Costel era aproape de casă când văzu a doua lună. Avea culoarea vinului vechi care, în ultimul ceas binecuvântat, îi desfătase gâtlejul, la cumătrul Vasile. Cu un râgăit discret, Costel se sprijini de gardul vecinului și întinse gâtul, ca s-o vadă mai bine. Roșcoveața parcă-l simți, că începu să se zbenguie ca nebuna.
– Ete-te! zise filosofic și ușor amuzat Costel. De unde ai apărut?
Luna nu-i răspunse. Nu că s-ar fi așteptat să o facă, doar nu era nici măcar amețit! Încă rezemat cu umerii ascuțiți de lemnul pe jumătate putred, Costel rânji din toată gura știrbă. Uite că luna se dublase și doar el vedea asta! Dacă se gândea mai bine, îi cam părea rău că era singur cuc pe stradă. Știa că, să fi istorisit asta a doua zi, toți i-ar fi zis că se făcuse praștie. Băgă două degete în gură și fluieră ascuțit, poate mai iese careva din casă. Îi răspunse doar câinele vecinului cu un urlet prelung, ca-n filmul ăla cu nu-ș ce ardelean colțos, ultimul de-l văzuse împreună cu Marghioala.
Costel se pregătea să încerce încă un fluierat, când luna își schimbă direcția. În loc să fugă din stânga-n dreapta și înapoi, ca o curcă beată, o luă la vale. Văzând ce viteză avea, Costel se îngrijoră deodată. Înc-oleacă, și o să-i cadă-n cap. Se dezlipi de gard și făcu un pas spre curtea sa. Dacă s-ar ascunde în beci… Gândul îl păli repede în moalele capului: cum să fugi de lună? N-ai cum! Păi te distruge cu beci cu tot, ba poate și cu toată mahalaua. Costel își umflă pieptul și decise să fie bărbat, dacă tot o băgase pe mânecă.
Își rășchiră picioarele, puse mâna stângă-n șold și se uită urât la ea. Mândru de felul cum știe să înfrunte o asemenea năpastă, amenință drăcovenia cu degetul.
– Băi, mămăligă cu ochi, nu ți-o lua în cap!
Își aduse aminte deodată de documentaru’ ăla de-l cumpărase pe divideu Gică, băiatul cumătrului. De pe descoveri, cică. Le arătase și lor, da nu pricepuse mare lucru. Era o chestie cu sfârșitul lumii, iar ei aveau alte griji… Și dacă acu’ venise, sfârșitul ăsta al lumii? Chiar și un ghiuj văduv și fără copii, ca el, tot avea destule bucurii la care-i părea rău să renunțe.
Luna crescuse cât o farfurie. Pe margini îi clipeau tot felul de luminițe colorate, parcă era un pom rotund de Crăciun. Costel se scărpină în creștet cu unghia neagră, ruptă a degetului mare și decise să o ia la sentiment.
– Auzi, am greșit că ți-am zis așa. Da noi suntem oameni amărâți! Asfalt n-avem defel… Canalizare nu ne-au tras, deși promit de vreo trei ani. De ce nu cazi în capul altora?
Cum se holba la ea, gata-gata să-i dea lacrimile, roșcoveața îi clipi. Întâi își zise că i se pare, dar chiar asta făcu. Clipi și se opri. Costel îi făcu și el cu ochiul, puțin ușurat. Te pomeni că mergea pe calea cea bună? La urma urmei, și pe otrava aia de soacră-sa, de câte ori o luase cu binișorul, o îndulcise până la urmă.
– Așa, mamă! Du-te și tu la mahării ăia de București, de-o pildă… Ă, ce zici?
Luna scoase un fel de țiuit și pe Costel îl cuprinse amețeala. Ochii i se împăienjeniră, picioarele se prefăcură în aspic de-ăla care face stomacul să tremure de fericire, iar urechile parcă i se umplură cu șomoiage de vată.
– Nu fi toantă! mai apucă să zică până să i se rupă filmul.
Când perdeaua neagră i se luă de pe ochi, gardul vecinului, strada și ograda sa dispăruseră. Era gol pușcă, întins pe o masă, într-un fel de lumină sângerie care-l cam îngrețoșa.
– Văleu! zise și se smiorcăi. M-a păcălit, drăcovenia…
Îi părea rău nu că fusese totuși sfârșitul lumii, ci că îl prinsese singur-singurel. Da știa că nu asta trebuia să fie grija lui acum. Își acoperi rușinea cu palmele și se întrebă unde era. Își miji ochii și privi în jur. Nu vedea decât lumina aia. Îi trebui cam jumătate de minut să cumpănească totul și să-și spună că ajunsese pe lumea cealaltă, de care se îndoise multă vreme. Nu-i era frig, dar tremura puțin. După cum arată locul ăla, nu credea că era în Rai. Încercă să-și găsească păcatele cele mai mari și să se căiască repejor pentru ele. Dar parcă îi vărsase cineva în căpățână vreo juma de kilă de prenandez.
– Mă auzi?
Vocea nu era nici de femeie, nici de bărbat și vorbea direct în mintea lui. Costel își înfipse bărbia în piept. Tare ar fi mers acum o țuiculiță!
– Aha…
– Mă înțelegi?
– D-da, îngăimă.
– E timpul!
Pentru ce-o fi fost timpul, Costel habar n-avea, dar era convins că nu era de bine. Nu-l durea nimic, doar că era zăpăcit și speriat. Lumina deveni albastră, apoi verzulie.
– Te-am studiat și am ajuns la o concluzie. Voi distruge Pământul. Rasa voastră…
Restul se pierdu într-o cascadă de fluierături.
– Ha? spuse Costel mai confuz decât atunci când adormise în via soacrei. Cum adică?
Costel începu să se prindă că nu era nici în Iad. Era pe-un de-ăla, cum îi zicea… Ozeneu! Gică bolborosea uneori tâmpenii cu ozeneele astea. Cum vin cu ele oamenii verzi și fură de-ai noștri, să le facă tot felul de mârșăvii. Costel totdeauna îl luase peste picior. Da uite că avea dreptate! Se înroși imediat: la vârsta lui, să-l vadă în fundul gol ăștia coborâți din cer? Și cine știe ce-i făcuseră deja! Apoi își dădu seama că auzise ceva despre Pământ. Că-l distrugeau adică. Păi cum să-l distrugă? Și ce amestec avea el în toată tărășenia?
– Auzi, începu poticnit, cum te cheamă?
După o pauză lungă, vocea îi răsună iar în minte.
– Nu poți înțelege numele meu.
– Da pot să-ți zic și eu cumva? Vasile, de-o pildă? Ca lui cumnatu-miu…
Vocea mai zăbovi puțintel.
– Da.
– Auzi, Vasile, orice-ai vrea să faci, nu mă lași să mă dreg întâi? Așa, ca o ultimă bucurie…
Nu veni niciun răspuns.
– Ă, ce zici? Mergem la mine acasă, scot niște Busuioacă din beci, îmi fac un șpriț… Îți dau și ție, doar nu-s scârțar!
Trecu aproape un minut până auzi iar vocea. Avea un ton meditativ.
– Ai dreptul la o ultimă dorință…
Pe Costel îl încercă o undă de bucurie. Zise să bată fierul cât era cald.
– Mergem, a? Am și niște cârnați de oaie, de te lingi pe degete. N-ai pus gura în viața ta pe așa ceva!
Lumina se făcu din nou roșie și-l luă nu cu frig, ci de-a dreptul cu îngheț. Apoi, parcă-l lovi cineva cu leuca-n cap.
Când deschise iar ochii, era în beci. Îi trăseseră și hainele pe el, doar că greșiseră. Flaneaua i-o puseseră pe dos și-l strângea nițel la gât, iar pantalonii nu-i încheiaseră. Costel își trase repede fermoarul și își zise că nu se putea pune pentru atâta lucru. Se uită repede în jur, să vadă dacă e singur. Nu era.
O piticanie roșie, cu ochi holbați de culoarea frunzelor de viță și nas turtit de godac, îl privea atent. N-avea fir de păr și pielea îi atârna pe burduhan ca gușa unui curcan. Picioarele și mâinile îi erau ca bețele, iar gura — lungă și subțire, fără buze. Costel simți că-l ia cu milă de ozenistul ăsta, că era așa de urâțel… Poate de aia vroia să distrugă Pământul, de ciudă!
– Vasile, tu ești? îl întrebă, ca să fie sigur.
– Da, răspunse piticania fără să-și miște gura.
– Bre Vasile, da cum ai știut să mă aduci izact în beci? se interesă Costel, lovit de o curiozitate oarecum nelalocul ei.
– Am citit în mintea ta, zise Vasile.
Costel nu prea era lămurit, da-și spuse că mai bine o lăsa moartă. Se învârti până găsi sticla potrivită, o șterse de praf, apoi scoase din dulăpior paharele. Le umplu până la buză, fără să mai toarne apă. Îi întinse unul ălui mic.
– Dă-l pe gât!
Ozenistul apropie paharul de gaura ce-i ținea loc de nas și urechile clăpăuge începură să i se miște ca în reclama aia la mâncarea de potăi.
– Nu, zise.
Costel se burzului la el:
– Bre Vasile, nu mă supăra! O dată vii și tu la mine acasă. Doar n-o să mă lași să beau singur, și încă pentru ultima oară?
Se însenină când îl văzu cum soarbe încet. Se întinse spre butoi și scoase niște murături în saramură de-ți lua foc gura, cum îi plăceau lui. Apoi tăie ceva cârnați.
– Ia cu afumătură! Să nu te amețești de prima oară, îl îndemnă pe oaspete.
