Citeste fragmentul urmator (marcat cu albastru) si scrie o continuare a povestirii
de maxim 1000 de caractere (fara spatii). Primii trei care vor scrie continuarea vor castiga “Himera” de John Barth, un maestru postmodern al prozei. Cu alte cuvinte poti sa incepi sa
castigi din scris. Deocamdata doar carti… Alaturat este imaginea cu premiul.
Fragmentul nu este din cartea oferita premiu.
Intalnirea
Ai terminat de citit ziarul, asa cum se termina un ziar de citit, pe sarite, ai platit cafeaua. In valurile
caldurii, fata care te-a servit te priveste ca pe un monstru rezistent la temperaturi ridicate, dar atins de slabiciunea lecturii. Ce sa faci, nici un monstru nu e perfect. Ora amiezii, vara, intr-un mare oras, m
inutele in care e recomandat sa te gindesti la moarte, pentru ca ai toti nervii amortiti, iar sa-ti fie teama ar fi nevoie de un efort pe care nu il poti face.
Te ridici, impaturesti ziarul si-l iei sub brat, asa, pur si simplu.
E o respiratie la capatul gindului tau, un zvon. Camasa ti se lipeste de spate ca o cirpa oparita, cobori pe strada Doamnei si astepti ca femeile sa arunce de la geam ligheane cu apa. Le simti insa doar somnul amiezei picurind in strada, inghitit de gurile minuscule de praf de la baza zidurilor galbene, uscate. E pustiu si cald, te multumesti cu stropii aparatelor de aer conditionat.Trebuie sa fii convins de ceva daca m-ai privi, desi asta nu se intimpla, desi mai sint atitea prin care trebuie sa trec. Inceputul e la sfirsit, atunci ti-l poti aminti, imagina. Pentru ca (iar asta nu trebuie uitat), oricit ne-am increde in cuvinte, totdeauna e vorba de o viata anume. In orice am spune, in orice am face etc. Nu putem sa aruncam la infinit un cadavru de la unul la celalalt.
Traiesc pe aici. Nimic nu te-ar face sa crezi altceva. M-ai putea vedea trecind pe linga tine acum, daca ai ridica ochii din pamint, daca ai face gestul de-a te rupe de propria viata. Despre asta e vorba, nu are rost sa ma comport cu tine ca un doctor de tara, nu vreau sa dau vestea rudelor tale, iti voi spune totul in fata, nu te voi motiva cu dulciuri ca pe un copil, pina la urma e vorba despre mine. In capul strazii o iau la stinga, prin aceeasi pustietate. Sint ascunse in pamintul fierbinte umbrele prietenilor care nu m-au urmat. La 14 ani, la 15 ani, la 18, la 20, unul cite unul a ramas prins in propria viata ca intr-o pinza de paianjen. Cinci muncitori stau pe bordura, linga pamintul rascolit, iar gura vinata a unei tevi iese muta din groapa. Imi amintesti ca nu ajunsesem inca in Bucuresti, dar stiam: �Aa, Lipscani, ce sa zic, cea mai animata strada!� Nu pe ei ii cauti, imi spun, ei nu te-ar vedea, tu nu i-ai vedea pe ei, noi nu spunem �animat, animata� despre nimic, iar daca vom vorbi ne vom gindi la �anima� si am ajunge cumva la glume, la zimbete si la ris. La fel, �insolit�, evident �lux de amanunte� etc.
Banalitatea celui anonim, … nu ai cum sa nu stii asta, doar traiesti in marele oras. O lipsa recunoscuta, lipsa unei posibile intilniri cu el etc. E singur pe una dintre strazile orasului, se intoarce de undeva, ca oricine, sau tocmai s-a trezit de dimineata in linistea clara a zilei si, cu mina rece, slaba, isi aseaza in oglinda parul. Poate ca el vorbeste, iar la capatul pronuntiei aerul expirarii iti infioara obrazul, dar a trecut pe linga tine, degeaba te intorci sa privesti in urma, sint trecatorii, e aglomeratia, o zi de toamna banala, cind poate ca nu ai apucat pe strada Doamnei, ca acum, ci treci prin dreptul magazinelor de la Universitate, pe Bratianu, spre Piata Unirii ca o fantoma pofticioasa. Vezi o femeie vorbind la telefon, un barbat cu fruntea in pamint bolborosind ceva, iar in masina oprita la stop un ciine te priveste de pe bancheta din dreapta.
Acum abia daca se vede locul in care s-ar putea aseza, bucata de asfalt pe care piciorul sau ar putea-o calca, pentru ca, sa nu ne amagim cu povestiri, totdeauna un picior calca pe locul pe care-l poate ocupa o talpa.
Trebuie sa ramii in oras!Si macar de-ar fi vorba despre el. Despre tine e vorba, adica despre mine. Se uita in largul propriului corp spre orizontul talpilor, un pas, doi, peste amprentele distruse ale celorlalti, oameni-dinozauri, oameni-fosile, Doamne, de cita rabdare e nevoie, de cita straduinta si pasiune ca sa te intilnesti cu cineva! Poti continua o vreme sa te gindesti, sa-ti inchipui, sa-ti amintesti, lucrurile pe care nu le mai vezi de ceva vreme, desi le ai in fata ochilor, desi nu ai incetat sa simti ghemul din capul pieptului, acel crematoriu minuscul, violet, in care ti-au fost dusi prietenii din scoala generala, caietele cu foi rupte, ba chiar prima zi in care ai iesit la plimbare prin noul oras si te simteai singur si pierdut, dar plin de dorinta, entuziasmat, spectator doritor de glorie si singe. Iei o felie � iata, singe si tort - din viata lui, trebuie sa fie ziua cumva, aerul, masina care curata astfaltul e verde. Se poate continua, dar se poate gresi, pentru ca e o capcana. Cuvintele se cheama unele pe altele, iar el, inexistent doar, e acum foarte usor de omorit. Trebuie totusi facuta o presupunere, altfel e imposibil, altfel nu se va arata niciodata, sint de acord, dar fara nimic din ceea ce stii deja. Nu de alta, dar sa nu intilnesti cumva oameni pe care i-ai mai intilnit, masa aceea gelatinoasa, intunecata, din spatele fiecarei amintiri. