Traducere din limba spaniolă Ileana Scipione
Editura Art, 2009

Începută pe străzile unui Santiago de Chile din anii ’50, povestea lui Edwards te poartă apoi prin Parisul boem al anilor ’60-’70, după care ajungi în Havana stăpînită de revoluţionarii lui Castro, pentru ca, în final, cercul să se închidă şi să revii în Chile, în zilele în care Pinochet ajungea la putere.

Personajul central este unul simbolic intitulat Poetul, secondat de prietenii lui, scriitori sau nu, figuri pitoreşti şi colorate, care-şi trăiesc laolaltă beţiile, încercările de a scrie şi poveştile de dragoste.

Nu este un tratat de politică sud-americană şi nici o trecere în revistă a unor regimuri dictatoriale. Este o bucată de viaţă surprinsă în vremuri tulburi, în care politicul năvăleşte peste oameni, peste intelectuali mai ales, peste pasiunile lor, inclusiv peste cele amoroase. O bucată de viaţă relatată cu detaşare şi umor.

Din prefaţa foarte generoasă  în informaţii despre autor, aflăm: Cartea s-a născut dintr-o povestire anterioară, elaborată în jurul unei anecdote istorisite de bunul său prieten, poetul chilian Enrique Lihn. La începutul anilor ’60, Lihn închiriase o odaie într-o hardughie veche din centrul oraşului Santiago de Chile, pe care, treptat, a umplut-o cu cărţi şi vechituri de tot soiul, chiar şi cu deşeuri, iar într-o bună zi, cînd nu mai putea intra înăuntru, a ieşit pe fereastră, lăsînd cheia înăuntru, şi nu s-a mai întors niciodată. (…) Iar Casa lui Dostoievski a existat cu adevărat. Era “o măgăoaie cu două niveluri, din inima oraşului, la un cvartal de Bulevard: o hardughie ce începuse să se scufunde în pămînt, cu zidurile cîndva zugrăvite cărămiziu şi acum acoperite de zgîrieturi, afişe rupte, linii, maimuţe, notaţii de tot soiul, dintre care nu lipseau mîzgălelile obişnuite, vulve şi penisuri, pe lîngă cîe o seceră şi un ciocan.

Despre Casa lui Dostoievski
“O celebrare a dragostei care transcende şi opera, şi politica, şi timpul. Începe senin şi se termină cu gemete.” (Letras Libres)

Resurse româneşti

Luminţa Marcu, Casa lui Dostoievski, un roman al tinereţii şi al oraşului, România culturală, noiembrie 2009: “Cartea, deşi publicată în 2008, are un aer limpede de familiaritate, cu unele trăsături ale aşa-zisului roman politic de la noi, din perioada 1960-1970. Personajul principal este Poetul, scris astfel cu majusculă, iar anturajul său boem, iubitor de alcool şi de nopţi pierdute, este format din personaje curioase, originale: Puştiul Adriazola (un pitic), Papagaliţa, Eduardito (tînăr bogat şi poet netalentat), Teresa, Teresita, dragostea vieţii poetului, dar şi din personaje faimoase ca Alejandro Jodorowsky, care „conducea un teatru de păpuşi.” Continuarea - aici.

Interviu - aici.

Cartea Românească, 2008

„În septembrie 1982, începeam al treilea an de stagiu, ca profesor de istorie, într-un sat din judeţul Călăraşi. Naveta (mergeam cu autobuzul, cu trenul şi cu bicicleta) părea un coşmar dintr-un roman şi, deseori, nu realizam realitatea decît prin modul în care ea concura cu ficţiunea macabră. Colegii şi prietenii îmi spuneau, însă, „nu mai e mult, îţi dai definitivatul şi apoi gata, eşti liber, îţi cauţi un post, ceri un transfer, ţi se deschide drumul în presă…”. Cuvîntul DEFINITIVAT îmi devenise, însă, insuportabil. Pentru că nu voiam, de fapt, să-mi dau DEFINITIVATUL într-un mod de existenţă care mi se părea subuman. Am renunţat, brusc, la cel de-al treilea an, salvator, m-am refugiat în casa părinţilor mei, de la Rădăuţi, şi am scris acest roman. Despre intelectualul încolţit de istorie. N-a fost chip să-l public, atunci, la Editura Albatros, unde îl depusesem. Apoi a venit exilul adevărat, în septembrie 1987.”

Aşa s-a născut primul roman al lui Matei Vişniec. Într-un fel oarecum vag, diluat, întâmplările din carte se petrec undeva în Nord (o toponomie care trimite, de fapt, la un loc mult mai exact: Valea Albă, Bălţi), înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Spun diluat pentru că, în realitate, cartea trimite la teroarea anilor de comunism, la individul îngrădit al acelor ani, care trebuie să-şi caute libertatea într-o altă realitate, una paralelă cu cea imediată. O societate absurdă, un mecanism de viaţă aberant, care dictează dialogurile, trasează personajele şi impune atmosfera de film în film.

Regăsim în cartea lui Vişniec toate personajele care compun „fauna” intelectuală a oraşelor mici, a tîrgurilor de provincie, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, noutăţile se află de la crîşmă, din gură-n gură, deformate prin prisma fiecăruia dintre cei care le transmit.

Cafeneaua Pas-Parol nu este o carte pe care să o poţi povesti. E o lume pe care o descoperi treptat, în care te contopeşti, odată intrat, în care te afunzi tot mai mult, pentru că vei recunoaşte atmosfera, senzaţiile, discuţiile, personajele. Îţi vei aminti că ai trăit şi tu odată toate astea, vei simţi cum te apasă senzaţia aceea de „ceva rău se va întîmpla”, suspiciunea şi neîncrederea, incapacitatea de a reacţiona, pentru simplul fapt că nu ştii cum, nefiind vorba despre o primejdie palpabilă, concretă. Cînd toată lumea va avea conştiinţa clară a primejdiei, zice unul dintre personaje, vom putea acţiona.

Totuşi, nu este una dintre acele cărţi încrîncenate, sumbre, care îţi creează un disconfort amintindu-ţi de vremuri pe care, de fapt, vrei să le uiţi. Nu. Pentru că Vişniec nu e doar un maestru al absurdului, ci şi un maestru al ironiei, al cinismului. Fără să fie vorba, însă, de o ironie foarte explicită, pentru că întregul lui discurs literar e subtil, nu izbeşte. În loc să-ţi transmită o stare proastă, te face să zâmbeşti nostalgic şi să te minunezi că ai trecut prin toate alea şi poate nu le-ai sesizat. Şi face asta mai ales prin felul în care-şi construieşte personajele, la fel de bizare precum lumea din care vin. Bizare, dar captivante, pentru că le vei îndrăgi din capul locului. De exemplu: De cîţiva ani, Manase Hamburda se lupta cu propriul său cap. Lui Manase Hamburda i se părea că persoana sa, unică şi descifrabilă, este mereu lăsată în urmă de capul său, imprevizibil şi capricios, hotărît să cîştige cu orice preţ în autonomie. (…) Lupta dintre om şi cap a devenit, însă, dureroasă pe măsură ce incidentele s-au înmulţit. Omul avea întotdeauna tendinţa de a fi amabil şi respectuos. Capul se repezea, însă, agresiv şi uneori chiar vulgar. “Sînteţi cum nu se poate mai bine”, spunea Manase Hamburda, iar capul adăuga „sînteţi o proastă.” „Ce fac eu acum?”, se întreba omul, iar capul scrîşnea „nu trebuie să faci nimic.” „Trebuie să îndrept lucrurile”, se îndîrjea omul, iar capul hohotea scurt „eşti şi tu un prost.” „Asta nu mai poate continua”, îşi zicea în gînd Manase Hamburda, iar capul mîrîia indignat „o s-o ducem mult şi bine.” Sau Mihail Iorca, cel care se trezeşte într-o bună zi cu impresia că în pensiunea în care locuieşte se află un mort şi începe, foarte hotărît, să îl caute. Şi lista poate continua, dar e de preferat să descoperiţi singuri toate personajele, pe măsură ce pătrundeţi în lumea lui Vişniec.

Titlul romanului vine de la o veche cîrciumă din Rădăuţi, care se numea Bistroul Pas-Parol, explica Vişniec într-un interviu.

Resurse româneşti

Dania-Ariana Moisa, Fabulaţie şi scriitură, în Ramuri: „Deşi aflat la restaurantul gării – topos al aşteptării, al amânării şi, caragialian, al inevitabilei trăncăneli -, naratorul îşi asumă inaudibilul vocii, construindu-şi doar interior întrebările. Notaţiile, scurte, par ale unui narator omniscient, denudându-şi statutul. De unde atunci această întâlnire cu personaje pline de reproşuri, această sfidare a două convenţii, această alunecare printre poetici romaneşti? Metaforă a unui narator scindat sau a unui autor concret în luptă cu ipostaza sa scripturală poate fi Manase Hamburda însuşi.” Continuarea -aici.

Ioan Holban, Poezia şi proza lui Matei Vişniec, România literară: “Interesul textului constă, mai ales, în descrirea spaţiilor de mişcare, în dinamica unui topos care face din Cafeneaua Pas-Parol ceea ce se cheamă un “roman document”, receptat astfel poate chiar împotriva primelor intenţii ale autorului; nu atît felul de a gîndi al intelectualului din carte şi nici “soluţiile” proiectate de el impresionează conştiinţa cititorului, cît structura atent explorată a unui univers concentraţionar.” Continuarea - aici.

Interviuri aici şi aici

(traducere din spaniolă Cornelia Rădulescu)
Humanitas Fiction 2010

Este primul roman al Isabelei Allende după mutarea în SUA. Deşi este scris în limba spaniolă, romanul este o cronică a vieţii americane în deceniile care au urmat celui de-al II-lea Război Mondial. În particula, Allende se concentrează asupra culturii latino-americane din California, locul în care descinde personajul principal.

Tînărul Gregoy Reeves şi familia lui duc o viaţă nomadă în care tatăl său predică o doctrină destul de stranie numită Planul Infinit. Cînd acesta se îmbolnăveşte, familia se stabileşte în zona săracă a Los Angelesului, plină de emigranţi vorbitori de limbă spaniolă. Acest ghetou este locul în care se maturizează Gregory. Cel mai bun prieten al lui devine o fată, Carmen Morales.
După liceu, Gregory pleacă la Berkeley la colegiu, iar Carmen rămîne în barrio (comunitate săracă de la marginea marilor oraşe americane, în special vorbitoare de limbă spaniolă) unde o sarcină nedorită şi un avort care aproape că o omoară fac din ea o proscrisă.

Gregory are o căsătorie nefericită şi trăieşte apoi experienţa dureroasă a războiului din Vietnam. Cei doi prieteni se întîlnesc din nou la Berkeley, unde Gregory, întors din Vietnam, trăia un al doilea mariaj, cu nimic diferit de primul, şi se afunda în alcool.
Carmen îşi găseşte liniştea interioară şi îşi descoperă sensul vieţii în momentul în care îl adoptă pe fiul fratelui său mort. Se căsătoreşte cu un vechi prieten şi se mută în Italia.

Gregory îşi face, într-un tîrziu, un bilanţ al întregii vieţii şi descoperă Planul Infinit la care participa.

Despre „Planul infinit”:

„Să facă conexiuni este o sarcină formidabilă pe care şi-o ia fiecare scriitor, dar Allende ţine totul în mişcare cu graţie şi nonşalanţă prin modul în care aranjează totul ca să creeze un fascinant portret al Americii dintr-o perspectivă anglo-hispanică.”
(În derivă în America, de Mary Mackey în San Francisco Chronicle, 25 aprilie 1993)

“În parte picaresc, în parte cvasi-istoric, Planul infinit pe unii îi va fascina, pe alţii îi va lăsa nedumeriţi.”
(Planul lui Allende are un stil nou, de Ron Grossman în DAILY NEWS – 30 mai 1993)

Resurse româneşti:

Cornelia Rădulescu, Isabel Allende, în numărul 45 din România Literară

“Fantasticul şi realismul ţin nu numai de romanele Isabelei Allende, dar şi de ascendenţa ei: bunica avea viziuni premonitorii şi pare un personaj clasic al literaturii magice latino-americane, în timp ce unchiul ei a fost preşedintele chilian Salvador Allende, convertit la marxism, figură marcantă, ba chiar mitică a Americii de Sud, prinsă în jocuri politice sîngeroase. ” Citeşte continuarea aici.

