Și o să vină o fetiță cu bocanci în formă de vacă și va spune: uite ce de ugere zboară pe cerul Berlinului. Uite cum Angus cel care acordează piane este vizitat de un neamț, de ăla cu memoria, îl știi, îl cheamă Alzheimer, vine călare pe un arici și țepii îi ies prin fulgarin. Când aterizează undeva, închide ariciul într-o cutie neagră și patriot, cum e, își caută noi prieteni de joacă. Sunt multe cutii pe lumea asta: cutia poștală în care primesc o scrisoare de la cineva de pe Klosterstrasse 2B, cantonul Zug, cutia cu chibrituri care ascunde adesea o fetiță albastră pe nume Matilda, cutia Pandorei și blestemele ei matusalemice, cutia care ascunde un inel și monstrul zice acum vă declar soț și soție, poți săruta mireasa, cutia-romanul lui Günter Grass, cutia în care vânzătorul își ține marfa, iepurele rârâit și minunatul său morcov pe nume Carrot, cutia asta invizibilă din care iese un puhoi verde și va sparge acest zid de ziare și de mănunchiuri de blană. Și noi ? Ținem în mână un castronaș plin cu sînge, îl celebrăm pe Oskar Pastior și ne gândim la profesorii ăia simpatici denumiți DINOZAURII.
Angus vorbește nemțește cu Nora. Ciuperca e un fel de carne, se pune pe plita fierbinte așa cum pui bucățica de șvaițer în capcana pentru șoareci. Mi-am adus aminte. Pisica este cel mai rău animal din lume. Geneticienii spun că se trage din regnul scorpionilor, dar asta se întâmpla cu milioane de ani în urmă. Ziceam că mâța e rea pentru că mereu chinuiește șoarecii. Pisica e bună într-o singură zi. Doar de Crăciun, când îi face un cadou șoarecelui. Ghici ? O capcană fioroasă pentru a-l extermina. Casa Metiusalem este casa din acestă poveste. Era străbătută de mii de șoareci, dar niciodată nu mă jucam cu ei. Îmi era milă de ei. Tovarășii mei de joacă se numesc Matilda și Matilda. Mereu se ceartă între ele. Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda și nu ajung la nicio înțelegere. Dacă stau să mă gândesc mai bine și noblețea e un șoarece cu dinții tociți și Matilda e un fel de șoarece cu bocănciori de lemn. Poștașul are și el bocănciori de lemn, nu știai ? Pe lumea asta toți cei care duc mesaje importante sunt niște mesageri ai instinctului și în același timp și ai morții. Vin ca niște berze de mărime umană și cară în cioc un bebeluș stacojiu care a înghițit toată cutia cu mesaje. Cum reusește oare ? E duminică și poștașul vine cu o scrisoare de la Matilda. Mi-ar plăcea să public o scrisoare a Matildei, cu sau fără Matilda înăuntru. Cred ca aș fi în stare să violez intimitatea noastră și să public prima scrisoare pe care mi-a trimis-o. Mă iubește. Dacă public așa ceva se va închide într-o stridie toată viața și mă va bântui de acolo într-o cadă plină ochi cu lapte. O să mă înec, laptele o să se acrească în plămânii mei.
Dacă mor în cadă, Jim Morrison va fi mândru de mine, va cânta pe mese pentru mine, va face un alt război pentru mine. Nora îmi amintește de un poet tânăr, unul dintre cei mai buni din generația postdouămiistă. Se numește Teodor Dună. Are ceva cărți pe la Editura Vinea, dar nu l-am citit. Nora îmi spune că tipul ăsta, scrie o carte cu un mic erotism între o fetiță și un bărbat, chestie care nu mă atrage în niciun fel… Partea cea mai interesantă e imaginea cu fetița care udă cu lapte un mesteacăn - e dulceagă ideea, dar mă gândeam să toarne toată cada mea cu lapte la rădăcina faimosului mesteacăn și astfel o să se facă mai alb. Apoi vor veni vacile revoltate și își vor cere drepturile lor de vacă:
- Auzi surato, uite ce face ăsta cu laptele nostru cel prețios !
- Ce o să mai punem pe masa copiilor ?, spuse alta.
- Vor expira contractele noastre cu firma de brânzeturi !
- Ar trebui lichidat ! Închis ! Ghilotinat !
Dar mesteacănul crește mai bine așa. Are calciu și este mult mai alb. Nora a scris și ea despre un mesteacăn și despre o fetiță… cu o mie de riduri. La cei 75 de ani ai săi e foarte ușor să-ți scoți din creier un erotism vag în aparență, dar destul de puternic să ridice ca din morți inspirația cuiva. Așa e Nora, dacă vrea să se creadă zepellin, asta devine… apoi își ia zborul. A scris despre un mesteacăn pe nume Beroza. Sună aiurea ca și cum ar fi: tuberoza, sau euberoza, sau noiberoza… habar n-am. Eu mi-am imaginat două fetițe care îmbrățișează acest mesteacăn. Dacă tai mesteacănul cu un bisturiu pe din două vei obține o imagine în oglindă, adică o singură fetiță pe față și pe dos. Nora i-a dedicat cartea acestui mesteacăn. Eu vreau să dedic o carte unuia care plantează un mesteacăn negru lângă cel cu lapte. Am asta în sânge.
Matilda cea albastră se gândea la mașina lui Hitler expusă undeva în Berlin. Angus se gândea la toți idioții care vin să se pozeze cu mașina lui Hitler, cu locul în care a fost buncărul lui. La oasele lui Hitler nu s-a gândit nimeni ? Und Hitler war eine Birke. Uite planul meu: intrăm în locul cu pricina, furăm mașina lui Hitler și o transportăm printr-un tunel subteran până-n România. Vameșii nu vor mirosi nimic. Apoi putem goni nebunește pe Calea Victoriei, toți se vor uita la noi, toți ne vor iubi, toți ne vor diviniza pentru că ne vor vedea la televizor. Ne vom pierde ca niște vrăjitoare care își topesc carnea pe rug. Vom planta un mesteacăn și vor veni soldații din Schutzstaffel să-l ude, cu ce anume nu se știe… Günter Grass va veni ca un șobolan și va uda cu propriul lapte. Asta nu e ficțiune, mi-am zis. Numele mesteacănului meu este Necroza. Îl hrănește pe Hitler acolo jos în pământ. Rădăcinile mesteacănului îi intră lui Hitler în vene. E fericit și atunci când va prinde puteri ne va extermina pe toți, ne va face zob ca pe niște cartofi fierți. Ce-ar fi dacă aș lua premiul Nobel că am scris idioțenia asta ? Mi-am adus aminte de Herta Müller - cea care a luat Nobelul pentru Literatură anul acesta și de toți idioții care au zis că Herta e a românilor. Cred că nicio persoană din lume nu a înveninat România mai mult decît Herta Müller. Și bine a făcut.
Mâine se va vinde pe piață o cutie de lapte pasteurizat și pe spatele cutiei va fi o reclamă specială cu poze de copii dispăruți, în speranța că vor fi găsiți. Și micuțul Adolf era printre ei , își sorbea liniștit laptele din cafea.
George Chiriac
(22 votes, average: 3.73 out of 5)
Loading ...
Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârșită improvizație de jazz, care se țese între San Sebastián, Madrid și Lisabona.
December 7th, 2009 at 1:45 am
imi place povestea asta, mai ales ca am mai citit-o, a castigat premiul al 3-lea la un concurs literar si a fost publicata intr-o revista. nu se mai respecta regula cu noutatea povestilor trimise? apreciez ideea votului de catre public, desi…prietenii…
December 10th, 2009 at 10:00 am
pare un poem in proza. cu cat e mai incalcita si aiuritoare insiruirea de chestii fara legatura, logica si noima cu atat mai mult ne “cracanam” toti de uimire si exclamam intr-un singur glas - wow, ce literatura! sigur, autorul nostru vrea sa ne spuna ceva. numai el stie ce. pe alocuri mai razbate cate o idee “creata” si chinuita. apoi, textul musteste de influenta lui gunter grass care a influentat-o puternic pe nora iuga, fiindca nora i-a tradus cartile in limba romana, dar, vezi tu, george, textele lui gunter curg, au un fir logic, transmit senzatii, stari. gunter e un maestru. al tau e o palida imitatie. sorry and no ofense! nora s-a lasat influentata de gunter dar si-a creat stilul ei, usor aparte de-al polonezului-neamt. iti lipseste crunt originalitatea. e o marfa greu de gasit, ce-i drept. mai ales in literatura. acu, depinde de alegerea ta. ce vrei sa fii? epigon sau…
December 10th, 2009 at 4:02 pm
Liliana, bun venit pe aici pe la cutia cu lapte. E un poem in proza, se practica. De fapt e un experiment. Daca pentru tine cuvintele nu au noima, pentru mine au. Nu sunt puse la aiureala, au un mic substrat, pe care nu-l pricepi. Gunter nu are treaba, Gunter e prezent doar pe cateva pasaje, iluzoriu. Proza mea si-a atins scopul, la tine. Ghici de ce.
December 10th, 2009 at 5:12 pm
nu stiu, habar nu am. poti sa-mi spui tu? ai fi putut sa nu pomenesti nimic de gunter sau de nora si imi dadeam seama (trust me) a ce “miroase”. e o copie zdravana si transparenta. sa nu crezi ca descoperisi tu acu gaura la macaroana, asa-i placea bunicii sa zica :):):) “experimentul” l-au facut altii inaintea ta.
December 10th, 2009 at 5:31 pm
Nu ai habar deloc de ca mananc eu aici. Intregul text e un experiment. O ciorna. Gunter si Nora sunt personaje, nu am treaba cu opera lor. Se vede ca ai citit pe fuga. Pana la urma nu era vorba ca trebuie sa mirosi sau nu ceva in textul asta. Ca te-ai dus tu prea rapid cu conexiunile… da. Ai picat in plasa.
December 10th, 2009 at 7:36 pm
nu e vorba de nicio conexiune pe care eu as fi facut-o cu cei doi scriitori. iar tu nu ai facut o inovatie literara. eu despre asta vorbesc. e foarte simplu sa-ti insusesti stilul cuiva. VEZI NORA IUGA. mi-e foarte draga nora iuga. poate ca e bine, poate ca e rau ca are epigoni. cine stie?! daca tu o tii pe a ta inseamna ca ai un usor disconfort in momentul in care esti contrazis cu argumente.
December 10th, 2009 at 7:43 pm
Nu e vorba de argumente. E vorba ca avem viziuni diferite.
December 10th, 2009 at 11:24 pm
Hmmm. Sunt pe spate. Incredibil! Nu-mi vine să cred! Absolut extraordinar, nemaipomenit, nemaiauzit si nemaiîntâlnit.
Nu textul ci faptul că cel care a produs-o a considerat-o literatură. Acum mă tot întreb dacă nu a fost cumva postată aici sub egida ” AȘA NU ! ”
Dragă scriitoare, sau dragule scriitor, înainte de toate vreau să-ți spun că acestui text îi lipsește tocmai amănuntul esențial pentru a putea fi numit povestire: povestea. Este doar o înșiruire halucinantă de afirmații gratuite, locuri comune, etc. În al doilea rând o povestire trebuie să transmită ceva, pe cât posibil nu curentul pe motiv că s-a udat hârtia pe care a fost scrisă. Acest text mie nu mi-a transmis nimic altceva decât faptul că ori nu am eu habar de ce înseamnă literatura…ori …Auoleu! Tulai! Hai nu zău! Chestia asta a câștigat un concurs literar și a fost publicată într-o revistă? Să înțeleg cumva că ceilalți participanți nu stiau să scrie și au trimis desene? Altfel nu văd cum… Ori poate comisia era formată din neamuri, prieteni și cunoștințe și s-a procedat pe principiul reciprocității, ceva de genul ” tu mă lauzi aici, eu te laud dincolo”?
Dincolo de toate astea…probleme la capitolul cunoștințe generale: laptele este toxic pentru plante. Nici un mesteacăn și nici un alt copac, pom, arbust, tufiș sau boschet nu va crește mai alb pe motivul prezenței calciului în lapte ci se va usca din cauza acidului lactic.
Mai am o ultima întrebare: chestia asta a scris-o un singur om? Nu un grup? Mie de așa ceva îmi amintește, parcă a fost dată hârtia din mână în mână și la cine ajungea scria prima aiureală ce-i trecea prin minte.
Nu te obosii să-mi explici că am căzut în plasă și că nu am înțeles nimic. Dacă tot vrei să-mi explici ceva atunci începe cu a explica de când a devenit “literatura” atât de “ermetică” încât să nu transmită absolut nimic cititorului.
December 11th, 2009 at 12:18 am
Balin Feri.
Da, te-ai prins. E o ciorna, data din mana in mana. Din mana cui in mana cui ? Habar n-ai. Textul este un experiment. O chestie de genul “hai sa scriem ceva” sa aburim cititorul. Nu e proza, e doar un simplu poem in proza. Dar nu mai stau eu sa iti explic niste chestii pe care oricum nu are rost sa le intelegi. In plus, proza asta daca a luat la un concurs literar inseamna ca a fost perceputa de cineva cu mai mult creier decat tine. E o aiureala pentru afectivitate, e o ciorna, e un experiment, e ceva ce nu poti intelege. Ti-a atins scopul: te-a bagat pe tine in ceata. Si daca mai ai chef de misto cu premii si concursuri “furate” eu zic sa vii si cu niste dovezi. Daca nu, taci dracului din gura.
December 11th, 2009 at 8:54 pm
Dragul meu scriitor gg, eu mi-am spus părerea despre proza propusă de tine. Ca cititor. Sau dacă preferi ca un cititor care a citit cel puțin de trei ori mai mult decât ai citit tu, pe asta am curaj să pariez atâta timp cât până și profesorii mei de cândva recunoșteau că au citit doar o infimă parte din ce am citit eu. Dar nu asta contează, ci felul tău de a reacționa la critică. Să tac dracului din gură pentru că nu ți-am lăudat ciorna experimentală? Dacă nu ai observat, cei de la Revista Scriitorului organizează Concurs Literar, nu concurs de maculatură, așa că nu văd motivul pentru care această clismă verbală nu a fost din start exclusă pe motiv că nu satisface cerințele. Dar să nu uităm că ai câștigat un concurs. Probabil pe baza voturilor acordate de public, asta însemnând probabil prea prețioasa ta persoana de la toate calculatoarele unui internet cafe, ceea ce ar explica dealtfel și revolta ta actuală pentru decizia celor de la Revista Scriitorului de a premia un text realmente literar și nu unul votat la greu de pe IP-uri care acum accesează pentru întâia oară această pagină.
În privința “cuiva cu mai mult creier decât mine” nu pot decât să felicit acel cineva ipotetic, misterios și enigmatic, precum stă bine unui intelectual atât de distins. Te-aș felicita și pe tine dacă ai explica ce anume ar fi trebuit să înțeleagă cineva din proza ta, asta în cazul în care ești convins că aveai ceva de spus ori dacă tu ai reușit să înțelegi ceva.
Până una-alta și comentariul meu și-a atins scopul: te-a determinat să-ți exprimi frustrările prin viu grai și a atras atenția asupra unei nulități pretențioase.
December 17th, 2009 at 5:56 pm
balin feri mi a placut povestirea de pe blogul tau.aia da povestire.
December 18th, 2009 at 11:15 pm
Mulțumesc Lorelaya! Sincer prefer să pierd toate concursurile din lume dar cititorilor să le fie pe plac ce scriu, decât să câștig și să am parte de crtică vehementă, deseori impertinentă, cu rost sau fără, după cum văd că se poartă.
Luna trecută, dincolo de faptul că am comentat textul câștigător, am remarcat și că marea majoritate a criticilor nu aveau treabă cu textul în sine, luna asta văd că s-a repetat povestea, deși câștigătoare a fost o povestire mai bună decât precedenta.
Mă întreb dacă vom citi cândva și o povestire care să fie pe placul tuturor, ori care sa se ridice măcar la acel nivel literar la care nici măcar cei care nu apreciază povestea în sine să nu-și permită să conteste justețea deciziei juriului.
December 30th, 2009 at 2:40 pm
Ups ! delirum tremens !