Prima propoziție, prima frază a unei proze, treci de la realitatea unei zile obișnuite, la extraordinarul unei alte lumi. Prima frază e prima clipire în noua lume, prima respirație, mai amplă, mai scurtă, pe care o faci în mintea și emoțiile altui om.
Nu am auzit pe nimeni pînă acum care să spună că prima frază a unui roman este slabă, proastă, sau foarte proastă. Cînd trecerea dintre lumi este lentă, firească, devine neobservată. Însă i-am auzit pe mulți avînd palpitații speciale cînd vine vorba de un început sau altul. Mă număr și eu printre aceștia din urmă.
Nu cred că prima, primele propoziții ale unei proze ar putea să fie rupte de ansamblu și nu cred că există cineva căruia să-i placă foarte mult începutul unui roman care nu-i spune nimic.
Dar cum stau lucrurile din punctul de vedere al celui care scrie? E cel care, aici, ne interesează cel mai mult.
Începutul trebuie să fie în forță, trebuie să fie șocant, lectorul e trecut în lumea literară cu o palmă, cu un strigăt, cu un brînci. Scurt, la obiect, o propoziție plină de forță. Este opinia cea mai răspîndită, e recomandarea manualelor de creative writing.
Nu cred în asta pînă la capăt și nu sînt convins că un astfel de sfat s-ar potrivi, fără rest, oricărui gen de ficțiune. Cred că o primă propoziție memorabilă ține în mare parte de destinul textului respectiv, de întîmplare și în foarte mică măsură de pragmatismul scriitorului. Nu trebuie uitat, în opinia mea, că primele propoziții sînt cele care dau ritmul, respirația, întregului. Într-o proză scurtă, unde spațiile sînt mici, un început “ca la carte” poate părea o stridență dacă nu aparține organic totului.
E bine ca începutul să fie shocking, însă în măsura în care shocking este și lumea despre care scrii. E bine ca începutul să fie plin de forță, de energie, tranșant, dacă ritmul este apoi susținut, dacă forța de început se regăsește apoi în fiecare pagină a poveștii.
Am ales trei începuturi de proză care mi-au plăcut tare mult. Sînt trei autori care îmi plac și mai mult.
Truman Capote, Muzică pentru cameleoni: „E înaltă și zveltă, cam la vreo șaptezeci de ani, cu părul argintiu, cochetă, nici neagră și nici albă, cu o piele de un auriu pal, ca romul. E o aristocrată din Martinica și locuiește în Forte-de-France, dar are și un apartament la Paris.”
Îți lasă senzația, cu fiecare cuvînt că referința este o femeie tînără, creează o atmosferă erotică a descrierii, deși avem de-a face cu o femeie la 70 de ani, apoi, aparenta dezordine tehnică și neconcordanță din descrierea fizică a femeii, e transpusă în destinul ei, o aristocrată din Martinica, locuiește în Porte-de-France, dar are și un apartament la Paris. Și e și tare amuzant. Tehnic, mi se pare impecabil acest început.
F.M.Dostoievski, Însemnări din subterană: „Sunt un om bolnav… Sunt un om rău. Un ins deloc atrăgător. Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.”
Nimic mai la obiect și nimic mai ambiguu. Sînt un om bolnav, adică sînt un om rău. Problema morală care distruge echilibrul individului, răul care conduce la moarte.
Confesiunea incompletă, confesiunea meditativă, pista falsă: Îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul.
Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge: „Așa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască? Eu aș spune mai curînd că aici mor.”
Începutul acesta mi se pare doar genial și atît.
Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?
January 5th, 2010 at 1:57 pm
Mi se pare foarte buna tema aleasa a articolului. Am si eu un inceput care mi-a placut mult, cel al lui Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni: “Moartea e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac inspaimantator”. (citat aproximativ din memorie, dar in esenta cam asta e) Imi place si ultimul lui Rilke, pe care l-ai dat.
Felicitari pentru ideea siteului, de asemenea.
Astept evenimentele (concursurile) literare ale lui 2010.
January 5th, 2010 at 3:51 pm
Foarte inspirate consideratiile despre “inceputurile diapazon”! Citindu-le mi-am amintit de o carte scrisa de un librar argentinian - Hector Yanover -care intocmise o lista cu titluri de romane ale caror inceputuri devenisera celebre… Cand se uita peste ea avea impresia ca-si recitea biblioteca!
January 5th, 2010 at 8:49 pm
@Radu Niciporuc: Mi se pare foarte interesanta cartea despre care spui tu. E cumva vorba de “Memorias de un librero”? Am aflat ca Hector Yanover a fost si directorul Bibliotecii Nationale din Argentina, ca si Borges…
January 5th, 2010 at 11:09 pm
Da, Ana, desprea ea este vorba. Am vrut s-o traduc si s-o public la FABULATOR prin 2004, dar n-am reusit sa descurc itele drepturilor de autor, si am renuntat. Cartea, la vremea aceea, mi s-a parut delicioasa…
January 5th, 2010 at 11:21 pm
Inceputul, prima propozitie, primele fraze, sunt da, extrem de importante, eu as fi discutat pe tema asta mult mai mult, pentru ca e un subiect ce se preteaza la un studiu mai extins. Cu mult mai multe exemple (inclusiv din cele neinspirate) si mai variate.
Personal, prefer un inceput nu neaparat socant si nici extraordinar, ci unul care sa te introduca in atmosfera, sa te rupa de realitate ta si sa te bage in realitatea lumii din carte. Cum sa faci asta, e alta discutie, tine de tehnica literara, de talent, de inspiratie, originalitate etc.
January 6th, 2010 at 8:35 am
@Dorian, ai dreptate, subiectul merită mult mai mult spațiu, deși, am credința, că este și unul supraevaluat ca importanță. Pînă la urmă “începutul” unei proze face parte din proza în cauză și trebuie să fie cît de bun se poate, ca tot ceea ce un scriitor sau altul își propune…
January 6th, 2010 at 9:30 am
Cred ca frazele de inceput ale unei proze sunt cele mai sincere, cele mai fidele ideii care naste povestea. Poate de aceea au un impact asa de mare si spun atat de multe despre ce urmeaza a fi citit.
Imi plac frazele de inceput care construiesc o atmosfera, un gust al scrierii.
“WOMAN? Very simple, say the fanciers of simple formulas: she is a womb, an ovary; she is a female – this word is sufficient to define her.” - Simone de Beauvoir, The Second Sex
“Era dimineata si un soare proaspat stralucea in aur peste clipocitul marii domoale. La o mila de tarm, o barca de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scinteiase in aer, pina cind aparu un stol de o mie de pescarusi care incercau, zvicnind si zbatindu-se, sa obtina citeva firmituri de hrana. Incepea o noua zi de munca.” - Richard Bach, Pescarusul Livingstone
January 6th, 2010 at 10:07 am
Eu cred ca aprecierea inceputului e inflentata de impresia pe care ti-o lasa intreaga carte. Adica, daca se dovedeste ca e o carte buna (a se citi care iti place), vei aprecia si inceputul la fel, abia atunci il vei observa cu adevarat si vei spune ca ti-a placut.
Iar daca e vorba despre o carte care nu se ridica la nivelul asteptarilor tale, vei uita si inceputul, chiar daca, luat separat, reuseste sa iti transmita cate ceva. La urma urmei, e vorba de un intreg…
January 6th, 2010 at 7:26 pm
Inceputul e prima emotie, prima vibratie, transmisa de autor. E semnatura care va urmari cartea asemenea unei amprente a a scriitorului. E primul pas pe care acesta il face alaturi de cititor , e prima invitatie de a parcurge drumul impreuna. Daca aceea fraza vibreaza in sufletul si mintea cititorului, drumul merita facut.
January 6th, 2010 at 10:40 pm
@glissando, sînt de acord cu tine, însă tot ce se întîmplă mai apoi (ca limbaj, ca imagini, ca atmosferă etc.) va trebuie să-ți confirme, să-ți întrețină, să-ți împlinească acea … senzație bănuită. dar sînt/pot fi și continuări care să-ți contrazică acea primă senzație și care să fie, tocmai prin modul în care o fac, foarte convingătoare.
January 6th, 2010 at 10:41 pm
@glissando, cred mai degrabă în acea privire retrospectivă despre care vorbește mai sus Adina.
January 9th, 2010 at 12:13 pm
Mai important decat inceputul, imi pare sfarsitul unui text, cu atat mai mult daca e vorba de proza scurta. Ar merita scris si despre aceasta. Pana la urma, finalul este cel cu impactul cel mai mare asupra cititorului. Cand scriu proza, desi nu am randare cu textul in ansamblu, insist mult asupra finalului. E singurul asupra caruia revin, rescriu, reformulez. Daca acesta nu este bun sau foarte bun, textul meu pare lipsit de valoare. Doar o parere…
February 5th, 2010 at 6:50 pm
Imi pare rau, dar trebuie sa te contrazic; mie mi s-a intamplat sa citesc primele randuri, sau prima pagina dintr-o carte, si sa o parasesc. Nu pot sa spun despre acele inceputuri ca sunt slabe sau proaste; cu siguranta, altora le-au placut, dar mie,pur si simplu, n-au reusit sa-mi retina atentia si unele chiar m-au plictisit. Deci, sunt foarte de acord ca inceputul conteaza enorm. “Vraciul”, “The Chosen”(by Chaim Potok)sau “Fata cu portocale” sunt carti ale caror prime fraze mi-au placut mult.
Dar si finalul e cel putin la fel de important. La urma urmei, peste primele fraze poti sa treci, mai ales daca ai o recomandare, dar finalul iti creeaza o imagine cu care ramai mult timp, tocmai pentru ca e ultima.