniec.

Titlul romanului vine de la o veche cîrciumă din Rădăuți, care se numea Bistroul Pas-Parol, explica Vișniec într-un interviu.

Resurse românești

Dania-Ariana Moisa, Fabulație și scriitură, în Ramuri: „Deși aflat la restaurantul gării – topos al așteptării, al amânării și, caragialian, al inevitabilei trăncăneli -, naratorul își asumă inaudibilul vocii, construindu-și doar interior întrebările. Notațiile, scurte, par ale unui narator omniscient, denudându-și statutul. De unde atunci această întâlnire cu personaje pline de reproșuri, această sfidare a două convenții, această alunecare printre poetici romanești? Metaforă a unui narator scindat sau a unui autor concret în luptă cu ipostaza sa scripturală poate fi Manase Hamburda însuși.” Continuarea -aici.

Ioan Holban, Poezia și proza lui Matei Vișniec, România literară: “Interesul textului constă, mai ales, în descrirea spațiilor de mișcare, în dinamica unui topos care face din Cafeneaua Pas-Parol ceea ce se cheamă un “roman document”, receptat astfel poate chiar împotriva primelor intenții ale autorului; nu atît felul de a gîndi al intelectualului din carte și nici “soluțiile” proiectate de el impresionează conștiința cititorului, cît structura atent explorată a unui univers concentraționar.” Continuarea - aici.

Interviuri aici și aiciPosturi similare:

• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina
• Locatarul himeric de Roland Topor
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards
• Paria, Pascal Bruckner

(traducere din spaniolă Cornelia Rădulescu)
Humanitas Fiction 2010

Este primul roman al Isabelei Allende după mutarea în SUA. Deși este scris în limba spaniolă, romanul este o cronică a vieții americane în deceniile care au urmat celui de-al II-lea Război Mondial. În particula, Allende se concentrează asupra culturii latino-americane din California, locul în care descinde personajul principal.

Tînărul Gregoy Reeves și familia lui duc o viață nomadă în care tatăl său predică o doctrină destul de stranie numită Planul Infinit. Cînd acesta se îmbolnăvește, familia se stabilește în zona săracă a Los Angelesului, plină de emigranți vorbitori de limbă spaniolă. Acest ghetou este locul în care se maturizează Gregory. Cel mai bun prieten al lui devine o fată, Carmen Morales.
După liceu, Gregory pleacă la Berkeley la colegiu, iar Carmen rămîne în barrio (comunitate săracă de la marginea marilor orașe americane, în special vorbitoare de limbă spaniolă) unde o sarcină nedorită și un avort care aproape că o omoară fac din ea o proscrisă.

Gregory are o căsătorie nefericită și trăiește apoi experiența dureroasă a războiului din Vietnam. Cei doi prieteni se întîlnesc din nou la Berkeley, unde Gregory, întors din Vietnam, trăia un al doilea mariaj, cu nimic diferit de primul, și se afunda în alcool.
Carmen își găsește liniștea interioară și își descoperă sensul vieții în momentul în care îl adoptă pe fiul fratelui său mort. Se căsătorește cu un vechi prieten și se mută în Italia.

Gregory își face, într-un tîrziu, un bilanț al întregii vieții și descoperă Planul Infinit la care participa.

Despre „Planul infinit”:

„Să facă conexiuni este o sarcină formidabilă pe care și-o ia fiecare scriitor, dar Allende ține totul în mișcare cu grație și nonșalanță prin modul în care aranjează totul ca să creeze un fascinant portret al Americii dintr-o perspectivă anglo-hispanică.”
(În derivă în America, de Mary Mackey în San Francisco Chronicle, 25 aprilie 1993)

“În parte picaresc, în parte cvasi-istoric, Planul infinit pe unii îi va fascina, pe alții îi va lăsa nedumeriți.”
(Planul lui Allende are un stil nou, de Ron Grossman în DAILY NEWS – 30 mai 1993)

Resurse românești:

Cornelia Rădulescu, Isabel Allende, în numărul 45 din România Literară

“Fantasticul și realismul țin nu numai de romanele Isabelei Allende, dar și de ascendența ei: bunica avea viziuni premonitorii și pare un personaj clasic al literaturii magice latino-americane, în timp ce unchiul ei a fost președintele chilian Salvador Allende, convertit la marxism, figură marcantă, ba chiar mitică a Americii de Sud, prinsă în jocuri politice sîngeroase. ” Citește continuarea aici.