Andreea Răsuceanu, Despre dragoste şi umbră, pe LiterNet

„Romanul spune povestea unei iubiri cu atât mai pătimaşe şi mai intense cu cât totul pare să-i fie potrivnic: un bărbat şi o femeie se salvează prin intermediul unei pasiuni mistuitoare de ororile unei lumi stăpânite de un regim autarhic. Faptul că Irene Beltrán provine dintr-o familie de burghezi înstăriţi nu îl împiedică pe Francisco Leal, un tânăr fotograf angajat în secret în lupta de subminare a dictaturii militare, să cadă în mrejele frumuseţii ei fascinante.” Citeşte continuarea aici.

Mihaela Butnaru, Casa spiritelor, pe Bookblog.ro

„Greu de stabilit dacă o carte este bună fiindcă respectă cu măsură o schemă, o reţetă care şi-a dovedit succesul sau fiindcă vorbeşte despre lucrurile omeneşti în cel mai precis şi detaliat mod.” Citeşte continuarea aici

Resurse web: Interviuri cu Isabel Allende şi aici
Video: Isabel Allende: Tales of passion

(traducere din limba franceză de Ion Doru Brana)
Colecţia Babel, Nemira, 2009

Trelkovsky, „un tânăr de vreo 30 de ani, onest, politicos, care detesta mai mult decât orice situaţiile neplăcute“, caută să închirieze un apartament. Un prieten îi recomandă un apartament cu două camere, unde locuise o fată care se aruncase de la fereastră şi se afla acum în stare gravă. Aşadar tânărul îl contactează pe proprietar şi se mută în apartament după moartea fetei.
Relaţiile cu vecinii săi se degradează însă în scurtă vreme. Aceştia nu suportă nici cel mai mic zgomot. Cum Trelkovsky nu-şi doreşte probleme şi ţine să-şi păstreze apartamentul, încearcă să devină din ce în ce mai discret. Cu toate acestea însă, vecinii îi găsesc mereu ceva de reproşat. Tânărul realizează că vecinii săi se comportă ciudat şi devine martorul unor fenomene pe zi ce trece mai misterioase.

„Vecinii îl transformau lent în Simone Choule!
Prin mii şi mii de mici meschinării, printr-o vigilenţă permanentă, printr-o voinţă de fier, vecinii îi modificau       personalitatea. Erau cu toţii înţeleşi, cu toţii vinovaţi. Căzuse ca un neştiutor în capcana lor îngrozitoare. Se deghizau ca să-l inducă în eroare. Se comportau în mod bizar ca să-l tulbure şi ca  logica lui s-o ia razna. Nu fusese decât o jucărie în mâinile lor. Rememorând toate amănuntele şederii sale în apartament, înţelese că aşa fusese de la bun început. Portăreasa îi atrăsese atenţia asupra ferestruicii de la WC. Ea cunoştea fenomenelor stranii care se petreceau acolo. Nu mai era nevoie să se frământe nici în legătură cu cine fura gunoaiele căzute pe scară. Erau vecinii.“

Şi dacă fosta locatară, Domnişoara Choule, a fost victima acestui imobil? Îndoiala se insinuează în mintea lui Trelkovsky, determinându-l şi pe el însuşi să se poarte ciudat. Asistă cititorul la întâmplări imaginate de nebunia unui singur om sau este el doar victima celorlalţi, pe principiul  „Infernul sunt ceilalţi“?
Acest roman horror, cu atmosferă kafkiană, în care panica este de fapt adevăratul personaj, care creşte de la o pagină la alta până la gestul eliberator din final, a fost excelent ecranizat în 1976 de celebrul Roman Polanski, cu titlul The Tenant (Chiriaşul), în care personajul principal e interpretat chiar de regizor.
Locatarul himeric este primul roman al artistului francez Roland Topor (1938-1997), un om-orchestră autentic. A fost scriitor, poet, ilustrator, grafician, pictor, scenograf, compozitor de muzică uşoară, actor, realizator de emisiuni TV. Un individ original, despre care puteţi afla mai multe aici,  un site realizat de Frantz Vaillant, care i-a dedicat artistului  şi o carte, Roland Topor ou le rire etrangle, apărută la Buchet Chastel în 2007. Deşi au trecut ceva ani de la moartea lui, ni-l putem face friend pe Facebook: