Scrie finalul povestirii şi poţi primi din partea Revistei Scriitorului o carte -  Nimicul de temut al  lui Julian Barnes, din cele 2 puse la dispoziţie de Editura Nemira.

„Biblia desavârsita a disperarii aristrocrate [...] Cel mai puternic manual de «self-help»: cel pe care trebuie sa-l citesti înainte sa mori.”

Tim Adams, Men’s Vogue

”O combinatie delicioasa de amintiri intime, istorie familiala, critica literara si speculatie filosofica.”

Frank Wilson, The Philadelphia Inquirer

În oglindă

Mi-aş putea şterge ochii de praf ca pe două bibelouri. Toate acestea, oarecum bucăţi ciopîrţite, dacă mă gîndesc bine, mi-au trecut prin minte. Am ajuns acasă devreme, Angela nu sosise, ea totdeauna se mai plimbă cîteva minute prin parc.

Am coşmaruri în care sînt tîrît în dreptul oglinzii? Nu, nu e nici o problemă cu mine, chiar nici una. Şi de ce ar trebui să se întîmple ceva tocmai acum? Doar e miercuri, voi citi prin ziare şi se va face ora de masă, apoi vom vedea cele două seriale poliţiste, dintre care unul, ca întotdeauna, ni se va părea prost. Iar mîine vom mînca mai tîrziu, pentru că vom ieşi la plimbare.

Înroşesc cînd citesc o carte şi văd cîte lucruri li se întîmplă acolo personajelor. Mie nu mi se întîmplă nimic. Şi nu e ceva care “mi se întîmplă” de ieri sau de azi.

De dimineaţă, chiar la colţul străzii unde trebuie să fac stînga ca să ies spre parcare, este o librărie. Acolo am deprins obiceiul. Acum, mişcîndu-mă, un soi de legănare leneşă, îmi plimb capul acela de mort pe faţă. Explic. La înălţimea feţei mele este expusă o carte despre piraţi, o enciclopedie despre piraţi mai exact, format mai mare, cu copertă neagră şi un craniu alb pe ea. Prima oară, pînă să aducă această carte nu luam în considerare decît rar şi mai mult inconştient reflectarea feţei mele în geam. Şi, cumva, cu ruşine: eşti afară, eşti gol parcă, te vezi cum te văd şi ceilalţi, poate nu e bine să te amesteci în chestia asta…

Cum spuneam, odată cu acest craniu am învăţat să mă prostesc, să trag mai mult cu coada ochiului la faţa mea reflectată, să-mi plimb, prin mişcări lente, ca într-un preludiu straniu, imaginea reflectată a feţei pe craniul de pe copertă.

Să stau în faţa ei ca un elev în faţa directorului. Cîteodată îmi vine să vorbesc, deşi nu ştiu ce aş spune dacă aş deschide gura.

Dar după cîteva săptămîni am început să scot unele sunete, am început să articulez cuvinte şi, într-un final, să vorbesc de-a binelea. Nu, nu cu voce tare, bineînţeles. În gură, în cap, în urechi, e ceva intern, o afacere personală.Vorbesc despre mine ca despre un altul, profitînd şi de imaginea din faţă, aşa-zis identică cu mine dintr-un punct de vedere. Doar că are acel craniu suprapus.

Azi de dimineaţă cartea a dispărut, iar dimineaţa de azi mai era şi ultima dimineaţă în care puteam să profit de acel craniu. Să fac legături? Să nu cred în coincidenţe? De ce?
Cred în coincidenţe, în suprapuneri accidentale, în imagini care se nasc doar pentru că priveşti exact din locul în care priveşti şi nu eşti cu un pas mai la stînga sau mai la dreapta.
Am ajuns în casă, mi-am scos pantofii fără să desfac şireturile – Angela urăşte asta - , mi-am aruncat hainele, am auzit şi o cusătură rupîndu-se cînd am zmucit de pe mine cămaşa, apoi pantalonii. Din fugă, pe hol, mi-am scos maieul, şosetele şi chiloţii – cum vezi prin filme că aleargă spre dormitor doi îndrăgostiţi rupînd hainele de pe ei în cea mai pasionantă noapte. Doar că eu eram singur şi alergam spre oglindă.
El, faţă în faţă cu oglinda! E înalt, uscat, cocoşat, cu părut foarte scurt, fără chelie, cu pielea feţei curată, fără pete cafenii, cu albastrul ochilor însă uşor şters. E foarte păros pe piept, o claie de păr creţ, la fel pe mîini şi pe picioare. Pe fiecare umăr, pe post de epoleţi, sînt două ghemotoace creţe, două tufişuri de păr alb, cenuşiu. Sexul îi atîrnă subţire, cu o venă groasă, foarte groasă, trecînd diagonal, cum poartă primarii cocarda tricoloră, iar glandul e mare şi dacă ar face cîţiva paşi, mi-ar părea, sînt convins de asta, ca bila acelor maşinării ruginite care demolează case în ruină. Genunchii sînt foarte osoşi, la fel gleznele. Articulaţiile degetelor mari sînt umflate, încît nu cred că ar putea să se încalţe în ceva. Se numesc monturi. Laba piciorului e imensă, plată, ca un peşte aruncat pe mal, mort, iar degetele sînt lungi cum unii nici la mînă nu au aşa ceva. Şi ele sînt foarte subţiri.
Acesta sînt eu acum.

Scrie un final pentru aceasta povestire! Cele mai „nu stiu cum” finaluri vor primi si niste carti frumoase: Pirandello – Sase personaje in cautarea unui autor; Carlos Fuentes – Toate pisicile sunt negre (Premiul Cervantes, 1987); Sergio Pitol – Imblinzirea divinei egrete (Premiul Cervantes, 2005), oferite de Editura Art.

******************************************

O fantezie

Pe culoarul întunecos primul înainta Jean, care credea că toate femeile sînt curve, în urma lui, Emi, care credea că în viaţă cel mai important lucru este sănătatea, iar ultimul Lucic, care se mîndrea că nu are prejudecăţi, deşi nu avea nici vreo credinţă anume.
Colonul întunecos, cum i-ar fi putut cu uşurinţă părea unui ţicnit, pe care păşeau emoţionaţi cei trei şi la capătul căruia răutatea ultimelor luni ar urma să le părăsesacă trupurile se sfîrşi mult mai repede decît, emoţionaţi, s-ar fi pus ei de acord.
Ajunseră în faţa uşii pe care era scris cu litere strălucitoare numele firmei. |n stînga şi în dreapta, ca o căptuşeală, erau oameni tăcuţi, cu frunţile aplecate, şovăitori. Primul bătu Lucic, apoi Jean, iar ultimul Emi. Lumea din jur îi privea tăcută şi indignată, înciudată şi nefericită. Fiecare dintre cei trei voia să fie participant în egală măsură la salvarea prietenului lor M. şi, de ce nu, a lor înşişi. Se născuseră în aceeaşi maternitate, în acelaşi an. Locuiau în acelaşi bloc, fuseseră la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală, în aceeaşi clasă şi aveau în creiere aceeaşi copilărie. M. se îndrăgostise însă şi – ultima greşeală pe care o făcuse – lipsise la ziua de naştere a lui Jean. Trecuse o săptămînă şi cei trei prieteni nu-şi reveniseră încă din şoc.
- Intraţi, intraţi! – se auzi vocea calmă a unui bărbat. Cei trei se buluciră pe uşă, hîrşîindu-se de tocurile uşii.
La biroul masiv din stînga stătea patronul firmei, el trebuie să fi fost, maestrul de care auziseră că face minuni. Pe peretele din stînga era o altă uşă, în dreptul căreia stăteau doi indivizi (îşi spuse Emi), asistenţi (îşi spuse Jean), tineri deşiraţi (Lucic).
- Sîntem …
- Nu contează, se auzi patronul, uşor întors spre dreapta, cu capul în nişte foi.
- Cum nu contează, a continuat Lucic, după ce, pentru o fracţiune de secundă îşi încărcă puterile privindu-şi prietenii în ochi.
- Mă scuzaţi, gata, am terminat – se ridică zîmbind patronul, punînd telefonul în furcă. (Telefon cu furcă! - îşi spuse Jean). Luaţi loc, a continuat, cu ce vă pot fi de folos?
- Da, … a conchis Lucic, stăpîn pe situaţie de data asta şi puţin nervos pentru că se lăsase înşelat de primul impuls. (Fusese înşelat pentru că auzise de patron că e foarte bun în ceea ce face, iar cînd un om e foarte bun în ceva anume are şi multe defecte pe care cei din jurul său trebuie să le tolereze însă, să le treacă cu vederea, ba chiar să le povestească anecdotic celor care nu-l cunosc personal pe individ. Doctorii sînt experţi în astfel de excentricităţi. Trebuie să te comporţi cu ei mai rău, în sensul de mai bine aici, decît cu oamenii bolnavi).
- Scaune pentru domnii – spuse bărbatul, şi cei doi indivizi se dovediră a fi asistenţii docili ai maestrului. Dar nu la asta le stătea acum gîndul celor trei.
- E vorba de prietenul nostru, M., care s-a însurat, spuse Jean, şi care nu vrea să mai ştie de noi, a continuat Emi, ceea ce nu se face, punctă Lucic ruşinat şi intimidat, pentru că nu asta vrusese să spună.
- Da, da, da, cunosc problema, a tot fost încercată o rezolvare de-a lungul timpului. Trei cafele pentru domnii! – se adresă cu drag şi autoritate unuia dintre asistenţi, cel pe care îl chema Cubu, însă prietenii îi spuneau Vasi.
Ochii patronului căzură pe una din foile de pe birou. Era o comandă la care lucra de ceva vreme, însă căreia nu-i găsea nici un final. Citi instinctiv pe foaia dezordonată din faţa sa: „Irimia era puţin plictisit, puţin agitat (din cauză că nu era obişnuit să fie plictisit), puţin înfricoşat (căci după plictiseală e totdeauna întuneric) şi foarte somnoros (pentru că nu dormise). Iza plînsese toată noaptea, micuţa de ea, doar ce făcuse 20 de ani, că şi începuseră testele, apăruseră în faţa ei oamenii pe care tatăl său îi ura cel mai mult, bărbaţii şi femeile de pe stradă, necunoscuţii, cei care te cataloghează dintr-o singură privire, fără milă, fără jenă. Străinii care-i vor face ochi dulci fetiţei lui dragi: profesori, colegi, bărbaţi din tranvaie şi pieţe. |nvăţa toată ziua, cu lupele alea de chioară la ochi, adormea sufocată de dicţionare şi enciclopedii. De multe ori venea salvarea în miezul nopţii ca s-o salveze.” Ceva nu merge, îşi spuse, trebuie să cobor mai mult, acolo unde frica devine a tuturora.
- Da, spuse scriitorul particular. Nu ştia foarte bine ce înseamnă acest „Da”. Vroia să spună că auzise şi că înţelesese ceea ce povestiseră cei 3 cît timp el se gîndea la altceva. Da – mai spuse o dată, rupîndu-şi şirul gîndurilor cu o smucitură aproape dureroasă.
- Nu-şi dă seama fata că el este prietenul nostru, iremediabil, pentru totdeauna, acesta este el. Şi că ea s-a îndrăgostit şi de noi, cînd s-a îndrăgostit de el, că noi nu mai sîntem nici unul fără celălalt ceva anume – spuseră Emi, Lucic şi Jean. Ea nu ştie nimic, nu a trăit nimic lîngă noi vreme de 20 de ani pînă să-l întîlnească - a continuat unul dintre ei. (Hotărîră ca aceste cuvinte să-i fie atribuite lui Jean).
- Da, e de muncă - lăsă din nou să-i scape maestrului, gîndidnd că oamenii sînt nişte proşti, că încearcă mereu să-şi banalizeze vieţile, să le facă asemănătoare cu ale celorlalţi, auzi: „noi sîntem prieten cu el, sîntem ca el, o parte din el, aşa că ea, îndrăgostindu-se de el s-a îndrăgostit şi de noi, A=B, B=C, aşadar un mare rahat: A=C, lucru care nu spune nimic. |n acelaşi timp îşi aminti să-i spună lui Vasi să-i caute în arhiva din camera alăturată dosarul 11, cel cu descrieri de blocuri noaptea. Se abţinu pe moment, ca să nu creadă cei 3 că este insensibil la durerea care-i macină. Cred că îmi va lua cel puţin 5 luni ca să fac „intervenţia”, îşi gîndi el paşii.
|n încăpere a intrat Ii, patronul unei firme de poezii de la etajul 1 al clădirii. Cum intră, spuse:
- Hai noroc, nu mai pot, am fost în port, mi-am luat un porc!… şi se prăbuşi într-unul din cele două fotolii de la fereastră. Pe fereastră era o glastră.
Cei trei se priviră din nou unul pe celălalt şi se simţiră tare singuri.
- Cafelele pentru domnii!, spuse Simegandoratif M., şi apărură imediat cele două ajutoare: X şi Y, angajaţi cu cîteva zile în urmă. Unul dintre ei e Cubu, cel căruia cunoscuţii îi spun Vasi. Băieţi tineri, premianţi absoluţi: primii născuţi ai familiilor lor, primii la grădiniţă, primii la şcoală, primii acasă după ore, primii veniţi la interviul de angajare şi, iată, nedezminţindu-se, primii angajaţi ai domnului Simegandoratif M.
Destinul lui Simegandoratif M., căci aşa îl cheamă pe maestru, este unul impresionant. Acum 30 de ani a fost luat din pat şi aruncat în puşcărie. Motivul: Imaginea sa din capul unui cunoscut, nu foarte bun prieten, a încercat să omoare imaginea nevestei acestuia. Dus în ultimul moment la spital, în stare de şoc, amărîtul a scăpat. După un proces penibil, pedeapsa i-a fost comutată din „mîntuire prin renovare” în „muncă în folosul posterităţii”. Trebuia să stea toată ziua la birou şi să „rotunjească” evenimente, să le povestească, să le repovestească, pînă ce aveau să ajungă însemnări cu sens din istoria lumii. A început munca pe lîngă firma lui Lonimoniceanu, doctor în litere, propoziţii şi fraze condiţionale, acum răposat, cunoscut în epocă drept un protejat al statului de la care primea mereu contracte avantajoase. El a primit la rescris, comandă grasă, ce să zici!, morţile primilor miniştri ai ţării. A pornit de jos, de la simple şi supide accidente de maşină lipsite de sens, a trecut apoi la bîrfe de stradă, ca să-şi facă mîna, a scris în ascuns o istorie a pietrelor din perspectiva oaselor şi o enciclopedie a zîmbetelor fără nici o perspectivă, pentru ca după vreo cinci ani de muncă zilnică să i se permită să dea examen la Restauratori. Pentru început i-a fost permis să rescrie, doar cu sinonime însă ca înlocuitori cîteva povestiri de-ale lui Kabka, după care i-a fost dat pe mînă contractul de restaurare a operei acestuia, din care abia dacă se mai înţelegea ceva. Simegandoratif M. a fost cel care a demonstrat, cu probe neclare, că pe Kabka nu îl cheamă, cum s-a crezut atîta vreme, Kalka. Şi-a înfiinţat propria firmă, şi-a găsit un nume, şi acum, iată-l, este unul dintre cei mai respectaţi particulari în domeniu. Lucic, Emi şi Jean au putut să vină la el, evident, printr-un cunoscut, printr-o pilă. La uşa lui Simegandoratif M. este mereu lume. Şi lume cu probleme, nu glumă, oameni aflaţi poate în ultimele luni de viaţă, oameni care vor să-şi vadă trecutul pus pe hîrtie, cazuri grele, copii cu probleme, vise, imaginări teribile, adolescenţi pe jumătate sinucişi cu părinţii în crize de nervi.
- Vă rog să mă scuzaţi cîteva minute, am ceva de terminat! Rămîneţi aici, nu trebuie să ieşiţi afară! Voi termina şi vom putea vorbi pe îndelete.
- Da, da, da, spuse Lucic, Jean, Emi.
- X, adu-mi, te rog, dosarul cu descrieri de străzi noaptea!, spuse Simegandoratif M. preocupat de-acum.
- Imediat!
- Y, adu-mi, te rog, dosarul cu feţe de femei mirîndu-se, nu-mi amintesc exact un pasaj!
- Imediat!, spuse Y şi merse în fugă după X în camera-depozit în care erau stivuite dosarele cu pasajele de neînlocuit din istoria scrisului.
|nsă, de cum îşi aşeză foile în faţă, îşi dădu seama că nu are chef de muncă azi. Amintirile erau aici. Of, îşi spuse în gînd, aşa fac mereu, pe mine mă las mereu ultimul. Nici nu-şi mai amintea de cînd nu şi-a povestit viaţa. Deschise cu migală trusa şi, cu o pensetă fină, transparentă, luă dintr-un compartiment un set de ghilimele pe care, cu grijă, le aşeză pe hîrtie. Erau proaspete, umede, şi încă se mişcau uşor. După cîteva minute de aşteptare, cînd dorul de sine trecu prin organe ca un perdea de raze reci, se apucă de scris comanda.
„Provenea dintr-o familie deosebită: el nu exista, soră-sa trebuia să doarmă puţin după fiecare zece minute, iar maică-sa nu făcea altceva decît să-l plîngă toată ziua pe taică-său, pe motiv că-l iubeşte foarte mult, dar că el va muri cîndva, timp în care acesta, cînd nu era la muncă, stătea lîngă ea şi o consola, fapt care îi frîngea şi mai mult inima femeii…”, iar aici se opri din nou. |nclină uşor foaia, lăsă scrisul, neuscat încă, să alunece puţin în josul foii, iar sus scrise cu litere mari: Titlu: Nu există martori!
A intrat pe uşă, val-vîrtej, cu un zdrăngănit deranjant, … , ziarist de investigaţii, prieten bun al lui Simegandoratif M., cunoscut pentru faptul că spune lucrurilor pe nume. Aşa că … , de cum a intrat a şi început:
- Salut M., scaun, uşă, oameni, birou, ce mai faci? Am ceva, fereastră, Y, X, clanţă, de vorbit cu tine!
- Salut … , dar acum chiar nu pot, hai să ne vedem deseară la o crîşmă!
- Ok, masă, casă, vază de flori, flori, la revedere!, a spus … şi a părăsit la fel de grăbit încăperea. Pe hol i se auzea încă vocea din ce în ce mai slab: hol, oameni, becuri …
Din camera alăturată se auzea Y:
- X, vino, te rog, să mă ajuţi să ridic nişte semne de întrebare!

Citeste fragmentul urmator (marcat cu albastru) si scrie o continuare a povestirii

de maxim 1000 de caractere (fara spatii). Primii trei care vor scrie continuarea vor castiga “Himera” de John Barth, un maestru postmodern al prozei. Cu alte cuvinte poti sa incepi sa

castigi din scris. Deocamdata doar carti… Alaturat este imaginea cu premiul.

Fragmentul nu este din cartea oferita premiu.

Intalnirea

Ai terminat de citit ziarul, asa cum se termina un ziar de citit, pe sarite, ai platit cafeaua. In valurile

caldurii, fata care te-a servit te priveste ca pe un monstru rezistent la temperaturi ridicate, dar atins de slabiciunea lecturii. Ce sa faci, nici un monstru nu e perfect. Ora amiezii, vara, intr-un mare oras, m

inutele in care e recomandat sa te gindesti la moarte, pentru ca ai toti nervii amortiti, iar sa-ti fie teama ar fi nevoie de un efort pe care nu il poti face.
Te ridici, impaturesti ziarul si-l iei sub brat, asa, pur si simplu.
E o respiratie la capatul gindului tau, un zvon. Camasa ti se lipeste de spate ca o cirpa oparita, cobori pe strada Doamnei si astepti ca femeile sa arunce de la geam ligheane cu apa. Le simti insa doar somnul amiezei picurind in strada, inghitit de gurile minuscule de praf de la baza zidurilor galbene, uscate. E pustiu si cald, te multumesti cu stropii aparatelor de aer conditionat.

Trebuie sa fii convins de ceva daca m-ai privi, desi asta nu se intimpla, desi mai sint atitea prin care trebuie sa trec. Inceputul e la sfirsit, atunci ti-l poti aminti, imagina. Pentru ca (iar asta nu trebuie uitat), oricit ne-am increde in cuvinte, totdeauna e vorba de o viata anume. In orice am spune, in orice am face etc. Nu putem sa aruncam la infinit un cadavru de la unul la celalalt.

Traiesc pe aici. Nimic nu te-ar face sa crezi altceva. M-ai putea vedea trecind pe linga tine acum, daca ai ridica ochii din pamint, daca ai face gestul de-a te rupe de propria viata. Despre asta e vorba, nu are rost sa ma comport cu tine ca un doctor de tara, nu vreau sa dau vestea rudelor tale, iti voi spune totul in fata, nu te voi motiva cu dulciuri ca pe un copil, pina la urma e vorba despre mine. In capul strazii o iau la stinga, prin aceeasi pustietate. Sint ascunse in pamintul fierbinte umbrele prietenilor care nu m-au urmat. La 14 ani, la 15 ani, la 18, la 20, unul cite unul a ramas prins in propria viata ca intr-o pinza de paianjen. Cinci muncitori stau pe bordura, linga pamintul rascolit, iar gura vinata a unei tevi iese muta din groapa. Imi amintesti ca nu ajunsesem inca in Bucuresti, dar stiam: �Aa, Lipscani, ce sa zic, cea mai animata strada!� Nu pe ei ii cauti, imi spun, ei nu te-ar vedea, tu nu i-ai vedea pe ei, noi nu spunem �animat, animata� despre nimic, iar daca vom vorbi ne vom gindi la �anima� si am ajunge cumva la glume, la zimbete si la ris. La fel, �insolit�, evident �lux de amanunte� etc.
Banalitatea celui anonim, … nu ai cum sa nu stii asta, doar traiesti in marele oras. O lipsa recunoscuta, lipsa unei posibile intilniri cu el etc. E singur pe una dintre strazile orasului, se intoarce de undeva, ca oricine, sau tocmai s-a trezit de dimineata in linistea clara a zilei si, cu mina rece, slaba, isi aseaza in oglinda parul. Poate ca el vorbeste, iar la capatul pronuntiei aerul expirarii iti infioara obrazul, dar a trecut pe linga tine, degeaba te intorci sa privesti in urma, sint trecatorii, e aglomeratia, o zi de toamna banala, cind poate ca nu ai apucat pe strada Doamnei, ca acum, ci treci prin dreptul magazinelor de la Universitate, pe Bratianu, spre Piata Unirii ca o fantoma pofticioasa. Vezi o femeie vorbind la telefon, un barbat cu fruntea in pamint bolborosind ceva, iar in masina oprita la stop un ciine te priveste de pe bancheta din dreapta.
Acum abia daca se vede locul in care s-ar putea aseza, bucata de asfalt pe care piciorul sau ar putea-o calca, pentru ca, sa nu ne amagim cu povestiri, totdeauna un picior calca pe locul pe care-l poate ocupa o talpa.
Trebuie sa ramii in oras!

Si macar de-ar fi vorba despre el. Despre tine e vorba, adica despre mine. Se uita in largul propriului corp spre orizontul talpilor, un pas, doi, peste amprentele distruse ale celorlalti, oameni-dinozauri, oameni-fosile, Doamne, de cita rabdare e nevoie, de cita straduinta si pasiune ca sa te intilnesti cu cineva! Poti continua o vreme sa te gindesti, sa-ti inchipui, sa-ti amintesti, lucrurile pe care nu le mai vezi de ceva vreme, desi le ai in fata ochilor, desi nu ai incetat sa simti ghemul din capul pieptului, acel crematoriu minuscul, violet, in care ti-au fost dusi prietenii din scoala generala, caietele cu foi rupte, ba chiar prima zi in care ai iesit la plimbare prin noul oras si te simteai singur si pierdut, dar plin de dorinta, entuziasmat, spectator doritor de glorie si singe. Iei o felie � iata, singe si tort - din viata lui, trebuie sa fie ziua cumva, aerul, masina care curata astfaltul e verde. Se poate continua, dar se poate gresi, pentru ca e o capcana. Cuvintele se cheama unele pe altele, iar el, inexistent doar, e acum foarte usor de omorit. Trebuie totusi facuta o presupunere, altfel e imposibil, altfel nu se va arata niciodata, sint de acord, dar fara nimic din ceea ce stii deja. Nu de alta, dar sa nu intilnesti cumva oameni pe care i-ai mai intilnit, masa aceea gelatinoasa, intunecata, din spatele fiecarei amintiri. Va ramine ascuns de obisnuinta ochiului meu de a nu-l vedea, de obisnuinta nasului tau de a nu-i cunoaste mirosul. Macar noi doi daca ne-am cunoaste cumva!