Zilele trecute citeam un articol despre un scriitor, fericitul tată a doi băieți gemeni, idioți, în vârstă de 11 ani (parcă așa spunea articolul). Revin. Idioți. Cuvânt a cărui desinență de plural nu m-a înțepat la colțul ochiului și nu mi-a stors nici o lacrimă, ci m-a făcut să mă întreb (amândoi?) dacă băieții erau mai zburdalnici din fire și nu se prea țineau de carte sau dacă sufereau, într-adevăr, de debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare (nivelul intelectual neatingând pe acela al unui copil normal, de doi ani). Ei bine, varianta b. Iar mândrul tată continuă prin a spune că da, regretă faptul că fiii lui nu vor termina niciodată o facultate de profil tehnic (el însuși avusese probleme cu matematica și ar fi vrut, desigur, ca progeniturile… et cetera, proiectând dorințele… et cetera), dar, în același timp, nu și-ar fi dorit ca ei să fie normali. Normalitatea îl plictisește.
Revenim la poveste. Într-o bună zi, tatăl vine acasă și îl vede pe unul dintre băieți ținând o carte în mâini. Îi dau lacrimile, preaslăvește zeitatea supremă, uită de normalele-i preferințe proprii și, sfios, se apropie de băiat. Ce-o fi citind? Copilul ținea cartea invers și se holba tâmp și obsesiv la paginile acoperite cu pete negre. (E cam greu de asimilat imediata nulitate semantică a unei anomalii „normalizate”.) În orice caz, tatăl este dezamăgit. Știe că nu trebuia să se aștepte la mai mult. Și totuși. Preț de o clipă, își dorește să fi început să se gândească că ar fi putut să se plictisească. La un moment dat.
Dată fiind starea copilului, este evident că tatăl își pune problema „normalizării” acestuia. Îndreptându-ne atenția asupra unui context ușor modificat și schimbând sensul (dar nu și direcția) analizei, ne putem întreba în ce măsură are loc normalizarea actului lecturii. Cu siguranță, lectura nu s-a instalat niciodată confortabil pe lista activităților ce compun normalul cotidian – ne putem aminti de bănuielile ce, vreme îndelungată, au planat asupra celor care manifestau un oarecare interes față de lectură și cărți. De izolarea auto-impusă a cărturarilor. Și așa mai departe. Până în momentul când vine momentul să fie momentul ca lectura să fie normalizată (iar apropierea textuală întârziată a frazelor de „lectură” constituie o manifestare a îndoielii față de posibilitatea ca acest fapt să aibă loc), ca spinarea cărților să fie frântă, ca textul să devină cu adevărat vandabil și, prin urmare, accesibil, apropriabil.
Aproprierea se realizează prin mici acte de violență (trosnirea cotorului este esențială) sau mari acte de (a se scuza cacofonia; de-)plasare (toate familiile fericite seamănă între ele, căci toate citesc c. și Pedeapsă în uruitul roților de metrou), al căror formalism este încurajat și exacerbat, iar lecturii i se face loc în cotidian (sau, mai degrabă, i se impune ocuparea unui loc în cotidian). Este un act natural, în măsura în care continuăm să evoluăm către bazele unei societăți capitaliste feroce. Este un act normal, în aceeași măsură. Cu siguranță, justificările ce stau la baza sa glisează între auto-impunerea uitării și luciul agresiv al unei noi arme retorice – ostentația lecturii.
Dacă toate acestea pot fi ignorate, nu la fel stau lucrurile și cu violența ce susține lăcomia asimilării. Textele își pierd însemnătatea imediată, iar statutul canonic le transformă în victime ușoare. Odată digerate, ele oferă promisiunea iluzorie (zic eu) a unei schimbări în bine (și „I can’t be quite sure,/ but the cause of the problem may also be the cure./ They say oysters improve your sexual powers./ Perhaps eating your son/ would help you do it for hours!” – by Tim Burton, please look up the poem).
Sigur, nu poate fi ignorată, dar, cu timpul, va fi asimilată și, cine știe, vom ajunge să ne întrebăm la un moment dat, without fear of wind or vertigo,după ce vom fi distrus mitul lecturii, aflați în cautarea unui alt mit, what story down there awaits its end?
Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?
March 23rd, 2010 at 1:03 pm
Din cand in cand, apar si scriitori care ies din “normalitatea” scrierii, asa cum acel copil iese din “normalitatea” lecturii. Dintre contemporani, cel mai relevant in acest sens imi pare Lobo Antunes… Scrierea lui impune si o modificare a lecturii.
March 23rd, 2010 at 11:05 pm
In general, scriitorii buni impun modificarea pasului obisnuit al lecturii. Uite, Gerard Genette, printre altii, vorbea de timpul narativ si de timpul lecturii. Cred ca textul banal (non-literar, eventual), care nu are multe de oferit, se rezuma la o dilatare statica a timpului lecturii: cu alte cuvinte, ne oprim asupra unei fraze pret de nici o secunda, atat cat ne trebuie ca sa ii asimilam mesajul. Si cand spun “mesaj”, nu ma refer la inteles (cu plecaciunea de rigoare catre Stanley Fish, exquisite teacher). Ei bine, altfel stau lucrurile cu maestrii. In cazul lor, intelesul este creat prin dilatarea jucausa a timpului lecturii, prin intoarceri, ezitari si tatonari. Incep sa ii admir din ce in ce mai mult pe scriitorii care infraneaza goana nebuna a lecturii fara a avea la indemana clestii si patentul unui Barth, de exemplu. Ma intreb daca scopul vreunui scriitor o fi fost de a egala timpul lecturii cu acela al scrierii. Inclin sa cred ca nu. Dar le place sa ne dea iluzia asta.
March 24th, 2010 at 9:18 am
Si ajungem din nou, tangential, la ce spuneam la o alta discutie: cei ce scriu fac asta gandindu-se la o teorie literara sau teoria literara se naste pornind de la scrisul lor? Adica, scrii intr-un anume fel ca sa fii pe placul criticii sau scrii exact asa cum simti nevoia si inventezi ceva ce teoria literara (critica) doar va defini mai apoi?
Sigur, se poate dezvolta mai mult ideea si nu e una noua.
March 24th, 2010 at 1:39 pm
Da, ideea se poate dezvolta mult mai mult, asa cum spui, Adina. N-o fi ea nici foarte noua (nici prea veche nu e
), dar uite, eu cred ca in momentul de fata cititorul si problemele pe care acesta le ridica revin in prim-planul scenei literare; prin urmare, mi se pare interesant si deloc imposibil sa pornim de la niste idei mai vechi, poate, si sa incercam sa intelegem cum stau lucrurile azi, poate sa venim chiar noi cu niste idei proaspete 
cheers
March 27th, 2010 at 10:51 am
Nu cred ca scrie cineva gandindu-se la o teorie literara. Daca incerci sa faci pe plac criticilor cred ca scrisul iese fals, fortat.
March 27th, 2010 at 8:04 pm
Stilurile literare au apărut în urma abordărilor alese de marii scriitori, așa că oricând poate să apară ceva nou. Dar de scris se poate scrie bine doar cu gândul la povestea pe care vrea scriitorul s-o spună, nu cu gândul la cititori, premii sau glorie.
March 27th, 2010 at 9:53 pm
De acord cu Feri, pana la urma daca nu exista o poveste, in jurul a ce sa creezi stiluri?
March 28th, 2010 at 5:03 pm
balin, multi pseudo-scriitorasi isi organizeaza productiile in asa fel incat sa inoveze ceva in literatura. nu sunt atenti la poveste, la firul naratiunii. nu au nimic de spus. altii, care nu vor inovatii, executa niste pastise de mai mare dragul si oful.
iar joseph desparte aci foile placintei…de le bate soarele drept in moalele capului. cred ca niciun scriitor nu se gandeste sa-i dea lui joseph ”o proba de maestrie” atunci cand scrie. maestria o simti, o traiesti si o porti cu tine cand esti scriitor. harul nu pogoara asupra ta experimentand tehnici literare. scrisul fara suflet e un fiasco. la fel si cel in care bati campii intr-o dulce gratie.
March 28th, 2010 at 6:23 pm
Cam asta spusem și eu Liliana, atunci când scrii pentru că simți nevoia s-o faci, pentru ca trebuie să-ți spui poveștile și tot ce vrei este ca cititorul să vadă, să simtă și să trăiască poveștile tale, atunci îți creezi stilul. Am toată dmirația pentru Hemingway, Hardy sau Mrquez, dar ceea ce sună firesc și fascinant din gura lor devine forțat și dezamăgitor la alții care nu simt ci imită doar. Eu apreciez înainte de toate naturalețea, poveștile spuse astfel încât să-mi creeze impresia unei narațiuni la gura sobei, nu pe cele ce-mi amintesc de un discurs oficial de învestire în cine știe ce funcție. Atunci când se străduiește cineva prea mult să dea o probă de măiestrie s-ar putea să-i iasă, își dovedește măiestria în cunoașterea și aranjarea cuvintelor, dovedește eventual si că mult lăudatele stiluri apreciate îi sunt cunoscute…dar dă naștere unor texte pretențioase, așa numitele texte de stare care din păcate sunt lipsite de un mesaj și de un sens. Rezultă un fel de înșiruire impresionantă de termene care sună superb luate propoziție cu propoziție dar nu se leagă în ceva unitar ca întreg. Stilurile pot fi imitate, dar prin asta se sacrifică naturalețea și devine aproape imposibil cititorului să se mai identifice cu personajele despre care citește. La mine cel puțin așa se întâmplă, ajung sa pot admira scriitorul pentru cât de bine imită stilul cuiva…dar rămân detașat, rupt de text.