Urechile sângeriului i se învârtiră iar, apoi prima felie dispăru în hăul fără buze. Costel își umplu iar paharul și oftă.
– Auzi, Vasile, da de unde vii tu?
– Xozzirrax, cam așa veni gândul.
Costel mușcă dintr-un castravete și clătină din cap.
– Și e frumos acolo?
Ozeneistul scoase un fel de pârț. Costel îi bătu pe umăr și-i zâmbi încurajator. Începea să-l găsească simpatic.
– Nu prea-ți place să vorbești, nu? Îmi amintești de văru-miu Cezărică. A căzut noaptea într-un canal, săracu, și și-a rupt gâtul. La parastasu’ lui am mâncat cea mai bună colivă… Așa e viața asta, pleci de-acasă și nu știi dacă te mai întorci! Vasile, da tu cre’ că ești tare departe de casă…
Costel scăpă chiar o lacrimă, gândindu-se cât de singur s-o fi simțit Vasile pe farfuria lui. Sigur că se înrăise de tot, bietul de el! Îi trebuia doar puțină companie ca să se pună pe picioare.
Piticania izbucni într-o salvă de pârțuri și urechile i se pleoștiră de tot.
– Ți-o fi dor de-ai tăi?! Mai ia d-acilea niște Busuioacă!
De data asta, oaspetele nu se mai codi defel. Ba chiar bău din prima jumătate de pahar.
– Vasile, da chiar vrei să ne omori? Ce-ți făcurăm noi ție? Ne vedem și noi de durerile noastre. N-avem treabă cu nimeni de pe-acolo, de sus… Eu simt că de felul tău ești băiat bun. Doar te-ai supărat oleacă pe viață!
Ozeneistul înghiți un castravete întreg. Ochii i se făcuseră roșii și se întinse după o altă bucată de afumătură. Uitându-se cum o înfulecă și golește paharul, pe Costel îl cuprinse așa o duioșie, că-l pupă pe obraz.
– Știi ce-am să fac, Vasile? Am să-ți dau și Busuioaca, și cârnații, și butoiul ăsta de acrituri! Că văd că-ți plac tare… Și poți să vii când vrei la mine în vizită, dacă îți e urât pe ozeneul ăla al tău! La o adică, suntem singurei amândoi…
Îl luă deodată cu somn, parcă nu mai dormise de o săptămână. Încercă să-și țină ochii deschiși, dar nu reuși decât să clipească de vreo două ori înainte de a adormi de tot.
Când se trezi, era dimineață. Îl încerca o amărală aprigă și se simțea tot cleios. Amintirile începură să se bulucească și Costel se strâmbă de la mușcătura îndoielii. Oare chiar se întâmplaseră toate astea? Făcu o socoteală rapidă: beciul se mai golise.
Ieși în curte și privi cerul. Raze zgârcite pătrundeau printre nori, mângâind ultimele prune brumării. Costel mușcă dintr-una și zâmbi împăcat, în vreme ce sucul i se scurgea pe bărbie. Poate, într-o altă noapte, mai vedea luna sângerie…
Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârșită improvizație de jazz, care se țese între San Sebastián, Madrid și Lisabona.
December 16th, 2009 at 1:33 pm
nu vreau sa fiu rautacios, dar cei care au decis ca aceasta proza sa fie castigatoare, sa incerce sa explice putin de ce au facut treaba asta…haideti sa fim sinceri, e o povestire de doi bani, nu se poate asa ceva, sa castige o povestioara de copil de clasa maxim a 7-a. Eu cred, sincer, ca siteul asta face glume pe seama romanilor. Eu nu mai particip cu nici o proza, va las sa va bateti in stupiditati. Sincer, nu inteleg cum asa ceva poate sa castige un premiu. Asta inseamna doua lucruri: ori ca juriul habar-n-are ce inseamna o bucata scurta care sa sclipeasca prin ceva, care sa surprinda prin ceva, care sa faca sufletul sa vibreze, ce sa mai vorbim de chatarsisul eliberator…apropos, aduceti-va aminte ce spuneau grecii despre arta, despre ce ar trebui sa insemne arta…daca povestioara asta reuseste sa nasca chatarsisul, inseamna ca italo calvino sau cehov sunt niste dobitoci…domnilor, haideti sa fim seriosi si corecti, ce legatura are povestiuta de mai sus cu chatarsisul? orice alta povestire, din cele propuse, sunt mai interesante si mai, sa zic, artistice, decat banala “Luna sangerie”…sa meditam mai mult la ce inseamna arta si cum dam premiile. In al doilea rand, propun o analiza stilistica si ideatica a textului castigator, o analiza competenta, nu asa, ca imi place sau nu-mi place. Daca dam un premiu, il dam in urma unor valori estetice care exista sau nu in opera respectiva. Insa ce valoare are aceasta, sincer, eu n-as numi-o nici povestioara? daca aveti curajul sa fiti sinceri, incercati sa analizati textul de mai sus, sa- structurati, sa analizati un personaj…puteti face asta? fiti sinceri? sau puteti vorbi despre o tema a textului, despre vreun subiect? incercati, toti cei care cititi comentariul meu, sa va ganditi sincer, la ce-am spus mai sus…repet, incerc sa fiu cat mai corect, dar nu are personaj puternic conturat, nu are nici macar vreo metafora, si daca nu are procedee artistice des intalnite, atunci ar trebui SA NU AIBA. Insa, din pacate, nici asta nu are. ADICA NICI MACAR ANTILITERATURA NU E. Incercati, asadar, dragi jurizanti, sa expuneti motivele pentru care ati decis ca number one sa fie Luna sangerie?
December 16th, 2009 at 2:51 pm
daca spune Profesoru’ așa o fi! La aia cu ANTILITERATURA am rîs cu lacrimi. de multe ori am încercat să-mi imaginez cum ar vorbi despre literatură Țociu și palade, dar pînă acum nu reușisem să ajung la vreun rezultat…:)
December 16th, 2009 at 4:07 pm
bai baiatule, daniele baiatule, eu nu te-am luat la misto, dar daca vrei, te iau si la misto, daca ai chef de asa ceva…eu mi-am spus opinia, literatura din romania, inclusiv cei care o consuma, sunt slabi, sa recunoastem si sa nu ne mai ascundem dupa deget. si inca ceva: se pare ca habar-n-ai ce inseamna ANTILITERATURA, de fapt nu se pare, ci chiar habar-n-ai, daca ai facut comentariul ala. Si, ultima chestie: si o emisiune cu Tociu si Palade, transcrisa, ar suna mai bine decat povestioara de doi bani “Luna sangerie”…Dar sa ne punem de acord in privinta unui lucru: daca voi considerati ca George Cosbuc este un poet ce merita atata publicitate, inseamna ca se intelege de ce au trecere in fata romanilor povestiri precum cea premiata luna asta. Insa sa nu uitam ca suntem intr-o tara de samanatoristi, asa ca…Ce treaba are Hertha Muller cu premiul Nobel nu inteleg nici sa ma bati…se poate compara Hertha Muller cu Ismail Kadare? sa fim seriosi…
December 16th, 2009 at 4:27 pm
Cu riscul ca ceea ce spun sa fie doar tangential la subiect, mie mi-ar parea de bun simt ca cineva care isi doreste sa scrie si care are pretentia sa critice un text sa nu faca greseli gramaticale elementare. Si, ca sa elimin ambiguitatile, precizez ca ma adresez profesorului, nu ma refer la textul Stefanei.
Sigur ca am vazut scriitori romani care au mari lacune la capitolul asta. Si sunt publicati de edituri mari de la noi… O fi o moda, nu stiu, cert e ca imi pare un pic deplasat. Si cred ca poate fi un subiect de discutie.
December 16th, 2009 at 4:50 pm
@profesoru: nu am fost in juriu dar as putea sa fac analiza pe care o ceri; nu gratis, totusi. Avand in vedere cat a primit povestirea, ma gandeam ca 100 de euro e tariful OK si pentru analiza pe text
December 16th, 2009 at 5:12 pm
teacher leave the kids alone, deși îmi amintești de lăutari, iar nu de de-astea mai culte. mă rog… altceva voiam să spun, de ce nu ne trimiți și nouă un link cu o povestire de-a ta să ne răsfățăm la țîța mamei literaturi? de ce, dacă te arde la mațe, insiști să-ți prăjești organul stilistic cu habarniști? de ce, mă? de ce? :))
December 16th, 2009 at 5:32 pm
slaba proza! slaba de tot!
December 16th, 2009 at 7:35 pm
ca de obicei, au inceput sa se cenzureze comentariile…Romania, tara de c…t
December 16th, 2009 at 7:39 pm
gata?
December 16th, 2009 at 8:13 pm
urat…urat din partea voastra sa faceti astfel de comentari.povestirea e chiar dragutza,n o mai terfelitzi atata.iar pentru “profesoru” nick ul tau,ca si limbajul de altfel imi aminteste de asa zisii baietzasi de cartier.foarte urat.:((((((
December 16th, 2009 at 11:41 pm
@Profesoru, @Daniel, v-am cenzurat comentarii ce conțineau expresii penibile și sperăm să nu mai avem astfel de discuții despre “literatură”. ne pare rău, însă nu folosim un astfel de limbaj. Cel puțin nu aici.
December 17th, 2009 at 8:33 am
mihai radule, daca te gandesti bine, nu expresiile sunt penibile, ci modul vostru de a juriza
December 17th, 2009 at 8:48 am
da, lorelaya, limbajul meu aminteste de baietasii de cartier, pentru ca am crescut si eu ca unul din ei. Vad ca zici folosesti expresia “asa zisii baietasi”…Te asigur ca exista asa ceva, chiar daca multi sunt, sa zic asa, contrafacuti. Insa baieti de cartier exista, si de cele mai multe ori nu le place porecla asta, e o porecla idioata, inventata de BUG Mafia, in primele lor cantece, si preluata de idiotii de la PRO TV. Da, am facut trafic cu droguri si multe alte lucruri, insa scriu si literatura. Si tu, Adina, te-ai bagat aiurea in discutie, nu inteleg de ce m-ai jignit pe tema gramaticii. Spre stupefactia ta, am terminat Litere, si stiu foarte bine gramatica, deci n-avea rost comentariul tau. Si, ultimul lucru, imi mentin ideea ca ar trebui comentat un text, dupa ce a fost premiat. Eu nu voi mai trimite texte aici, pentru ca imi dau seama ca niciodata ca nu voi castiga si ca nici nu vor fi citite, avand in vedere “genul” care se prefera pe acest site. Cam asta ar fi. Daniel, imi cer scuze, aseara eram nervos. Nu cred ca trebuia sa injosesti aiurea tagma lautarilor, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este lautar, si e un om exceptioanl, si nu numai el, daca nu cunosti, nu mai vorbi.
December 17th, 2009 at 8:50 am
si uite, lorelaya, ca sa nu mai suferi atata din cauza nickului meu, mi-l voi schimba. Ma numesc Andrei.
December 17th, 2009 at 11:27 am
Nu te-am jignit deloc, doar am citit ce ai scris… O diploma nu garanteaza absolut nimic.
Ce-ar fi sa incepi tu o analiza a textului, in loc sa ataci pe unul sau pe altul?
Sau sa spui care dintre povestiri ai fi preferat sa fie aleasa si de ce.
December 17th, 2009 at 2:33 pm
Mie nu imi place povestea/subiectul,insa sunt cateva detalii care mi-au placut,spre exemplu,nu am citit eu foarte multe carti vechi romanesti,dar din ce am citit limbajul este unul potrivit(cel al lui Costel)
Felicitari castigatoarei!
December 17th, 2009 at 10:01 pm
adina, cred ca ai auzit de chatarsis. Gandeste-te la ” ce ar trebui sa fie arta”, in acceptia ei originara( ma refer la vechii greci, evident), si sper ca vei intelege ce am vrut sa zic. Nu mi-ai raspuns la intrebarea cu greselile gramaticale. Vad ca, in continuare, ma jignesti, sustinand, recunoast, ca sunt varza la gramatica. Ramai cu opinia ta, fata draga, si simte-te bine in pielea de “observatoare” erudita a unui ” lautar cu pretentii de scriitor”. Ce sa fac si eu..Daca tu consideri ca o parere inseamna atac, mai uita-te si tu in dictionar, ca sa fiu in tonul. In continuare, vad ca nimeni, inclusiv tu, care aperi o banalitate clara( da, din punctul meu de vedere), nu e in stare sa explice cu ce straluceste compunerea de clasa a VI-a cu titlul “Luna sangerie” si cum isi poate atribui, macar in gluma, titlul de proza.
December 17th, 2009 at 10:47 pm
In incercarea ta de a demonstra ca esti erudit folosesti cu insistenta un termen pretentios - faimosul catharsis - si te agati de el uitand esenta: perceptia artei e subiectiva. Poate ca textul premiat starneste pentru x un anumit sentiment, o anumita stare de care are nevoie, pe cand pe y il poate lasa rece - cum e cazul tau. Niciodata nu vei gasi doua perceptii identice. Poate cel mult apropiate, dar nu identice.
Dincolo de asta, sa despici in patru un text si sa incerci sa spui tu ce simtea, de fapt, cel care a scris, e un cretinism, dupa parerea mea. Imi aminteste de faimoasele comentarii literare de la scoala, cand circulau diverse interpretari ale vreunei scrieri, interpretari batute in cuie de vreun destept care isi spunea critic literar si pe care trebuia sa ti le insusesti, chiar daca tu intelegeai (percepeai) altfel textul in cauza.
De dragul discutiei, eu astept in continuare sa spui care dintre povestirile alea sase crezi ca era mai potrivita sa fie aleasa si de ce.
December 17th, 2009 at 10:51 pm
mda, vad ca in continuare, ma jignesti. Iti spun sincer ca nu vreau sa dovedesc nimic, e doar ceea ce gandesc insa, daca asta e ce crezi, esti libera. Faca-se voia ta. Sincer, mi-a placut de-o mie de ori mai mult povestirea ta. Dar, se pare ca nu putem avea o discutie fara ofense. Asa ca, so long…
December 17th, 2009 at 10:52 pm
Eu nu vreau sa spun ce gandea el, nu inteleg de unde ai tras concluzia asta.
December 17th, 2009 at 11:03 pm
Nu vad unde te-am jignit si de data asta.
La fel de sincer iti spun ca eu nu mi-as fi premiat povestirea. Chiar nu era suficient lucrata.
December 17th, 2009 at 11:18 pm
pai ai spus ca vreau sa par erudit. Nu, nu vreau sa par erudit, iti zic sincer ci, pur si simplu, asta cred ca trebuie sa insemne arta. De-asta spun ca, dupa ce-am citit Luna Sangerie, n-am ramas cu nimic. Nici macar cu o povata. Si daca vei spune: “-pai stai, frate, ca nu asta e scopul artei,” iti voi aminti iar ce era arta in Grecia Antica, ce rol juca. Arta, azi, mi se pare inutila. Cum spunea foarte frumos Tarabukin, in “Sensul icoanei” : “Cultura ( si, in concluzie, arta) este o colectie pe patimi, pe care noi ni le transmitem prin carti si opere de arta de la unii la altii.” Despre ce vorbeste Luna Sangerie, hai sa fim seriosi…un betiv, care se intalneste cu un martian insa, de fapt, nu era un martian, ci era doar betia din capul lui, si martianul nu era, de fapt, martian, ci Vasile, un vecin de-ai lui( uite, daca zici de ce se zice “de-ai lui” si nu “de-al lui”, ma impac cu tine si te iert pentru jignirea adusa) si in final…hai sa fim seriosi, adina, asta e arta? pentru ce a luat premiu? pai uite, citez numai inceputul povestii tale, care ma unge pe suflet, si care, din punctul tau de vedere, nu e numai stil” gazetaresc”, cum zicea nu stiu cine “Unde erau computerele și jocurile astea pe vremea când noi reușeam să ne distrăm fără Internet, când un banal dicționar sau o enciclopedie suplineau Google? Când șantajul emoțional aplicat părinților nu viza câteva ore de jocuri pe calculator, ci o tură de săniuș, o plimbare cu bicicleta “până în sat” sau o prăjitură la cofetărie? În Occidentul pe care doar îl intuiam, care ne trecea pe la urechi cu ecourile unui cuvânt vulgar, pentru că noi nu îndrăzneam să îl spunem cu voce tare, acolo erau.” E superb fragmentul asta, nu:
“Își aduse aminte deodată de documentaru’ ăla de-l cumpărase pe divideu Gică, băiatul cumătrului. De pe descoveri, cică. Le arătase și lor, da nu pricepuse mare lucru. Era o chestie cu sfârșitul lumii, iar ei aveau alte griji.” Stefana asta vrea sa fie hatra, sugubeata, dar nu-i merge, tata, suna fals…Textul tau are rafinament, una e Creanga, alta e Stefana, intelegi ce vreau sa zic?
December 17th, 2009 at 11:36 pm
Eu ma bucur ca iti plac unele lucruri pe care le-am scris, dar, vezi tu, asa cum tie ti-a “spus” ceva textul meu, probabil, Luna sangerie a transmis ceva celor care au ales-o… Asta am vrut sa spun si mai devreme.
Pe de alta parte, e un alt gen, e diferit de ce am scris eu, nu le poti masura la fel.
Nu spun ca e o capodopera, dar cand am citit-o m-a inveselit un pic. Poate ca de asta aveam nevoie in clipa aia…
Sigur ca subiectul in sine poate parea unul banal, dar conteaza si felul in care il spui. Mie mi-a placut cum a imbracat ea banalitatea aia.
December 18th, 2009 at 9:21 am
da, dar una e sa te inveseleasca, si alta e sa atinga, macar sa atinga, treapta pe care sta arta. Ce sa mai vorbesc de literatura…literatura e mult mai pretentioasa, e ca o, sa zicem, o printesa, pe langa primarul ununi sat fara electricitate. Uite, cum e ” Marele Gatsby” sau ” Idiotul” sau “Micul Print” sau, sau, sau…La ele se plange, da, ele au efect eliberator, dar si inaltator sufleteste. Sau Caragiale, care ( desi consider literatura romana slaba fata si, sa zicem, de Albania) desi vorbeste despre chestii scarboase ( triunghiul amoros-bine, intre noi fie vorba, unii nu le considera scarboase), piesele lui elibereaza si inalta. Da, nu imediat inalta, dar intr-un final, da. Si, apropos de discutiala care s-a ajuns, uita-te mai sus putin si vezi ca tu ai fost prima care ai facut reprosuri pe langa subiect.( ma refer la “profesorul agramat”). Eu nu mi-am dat decat cu parerea, eu am vorbit despre povestirea de mai sus, si voi ati inceput sa ma atacati pe mine, facandu-ma asa si pe dincolo, in loc sa incercati sa va aparati alegerea. Si daca ma mai enervezi putin, iti trimit o povestire de-ale mele( sau de-a mea?). Hai ca ai inceput sa-mi devii simpatica. Am intrat pe siteul tau si esti draguta cu chitibusurile tale.
December 18th, 2009 at 4:31 pm
Intr-adevar , m-a socat putin cand am citit inceputul , mai ales ca nu gust mereu genul acesta de povestiri..dar mi-a placut ca nu a pocit “limbajul” omului de la tara…nu a inventat cuvinte doar ca sa amuze..
December 20th, 2009 at 12:21 am
Andrei, cred ca ai starnit curiozitatea multora de pe aici. eu vreau sa-ti citesc povestirea cu care ai participat. cum putem sa o citim? se poate un link, ceva?
December 20th, 2009 at 1:06 pm
Pentru cele doua concursuri accesati pagina blogului nostru:
http://concursulnoraiuga.wordpress.com/
December 21st, 2009 at 8:40 am
Dar de ce încercați lansarea de argumente pro și contra, în ce privește lucrarea câștigătoare, când de fapt totul se rezumâ la subiectivism? Fără a face vreo referire anume, însă niciodată n-o să poți împăca un tradiționalist cu un modernist, spre exemplu.
Îmi cer scuze, în cazul în care intervenția mea a fost inutilă, însă am simțit acut nevoia de a sublinia acest aspect.
December 22nd, 2009 at 10:12 am
nu m o deranjat nick ul,m o deranjat limbajul si vehementza comentariilor…e acelas limbaj pe care il auzi la piatza,pe strada, in trenurile din roma cand sunt romanii nostri “ciupitzi” si vor sa-si etaleze talentul….as vrea sa spun ca ma revolta…dar am trecut de acel stadiu,acum ma intristeaza doar.o sa para desuet dar mama mea ne a invatzat ca nu e nevoie sa vorbim urat ca sa parem interesantzi,de fapt ca nu e nevoie deloc sa vorbesti urat.iar daca cineva vine si imi spune ca o critica literala presupune sa ingropi autorul in vorbe veninoase si acuzatzi de tot felul,ca si cum am fii la un proces de viol in care avocatul aparari transforma victima in agresor(ca doar se stie,toate femeile sunt curve),atunci nu pot decat sa ma intreb ce s a intamplat cu scara de valori a omenirii.imi pare rau ….:(
December 22nd, 2009 at 8:18 pm
Este în regulă să fie încurajați micii scriitori; este și mai frumos cînd cineva chiar face un site de genul acesta și oarecum, lansează tinere talente, făcînd posibilă gustarea “fructului” talentului acestora; dar rahatul se face praf (scuzați-mi engleza!), căci neregula a ajuns deja la paroxism, în momentul în care genul acesta de..rateuri nu numai că sunt alese dintre multe altele pt a fi publicate, dar mai sunt și răsplătite, ridicate la nivel de “povestirea lunii” și aduse sub nasul nostru (mai fin sau mai puțin fin) ca niște poame culese “pe alese”, cînd, în realitate, ele arată ca niște putreziciuni de la fundul lădiței luate de bune în lipsa unor variante eligibile.
Nu pretind nici că am un nas extrem de fin, nici că sunt un talent extraordinar, dar tocmai pt neajunsurile acestea pe care mi le accept (și chiar supraestimez), cele ale povestirii de mai sus devin cu atît mai mari în momentul în care un om cu adevărat înzestrat le-ar evalua. Dar nu mă mai miră nimic deoarece se pare că lipsa de valoare a operelor este apreciată și exacerbată în ideea că tocmai lipsa ascunde o bogăție, un tumult de..orice…
@ Alexandrei: tocmai pt faptul că n-a “pocit” lbj-ul omului de la țară, “autoarea” dă dovadă de platitudine, lipsă de culoare, de vervă, de oralitate, de documentare etc. Limbajul oamenilor de la țară nu este unul pocit, ci unul cu specific, determinat de regiunea de proveniență, a cărui nuanță, dacă o știi reda în scris, te poți numi un scriitor cu pană măiastră. O poveste scrisă într-un stil sec, fără nuanțe, cu un limbaj mereu egal, este la fel de valoroasă ca o declarație de dragoste scrisă pe hîrtie igienică.
Nu mi-a plăcut, sincer și subiectiv, nah! (sunteți naivi dacă aveți impresia că obiectivitatea poate fi ceva mai mult decît un simplu cuvînt inventat ca un antonim al subiectivității..) Poate data viitoare! Chiar sper asta! Baftă tuturor!
December 23rd, 2009 at 12:37 pm
Va invit la acest concurs literar pentru prozatorii de orice varsta:
http://concursulnoraiuga.wordpress.com/2009/12/15/189/
December 24th, 2009 at 12:34 am
dar eu cum vad celelalte texte propuse, ca sa fac o comparatie?
December 24th, 2009 at 10:15 am
Le găsești aici :
http://revistascriitorului.ro/?s=povestiri+la+cafenea&x=0&y=0&=Go
sunt șase linkuri la sfârșitul articolului.
December 25th, 2009 at 5:23 pm
Daca s-ar fi vivisecat corpurile literare ale unor Asimov sau Henlein cum se face pe bloguri sau forumuri acum nu stiu ce ar fi iesit pana la urma din prestigiul scriitorilor respectivi (nu ca ar fi fost mari opere dar au fost foarte gustate) … Nu inteleg inversunarea unora precum Profesoru’ - Andrei (chiar mi se pare stupida in raport de intentiile lor) atata timp cat textul castigator a fost mult mai placut si mai citibil fata de restul scrierilor (altfel spus, fata de ceea ce si-a propus a fost mult mai cinstit in rezultate; postmodernismele nu tin decat daca sun t foarte, foarte bine scrise - ori nu a fost cazul; aventurile epice nu mai merg pe aceeasi cale batatorita decat daca au pasi foarte frumosi - ori nu e cazul “Evadarii din intuneric”)
Fata de luna trecuta, textul castigator a avut calitatea certa de a fi comestibil si, mai ales, digerabil …
December 29th, 2009 at 2:47 am
Juriul a fost inspirat! A ales o proza scurta bine scrisa si foarte autentica. O felicit pe autoare si sper sa nu tina seama de reactiile umorale ale citorva cititori mai putin familiarizati cu proza moderna si,in general,cu lumea in care exista(’Profesorul”,discipolul Andrei, etc.).
December 30th, 2009 at 8:34 am
Multumesc pentru cuvintele bune, dupa cum le multumesc tuturor celor care mi-au citit povestirea, indiferent daca le-a placut ori nu. Atat oamenilor care se afla in spatele RS, cat si cititorilor lor le doresc un an 2010 cat mai bun. La multi ani!
December 30th, 2009 at 2:30 pm
Care ar trebui sa fie atributele unei povestiri ideale : sa fie simpla si accesibila, coerenta, sa te captiveze integrandu-te involuntar ca cititor in miezul actiunii si sa te trezesti citind fara sa i-ti dai seama pana la ultimele randuri cu interes crescand cu fiecare rand, cu fiecare paragraf …
Ca scriitor e o arta, un talent greu de definit, sa poti privii si percepe realitatea sau nonrealitatea, lumea inconjuratoare prin ochii personajului, la nivelul lui de cultura, sa reusesti sa il plasezi in arealul lui fara sa il denaturezi, sa-l ridiculizezi …
Ștefana Cristina Czeller, asta ai reusit, dandu-i viata lui Costel, un personaj de la tara, cu minte putina dar hatru, si sa-l plasezi intr-o situatie peste puterea lui de intelegere, dar pe care el, om simplu incearca sa si-o explice si sa-i faca fata cu atata demnitate de cata este el capabil, si asta fara sa-l denaturezi, reusind prin talent sa ne faci si pe noi, cititorii sa privim prin ochii lui, sa intelegem ce gandeste si simte sau ar simtii el intr-o astfel de situatie. E o proza mai mult sau mai putin SF, altfel actiunea putand fi si doar rodul unei minti pierdute tarziu in beciul cu Busuioaca.
Chiar nu inteleg de ce altii, cu un limbaj indecvat misiunii declarate a acestui site, posteaza comentarii indigeste si lipsite de substanta, doar de dragul de a desfiinta tot ce depaseste puterea lor de intelegere ! Rusine ! Scriitor nu inseamna sa etalezi un limbaj greoi, ilizibil pe ici colo, doar de dragul de a arata cat de cult esti, incropind in final o proza fara cap si fara coada, lipsita de substanta, incoerenta si deranjanta cititorului, care vede mai mult scriitorul din spatele personajului decat personajul din spatele scriitorului Punct
Admin, mai rade pe-ci colo cate-un post-comentariu de prost gust !
Ștefana Cristina Czeller, felicitari si fie ca-n noul an ce va sa vie peste noi, sa-ti aduca cat mai multe impliniri si tot ce i-ti doresti !
La multi ani !
January 6th, 2010 at 7:04 pm
Care este mesajul povestirii ? Ce recunosc - din pacate - este genul de comportament al personajului mioritic submediocru vis a vis de orice situatie intalnita. Remarcile ” neaose ” nu cred ca mai definesc exprimarea intr-o lucrare care se vrea literara si care mai primeste si premiu. Poate daca as fi fost colega de pahar cu personajul, pana la trecerea mahmurelii m-as fi lamurit si eu cum sta treaba.
January 14th, 2010 at 3:24 pm
Cel care a scris sceneta cu Nea Marin si extraterestrii a facut-o sigur mai bine,daca nu poti sa scrii FOARTE bine despre subiecte arhidezbatute renunta.Nu stapinesti deloc graiul popular , nu este prima data cand am citit povestirile Dvs. si am observat cu stupefactie ca NU transmit absolut nimic sunt goale.
March 3rd, 2010 at 10:44 am
Sincer, mie mi-a amintit de Ioan Grosan. Mi-a placut. E amuzanta. Nu am citit celelate povestiri inscrise in concurs, am aterizat cumva intamplator pe pagina asta.
March 3rd, 2010 at 8:33 pm
… cred ca este una din cele mai proaste povestiri pe care am avut ocazia sa le citesc..