O hartă a lecturii |

Rubrica | Exclusiv

O hartă a lecturii

Scris pe data de 11 April 2010 de Jospeh Barnett

Sursa: http://stilsubstantiv.wordpress.com

books Când vine vorba de hărţi, rareori se pune problema unei configurări mentale a acestora. Ele sunt bucăţi de hârtie ce se referă la realitatea tangibilă a liniilor roşii şi verzi şi negre care ne marchează drumurile, care se înnoadă în punctele esenţiale, acele locuri pe unde trebuie să trecem ca să ne putem încheia călătoria cu sufletele împăcate. Când ajungem acasă, ne face plăcere să păstrăm hărţile respective şi, după ce vor fi trecut ani buni, să le arătăm şi altora şi să le povestim pe unde am umblat noi.

Oare tot la fel stau lucrurile şi în ce priveşte lectura?

M-ar tenta să spun că da. Iniţial, scheletul articolului trebuia să se închege în jurul unui joc online, foarte simpatic. Cu siguranţă, penajul avea să fie mai diversificat. Dar îmi propusesem să pornesc de la un joc de redactare. Despre ce anume este vorba în acest joc? Te înscrii, îţi pui textul pe site (sau nu), apoi aştepţi ca alţii să ţi-l corecteze, să facă sugestii, comentarii etc. Sau faci chiar tu asta. În fine, ideea nu e rea, mai ales pentru cei care sunt interesaţi de acest soi de muncă, iar site-ul este extrem de bine organizat din punct de vedere tehnic. Ce m-a deranjat însă este felul în care ajungi să corectezi/redactezi: în loc să primeşti o bucată de text ceva mai mare, astfel încât eventualele comentarii să capete consistenţă şi să nu fie lipsite de o structură logică, nu ţi se serveşte decât o frază culeasă aleatoriu din text (pe aceeaşi poveste lucrează simultan mai mulţi redactori). Practic, având o vedere limitată asupra ansamblului, ţi se cere să-l judeci în deplinătatea sa. (www.bitesizeedits.com) (Noi cum citim? Vederea noastră este tot la fel de limitată? Părerile noastre se formează cu tot atâta uşurinţă? În cazul unui răspuns afirmativ, n-ar trebui să ne cuprindă oroarea unei astfel de greşeli?)

Mai apoi, m-am oprit asupra unui interviu luat unui scriitor foarte cunoscut, o figură destul de controversată, care vorbea, printre altele, despre spontaneitate şi rescrierea textului. El spunea că cea dintâi este importantă în măsura în care îi dă celui care scrie impresia că nu s-a împotmolit, că reuşeşte să meargă mai departe – de fapt, continua el, rescrierea, rescrierea şi, apoi, iarăşi rescrierea sunt cele care conferă textului greutate. Din nou, trebuie să recunosc că m-am întrebat în ce măsură suntem noi, cititorii, conştienţi de felul în care este construit un text (măcar la un nivel inferior), dacă suntem capabili să apreciem încrengătura frazelor şi a referinţelor. (Observ că în ultima vreme se pune din ce în ce mai mult accentul pe simplificarea lecturii – atât din punct de vedere al scriitorilor (care, bineînţeles, ţin să se distanţeze de vechea gardă, dar şi să se apropie de cititorul comun, să îi devină mai accesibili), cât şi din acela al cititorilor, care, nelimitându-se doar la proza contemporană, a cărei suprafaţă aparent placidă, în general, nu încetează să îi ademenească, îşi îndeamnă memoria deloc găunoasă „să aleagă“ a reţine acele fragmente sau bucăţi de lectură care se pot mula fără probleme pe şablonul cotidianului - fie că este vorba de ficţiunea lui Kader Abdolah sau de cea a lui John Barth).

În fine, m-am oprit şi asupra unei povestioare despre un cititor avid (îmi pare rău că nu am terminat-o şi am uitat prin ce revistă am găsit-o), un tip care, la un moment dat, ajunge să se întrebe dacă mai sunt cărţi pe lume pe care el să nu le fi citit. Într-o seară, pe când reciteşte un volum, constată cu stupoare că acele pagini pe care le citise deja îi dispar din faţa ochilor, se transformă în coli albe. Este îngrozit, căci nu ştie dacă îşi va mai aminti vreodată tot ceea ce citise. Prin urmare, se apucă să scrie ce îşi aminteşte, în speranţa că eforturile sale de până atunci nu vor fi fost în zadar (e de mirare că ceea ce scrie nu dispare, nici chiar în urma lecturii), încercând să compună o hartă a lecturilor de până atunci.

Cât de obişnuit este cititorul contemporan cu întocmirea unor astfel de hărţi ale lecturii? Nu într-atât pe cât ar trebui. De prea multe ori este ales drumul cel mai scurt între două puncte, chiar dacă acesta nu este fiabil din punct de vedere al geografiei şi structurii spaţiului. Se preferă spicuirea bornelor şi se ignoră ciulinii sau florile de pe marginea drumului. Sau asfaltul sau gropile sau oraşul. O dată cu dispariţia drumurilor, însă, dispar şi amintirile ce ar permite contextualizarea cărţilor – cu alte cuvinte, cititorul îşi pierde capacitatea de a crea metafore. Imaginea pe care mi-o evocă această nouă tendinţă (poate este un Nou Val) este aceea a unui desen de tipul „uniţi punctele“. Dar punctele, deşi bine marcate şi uşor vizibile, nu sunt unite şi, în felul acesta, harta coerentă, bine închegată şi (dacă este posibil) uşor ascendentă a lecturii nu ia fiinţă. Din păcate.