Andreea Răsuceanu, Despre dragoste și umbră, pe LiterNet

„Romanul spune povestea unei iubiri cu atât mai pătimașe și mai intense cu cât totul pare să-i fie potrivnic: un bărbat și o femeie se salvează prin intermediul unei pasiuni mistuitoare de ororile unei lumi stăpânite de un regim autarhic. Faptul că Irene Beltrán provine dintr-o familie de burghezi înstăriți nu îl împiedică pe Francisco Leal, un tânăr fotograf angajat în secret în lupta de subminare a dictaturii militare, să cadă în mrejele frumuseții ei fascinante.” Citește continuarea aici.

Mihaela Butnaru, Casa spiritelor, pe Bookblog.ro

„Greu de stabilit dacă o carte este bună fiindcă respectă cu măsură o schemă, o rețetă care și-a dovedit succesul sau fiindcă vorbește despre lucrurile omenești în cel mai precis și detaliat mod.” Citește continuarea aici

Resurse web: Interviuri cu Isabel Allende și aici
Video: Isabel Allende: Tales of passion Posturi similare:

• Peștele in apă, Mario Vargas Llosa
• Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards
• Căutătorul de capete, Antonio Ortuno
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina

(traducere din limba franceză de Ion Doru Brana)
Colecția Babel, Nemira, 2009

Trelkovsky, „un tânăr de vreo 30 de ani, onest, politicos, care detesta mai mult decât orice situațiile neplăcute“, caută să închirieze un apartament. Un prieten îi recomandă un apartament cu două camere, unde locuise o fată care se aruncase de la fereastră și se afla acum în stare gravă. Așadar tânărul îl contactează pe proprietar și se mută în apartament după moartea fetei.
Relațiile cu vecinii săi se degradează însă în scurtă vreme. Aceștia nu suportă nici cel mai mic zgomot. Cum Trelkovsky nu-și dorește probleme și ține să-și păstreze apartamentul, încearcă să devină din ce în ce mai discret. Cu toate acestea însă, vecinii îi găsesc mereu ceva de reproșat. Tânărul realizează că vecinii săi se comportă ciudat și devine martorul unor fenomene pe zi ce trece mai misterioase.

„Vecinii îl transformau lent în Simone Choule!
Prin mii și mii de mici meschinării, printr-o vigilență permanentă, printr-o voință de fier, vecinii îi modificau       personalitatea. Erau cu toții înțeleși, cu toții vinovați. Căzuse ca un neștiutor în capcana lor îngrozitoare. Se deghizau ca să-l inducă în eroare. Se comportau în mod bizar ca să-l tulbure și ca  logica lui s-o ia razna. Nu fusese decât o jucărie în mâinile lor. Rememorând toate amănuntele șederii sale în apartament, înțelese că așa fusese de la bun început. Portăreasa îi atrăsese atenția asupra ferestruicii de la WC. Ea cunoștea fenomenelor stranii care se petreceau acolo. Nu mai era nevoie să se frământe nici în legătură cu cine fura gunoaiele căzute pe scară. Erau vecinii.“

Și dacă fosta locatară, Domnișoara Choule, a fost victima acestui imobil? Îndoiala se insinuează în mintea lui Trelkovsky, determinându-l și pe el însuși să se poarte ciudat. Asistă cititorul la întâmplări imaginate de nebunia unui singur om sau este el doar victima celorlalți, pe principiul  „Infernul sunt ceilalți“?
Acest roman horror, cu atmosferă kafkiană, în care panica este de fapt adevăratul personaj, care crește de la o pagină la alta până la gestul eliberator din final, a fost excelent ecranizat în 1976 de celebrul Roman Polanski, cu titlul The Tenant (Chiriașul), în care personajul principal e interpretat chiar de regizor.
Locatarul himeric este primul roman al artistului francez Roland Topor (1938-1997), un om-orchestră autentic. A fost scriitor, poet, ilustrator, grafician, pictor, scenograf, compozitor de muzică ușoară, actor, realizator de emisiuni TV. Un individ original, despre care puteți afla mai multe aici,  un site realizat de Frantz Vaillant, care i-a dedicat artistului  și o carte, Roland Topor ou le rire etrangle, apărută la Buchet Chastel în 2007. Deși au trecut ceva ani de la moartea lui, ni-l putem face friend pe Facebook:

Posturi similare:

• Paria, Pascal Bruckner
• Căutătorul de capete, Antonio Ortuno
• Cafeneaua Pas-Parol, Matei Vișniec
• Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards
• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina