Cît de pertinentă e întrebarea „Adică ce-ai vrut să spui?” atunci cînd vine vorba de o operă în genere, de o proză, lungă/scurtă, în discuția de față?
Ce fel de înțelegere a prozei are cel care pune o întrebare ca aceasta și așteaptă un răspuns?
Iată ce cred.
Cel care întreabă „Adică?”, are credința că o povestire poate să fie repovestită. Asta o dată. A doua oară că repovestirea ar fi pe undeva „mai bună”, dar oricum mai lizibilă.
„Ce-ați vrut să spuneți în această carte, cu acest roman?” – o astfel de chestionare mi se pare cît se poate de idioată. Ca și cum scriitorul ar fi putut să spună ceea ce a spus „mai bine”, însă nu a făcut-o.
Probabil că acest gen de atitudine este o prelungire a atitudinii critice. Atitudinea critică înțeleasă drept „clarificare”, „decodificare”.
Cel care întreabă asta – „Adică?” – mai crede încă ceva. Crede că ce a fost spus printr-o poveste ar putea să fie spus și altfel. Că povestea vorbește despre ceva care la fel de bine, mai bine, ar putea să fie spus și altfel.
Ce cred eu.
Cred că este o gîndire păguboasă și esențial antiliterară. Cred că o povestire este un tot unitar, autosuficient, care se susține din propria mișcare internă. Cred că a repovesti înseamnă a face o altă povestire care nu poate să aibă nimic în comun cu originalul. Și cred într-o astfel de gîndire a literarului. Nu cred că există subiecte care pot fi tratate altfel și altfel, mai bine, mai prost. O carte e un subiect unic, ultim.
Cred că repovestitorul este omul rău. Repovestitorul este cel care vrea să traducă unicitatea, să banalizeze prin repetiție, prin multiplicare, intimitatea creației și-a creatorului. El întreabă la infinit „Adică?”, „Adică?”, pînă în acel moment cînd noutatea absolută a unei opere este redusă (repovestită) la ceva arhicunoscut, prea-cunoscut, banal, știut de toți. Repovestitorul – omul rău.
Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?
November 6th, 2009 at 3:45 pm
Adica ce vrei sa spui?:-B
November 7th, 2009 at 9:19 pm
Sigur ca intrebarea e tampita. Dar e si un reflex, nu neaparat al “omului rau”. E al fiecaruia dintre noi, si de fapt se traduce prin: “spune-mi mai multe”. Sigur ca e cea mai proasta metoda sa il faci pe autor sa iti spuna mai multe cum ti-a spus pana acum.
Dar intrebarea asta vine cel mai des din gura jurnalistilor, multi dintre ei nu foarte inteligenti (mai ales cei care o pun).
Raspunsul standard al autorilor (pentru ca toti se intalnesc cu intrebarea asta): exact ceea ce am spus.
November 8th, 2009 at 10:13 am
mihai radu - mi-am permis o glumita. si vorbind serios, de ce pronunti sentinte? neobisnuit pentru cum mi te imaginez eu.
vlad - ha, ha, ha. mesteca inainte de a inghiti. ai ceva cu jurnalistii?
November 8th, 2009 at 10:36 am
Intrebarea asta nu vine doar de la ziaristi (o spune un ziarist :-)), ci poate aparea si in cenacluri. Iar autorului, in cazul asta, ii revine spinoasa misiune de a decide daca a ratat la transmiterea mesajului ori cititorul care l-a interogat astfel nu a fost destul de atent. In general, textele n-ar trebui repovestite, zic eu. Daca sunt prea subtile pentru un anumit cititor si tu incerci apoi sa-i faci pe plac, se intampla ce zicea Mihai. Daca sunt prea absconse pentru toti cititorii :-(, e clar ca trebui sa-ti rescrii textul si cu asta basta.
November 8th, 2009 at 11:46 am
Foarte de acord, dar iarăși selectiv. Adică parțial. De acord când vorbim întradevăr de literatură, de o povestire sau de un roman care are un subiect, un personaj și o miză. Atunci însă când toate astea lipsesc, eu ca simplu cititor consider îndreptățită întrebarea “Ce ai vrut să spui?”, astfel dau ocazia autorului să-mi spună în două trei cuvinte ce a încercat sa realizeze pe zeci sau sute de pagini și nu i-a ieșit.
Exemplu: Mă apuc și scriu două mii de pagini despre diverse chestii fără ca ele sa se lege în ceva unitar, inteligibil și fără să existe ceva anume de transmis, doar înșir propoziții și fraze care individual luate suna bine, literar, dar laolaltă nu reușesc să fie un întreg. Cred că întrebarea unui cititor dezamăgit va fi motivată de fustrarea pe care o simte când își dă seama că mi-a acordat credit citindu-mă până la capăt și că i-am înșelat așteptările. Mă întreabă și-i răspund: Ei bine, este o carte despre gândurile unor participanți la un război, am vrut să transmit trăirile lor. Prin propoziția asta îi servesc acel detaliu necesar care s-ar putea să coaguleze textul într-un întreg, totodată însă este și recunoașterea faptului că am dat-o în bară ca scriitor pentru că de acest amănunt ar fi trebuit să-și dea seama singur cititorul.
November 8th, 2009 at 9:01 pm
@liliana: cu cei care isi bat joc de limba romana (majoritatea) si cu cei care la interviuri cu autori importanti pun intrebarea asta (am vazut cativa)
November 8th, 2009 at 11:36 pm
Sabato a fost întrebat după ce a publicat “Despre eroi și morminte” ce a vrut să spună în Darea de seamă despre orbi… A răspuns așa: Exact ce am spus, dacă aș fi vrut să spun altceva, aș fi făcut-o…
Cam pe undeva pe aici am vrut să mă plasez cu articolașul - pe care îl voi continua curînd -, nu explicitînd, nu exemplificînd, ci ca o încercare împotriva unei nevoi absurde uneori de clarificare și edificare.
Cred că un text se scrie cu fiecare lectură. El există în timpul lecturii, în rest e un obiect.
November 9th, 2009 at 12:28 pm
@ Mihai Este exact la ce mă refeream, un scriitor ajuns deja celebru, unul care stăpânește la perfecție limba și arta scrierii, acela va reuși mereu să spună ce dorește. Unui începător i-ar fi însă de mare folos dacă și-ar pune singur întrebarea: Ce vreau să spun? Apoi să-și recitească textul pentru a vedea dacă s-a materializat ceva din dorința sa ori vorbește cam pe lângă subiect și eventul recurge la atât de multe simboluri încât cititorului îi scapă esența.
November 9th, 2009 at 5:19 pm
@Balin Feri, da, așa este, ai dreptate, de aceea am pus în centrul discuției textul, iar nu scriitorul. ar trebui să luăm în calcul toate astea și din punctul de vedere al scriitorului: cînd un text e încheiat, ce înseamnă mesaj… Se deosebește el de textul în sine (proza respectivă)? Eu zic că nu.
November 9th, 2009 at 6:19 pm
@ Mihai, Normal că nu, este o operă de artă de sine stătătoare și tot așa cum o statuie nu ar putea fi prezentată prin aducerea în atenție a unei mâini ori a unei fețe, tot așa și un text literar este un întreg indivizibil. Orice prezentare reprezintă un rezumat, un comentariu sau un eseu pe marginea lucrării dar nici într-un caz nu va reuși să redea întregul cuprins al operei.
La o lucrare literară nu putem să ne uităm doar la mesaj ( deși acesta este foarte important să existe, altfel vorbim de formă fără fond) pentru că astfel am ignora limbajul, atmosfera creată, muzicalitatea, etc, amănunte care sunt extrem de importante în realizarea unei opere plăcute la citit.
November 9th, 2009 at 6:23 pm
Apropo de…”Ce ai vrut să spui?”: de regulă criticii reușesc să găsească într-o capodoperă ( ma gândesc acum, de dragul exemplului, la Numele Trandafirului-Umberto Eco) și sensuri la care autorul nici măcar nu s-a gândit. Cu atât este mai dezamăgitor când un cititor, potențial critic, ajunge să întrebe un autor “Ce ai vrut să spui?”, asta însemnând că nu a reușit să găsească nimic demn de menționat.