1. Scrii doar SF sau abordezi şi alte teme, zone?
Nu ştiu dacă e neapărat SF ce scriu. Am o aplecare spre fantastic pe care nu o pot nega, dar îmi place să-l împletesc şi cu realul, cu viaţa noastră cea de toate zilele. Am scris şi vreo două basme, şi ceva proză scurtă strict realistă, dar mai puţină. Vom vedea cum vor evalua lucrurile în privinţa asta.

2. Care sînt autorii pe care îi apreciezi cel mai mult? Sînt aceiaşi cu cei de la care, ca meşteşug, ai învăţat cel mai mult? (români/străini)
E greu de făcut o listă. Sunt foarte mulţi, atât români cât şi străini.  Cei precum Jules Verne şi H.G. Wells m-au fermecat prin puterea lor de anticipaţie, de a inventa concepte şi maşinării nebuneşti atunci, dar care astăzi au devenit sau ar putea deveni realitate. Stephen King este extraordinar prin felul în care ştie să stârnească temerile noastre în doar câteva rânduri, creând parcă din nimic spaime şi imagini care ne rămân înscrise în minte pentru ani. Sunt scene din «Shining» care şi acum, la mai bine de un deceniu după ce am citit-o, tot mă fac să tremur. Frank Herbert, un alt monstru sacru, este autorul unei construcţii extraordinare prin felul cum întinderea în timp şi spaţiu e dublată de grija faţă de orice amănunt, prin felul în care împleteşte atâtea elemente ştiinţice cu imagini şi creturi fantastice, dar şi cu drame şi dileme general umane.
Dintre autorii ruşi, deşi poezia nu e preferata mea, pe primul loc sunt Puşkin şi Anna Ahmatova. Apoi, reintrând în sfera prozei şi a fantasticului, vin Leonid Andreev şi fraţii Strugaţki.
Sigur, în facultate am făcut analiză pe text, am studiat istoria şi teoria literaturii, ca orice filolog în devenire. Dar atunci nici prin gând nu-mi trecea că îmi voi încerca la rându-mi puterile în literatură. Mă aşteptam să devin profesor. N-am predat nici măcar o oră, am ajuns ziarist şi asta, cred, mi-a schimbat hotărâtor viaţa…
Oricum, nu cred că am citit vreodată o carte sf/fantasy/horror cu gând să învăţ din ea cum să scriu. E posibil ca, inconştient, să fi adunat din fiecare volum care m-a marcat ceva pentru fibra mea scriitoricească. Totdeauna însă am considerat că modelul american al construcţiei de sine ca autor de succes doar urmând învăţăturile unui guru, al deprinderii scrisului ca meserie, are o hibă. Poţi învăţa aşa anumite tehnici care să-ţi îmbunătăţească scriitura, dar nu poţi învăţa să scrii. Asta trebuie să vină din tine.

3. Care e tematica de care te simţi cel mai mult atrasă?

Fiind de formaţie umanistă, totdeauna am gustat mai puţin partea hard a sf-ului, aglomerarea de informaţie ştiinţifică. Prefer personaje de care să-mi pese, conflicte şi întâmplări în care să mă pot regăsi, schimbări la nivelul societăţii determinate de fenomene ce se pot întâmpla şi mâine. Am avut mereu o slăbiciune pentru poveştile apocaliptice şi postapocaliptice, dar şi pentru o intrigă poliţistă de şcoală veche, în care nu împuşcăturile sunt totul. Îmi place şi o umbră de zâmbet, de haz de necaz, pe seama altora ori a noastră. Mai ales a noastră, fiindcă autoironia pare să fie singura plăcere onestă care ne-a rămas. De fapt, multe dintre relele omenirii au venit, zic eu, din faptul că s-a luat prea în serios.

4. Ce-ţi doreşti de la scrisul tău? Ce îţi aduce în plus scrisul, ficţiunea?

E o întrebare grea. Scrisul mă face să mă simt împlinită. Nu aş putea opri cuvintele când îşi caută drumul afară din mintea mea nici dacă aş vrea. Am debutat târziu (nu vorbesc despre hârtia de ziar, ea mi-a înghiţit literele preţ de zece ani deja, dar viaţa lor e scurtă). în proză, a fost ca o explozie. Parcă se adunaseră toate poveştile astea şi nu mai încăpeau, trebuia să iasă la lumină. Sigur că mi-aş dori să pot trăi din asta, dar e un vis în România. Aşa că mă mulţumesc să aflu că, măcar din când în când, istoriile mele ajung la cititori şi, poate, le plac.

5. Domnul Băsescu, prin intermediul nostru, ţi-a trimis şi el o întrebare: Ce ai făcut, mai exact, la Moscova? Ai fost cu Mircea Geoană? Cît te-a ajutat experienţa rusească? Ai şi o legătură aparte cu literatura rusă?

La Moscova am ajuns după primul an de facultate, la Universitatea “Cuza” din Iaşi. Eu şi o colegă de la Rusă-Română am fost trimise pentru cinci ani, la studii. Exista un acord de schimb de studenţi, mai erau acolo băieţi şi fete de la noi, dar şi mulţi alţi străini – coreeni, arabi, japonezi, europeni, africani…
Dincolo de ţinuta academică extraordinară a Universităţii « Lomonosov », Moscova e un mediu cultural extraordinar. Numai câte teatre sunt, chiar şi în cel mai obscur cartier! Ca să nu mai vorbim despre muzeele extraordinare sau faptul că însuşi metroul e o operă de artă în sine. Deşi primul lucru pe care l-am văzut în oraş a fost, inevitabil, Piaţa Roşie, apoi mumia lui Lenin. Sigur, ca experienţă de viaţă înseamnă foarte mult să trăieşti cinci ani într-o altă ţară, să înveţi, să îţi cumperi de mâncare sau de îmbrăcat în altă limbă, să te duci la cinema şi să vezi un film dublat în acea limbă, până şi la un parc de distracţii să-i auzi pe ceilalţi cum strigă în ruseşte, în montagne russe… Toate astea te învaţă să stai pe picioarele tale, afli ce poţi şi ce nu, ai încredere în tine aproape în orice situaţie. Dar nostalgia asta a depărtării te face şi să-ţi iubeşti cu adevărat ţara, oricâte păcate ar avea.
Au fost şi momente aproape suprarealiste. Ca acela de a învăţa greaca veche în ruseşte ori de a şti că ai examen în preajma Crăciunului nostru (la ei e pe stil vechi, în ianuarie). Dar, dincolo de ele, orice studenţie e, probabil, perioada cea mai frumoasă din viaţa cuiva. Aşa că voi avea întotdeauna o legătură aparte cu spaţiul rus, cu tot ce înseamnă el din punct de vedere cultural – literatură, pictură, teatru, cinematograf…

Posturi similare:

• Interviu Paul Cernat
• Eugen Istodor: „Scriu pentru că altceva nu prea ştiu să fac.”
• Interviu Claudiu Komartin
• Bogdan Varvari- NOTĂ BIOGRAFICĂ
• Pauza dintre vene, cu Miruna Vlada