Revista Scriitorului: Domnule Paul Cernat, cum caracterizati editorii din România, ce va place, ce nu va place la ei?

Paul Cernat: Gratie unor conjuncturi favorabile si privilegiului de a publica la reviste cu oarecare vizibilitate am avut, cel putin pina acum, o relatie OK cu majoritatea editorilor. Nu-i pot caracteriza in bloc, pentru ca sunt foarte diferiti. Fiecare editor, fiecare editura reprezinta un caz cu foarte multe chichite care uneori ne scapa. Sigur, „criteriul” relatiilor personale poate fi decisiv in publicarea unui autor, si asta nu e neaparat bine cita vreme se face rabat si de la calitate, si de la vandabilitate. Nu mi-a placut, de exemplu, cind un roman extraordinar si, in plus, vandabil precum Teodosie cel Mic a fost respins pe considerente complet aberante de edituri precum Humanitas sau Compania si a fost publicat intr-un tirziu la Polirom abia dupa recomandarea unei prietene a scriitorului. Asta in vreme ce altii, incomparabil mai slabi sub toate aspectele, au beneficiat de cu totul alt tratament la editurile pe la care s-au aciuat. Exista edituri care isi permit sa riste, mizind si pe „tineri necunoscuti”, dupa cum exista edituri – nu dau nume – care merg numai la sigur, publicind aproape numai oamenii cu un capital de prestigiu sau de notorietate garantat. Un lucru e cert: un editor ideal, ca si un critic ideal, n-ar trebui sa cedeze cu orice pret presiunii relatiilor personale, ci sa urmareasca pe cit posibil niste criterii „obiective”. In rest, fiecare poate sa-si transforme editura in azil de prieteni, in platforma ideologica si-sau generationista, dar o face pe socoteala proprie. La vremuri de criza, falimentul asteapta dupa colt…

R.S.: Ce-i poate spune un critic literar tinar unui tinar care vrea sa debuteze? Ca de la tinar critic, la tinar scriitor …

P.C.: Un critic literar tinar ii poate spune tinarului scriitor daca scrie bine sau nu, daca volumul sau volumele sale au calitati care le recomanda sau nu, il poate avertiza cu privire la anumite riscuri. Restul nu mai e treaba lui. E treaba editorului care isi are propriile interese, propria agenda, propriile calcule de marketing s.a.m.d.

R.S.: Ce asteapta, daca exista o astfel de asteptare, criticul Paul Cernat in momentul in care deschide cartea unui debutant? Ce-l enerveaza cel mai mult pe Paul Cernat la cartile debutantilor si ale tinerilor?

P.C.: Iarasi, nu trebuie generalizat in nici un fel. Ma astept in principiu la orice. E drept insa ca de la o vreme ma astept tot mai mult sa dau peste niste carti imature, insuficient lucrate, autiste, debile compozitional, mizind pe provocari ieftine si pe confesiuni de duzina. si ma bucur de fiecare data cind asteptarile mele negative sunt infirmate.

R.S.: „Tineri scriitori” mai inseamna si altceva decit ca nu sint „scriitori batrini”, se pot ei caracteriza si prin altceva, printr-o calitate “literara” spre exemplu? Sint tinerii mai „proaspeti” literar? Ce naiba inseamna “tineretea” asta in literatura?

P.C. : Nici „naiba” nu cred ca stie… Tineretea este si un brand care vinde produsul, dar ea implica mai ales o stare de spirit. Nu am in vedere aici atit tineretea biologica a autorilor, cit efectul de prospetime al textelor acestora si, eventual, tineretea cititorilor care se regasesc in ele cu sensibilitatea, obsesiile si cautarile lor.  Pe de alta parte, categoria asta a tinarului scriitor sau a tinarului critic tinde sa devina, daca nu cumva a devenit, o forma de ghetoizare si un indiciu al imaturitatii. Un fel de „tineret-sperante”, „tineret-rezerve” sau „juniorat”, ca la fotbal. Scriitor sau un critic „tinar” va sa zica, de regula, scriitor sau critic promitator, dar care inca nu a confirmat asteptarile, nu s-a maturizat suficient, nu a ajuns la parametrii recunoasterii depline. Asta merge la 20, hai 30 de ani, dar devine frustrant si chiar alarmant dupa 35, 40 sau 45, cind incepi deja sa intri la idei.

R.S.: Sint revistele literare destul de deschise in relatia cu scriitorii incepatori, amatori, nedebutati?

P.C.: Fata de tinerii comentatori da, fata de tinerii scriitori nu, si asta din varii motive. Daca te deschizi, ca revista, si catre publicarea de poezie, risti sa nu mai scapi de gindacarimea veleitara, cu aerul ei cersetoresc (”da si mie… da si mie…”). si atunci preferi sa-ti menajezi sistemul nervos renuntind sa mai publici asa ceva. Poezie si proza mai gasesti prin revistele noastre literare, dar selectia textelor nu e intotdeauna convingatoare. Cred ca o revista de acest tip se poate defini si prin calitatea literaturii pe care o gazduieste in paginile sale. Ea poate fi chiar un filtru de exigenta si vizibilitate literara, cu conditia sa „dea drumul” doar unor texte bine scrise si realmente interesante pentru cititori.

R.S.: Cum vi se pare revistascriitorului.ro?

P.C.: Promitatoare, vie si necesara, dar e inca prea devreme pentru evaluari serioase. Mai vorbim peste citeva luni!

Mircea a intrebat: Literatura romana actuala a dat totusi cateva nume (Flip Florian de exemplu). Ce anume a atras atentia asupra acestor autori ca sa fie mai cititi decat altii? Critica literara care se citeste in reviste cu tiraj infim? Vestea ca “e o carte buna” purtata din gura in gura? Blogurile? Care e la noi calea prin care convingi un cititor ca un debutant merita citit?

P.C.: Daca textul are un autentic potential de interes si raspunde unui orizont de asteptare al publicului, o data intrat in circuitul mediatic (reviste literare, bloguri, presa cotidiana, edituri, programe de traducere s.a.m.d.) el se propaga pe toate caile disponibile. Iar daca mai are si norocul unui lobby eficient, impactul devine mult sporit. Am spus noroc – e un element foarte important, dar fiecare carte isi are soarta ei si, daca merita, isi gaseste pina la urma cititorii.

Posturi similare:

• Interviu Claudiu Komartin
• Pauza dintre vene, cu Miruna Vlada
• Interviu Ştefana Czeller
• Eugen Istodor: „Scriu pentru că altceva nu prea ştiu să fac.”
• Bogdan Varvari- NOTĂ BIOGRAFICĂ