(traducere din limba spaniolă Luminiţa Voina-Răuţ)
Editura Humanitas, 2005

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.

Ăsta îmi pare fragmentul esenţial din Peştele în apă. E un lucru cât se poate de adevărat, exprimat pe scurt. Cartea nu e doar o relatare a aventurii politice a lui Llosa, aşa cum se aşteptau unii (am văzut comentarii în acest sens). În paralel, se prezintă aspecte din viaţa lui. La urma urmei, e o carte de memorii. Din acelaşi motiv e scrisă într-un stil uşor diferit de cel cu care Llosa ne-a obişnuit, unul mai aerisit, mai puţin întortocheat, mai accesibil.

Pentru cei care vor să o citească pentru partea politică, trebuie să spun că e plină de detalii locale (din Peru), lucru care pe unii îi poate plictisi. În fond, câţi români ştiu cine a fost Alan Garcia, de exemplu, sau ce orientare avea Alianţa Populară a Revoluţiei Americane? Sunt detalii nesemnificative luate în parte, dar necesare ca să înţelegi ce vrea Llosa sa transmită despre mecanismul politic general. Cu alte cuvinte, e nevoie de răbdare ca să parcurgi cartea.

Pe de altă parte sunt relatările din copilăria lui, uşor ciudate, dintr-o lume cu totul diferită de cea cu care suntem obişnuiţi şi care poate că împrăştie un pic aura de mister din jurul scriitorului Llosa. Nu ştiu în ce măsură ăsta e un lucru bun. Eu sunt de părere că nu e chiar indicat să te “dezbraci” de tot în faţa cititorului. Nu să ascunzi unele lucruri, ci să le păstrezi pentru tine, mă refer la acel dram de intimitate de care toţi avem nevoie. Iar Llosa renunţă la el şi, brusc, te face să îl priveşti cu alţi ochi. Nu în sens mai rău sau mai bun, pur şi simplu altfel.

Una peste alta, însă, e un volum interesant. Cum  spuneam, afli multe despre copilăria şi adolescenţa lui Llosa, despre mediul în care a crescut, despre cum descoperă mai apoi spaţiul diferit care este Europa, despre candidatura lui la preşedinţia Peru, la începutul anilor ’90, şi multe altele. Este o relatare foarte lucidă şi sinceră, o călătorie de o viaţă, un drum de care Llosa a avut nevoie pentru a ajunge la o concluzie, poate, neaşteptată: literatura şi politica se exclud reciproc. “Scriitorul lucrează în singurătate, are nevoie de totală independenţă. Politicianul e total dependent, trebuie să facă tot felul de concesii, exact lucrul pe care scriitorul nu-l poate face.”

Resurse româneşti

Mariana Claudia Popescu, Peştele în apă – un arhetip al lumii contemporane, Asymetria: Volumul de memorii al lui Mario Vargas Llosa, “Peştele în apă”, suscită interesul cititorului prin autenticitatea mărturisirii, prin abandonul “realului miraculos”, şi implicarea în istoria trăită. Discursul narativ se construieşte pe un joc al perspectivelor (copilăria şi adolescenţa, descoperirea Europei, candidatura la preşedinţia Perului la începutul anilor 90), un joc subtil calculat pentru ca totul să apară aproape ca în simultaneitatea unui tablou. Continuarea – aici

Interviu - aici

Posturi similare:

• Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards
• Iarna la Lisabona, Antonio Muñoz Molina
• Manualul inchizitorilor, Antonio Lobo Antunes
• Mihai Radu – Hobby si alte povestiri
• Cafeneaua Pas-Parol, Matei Vişniec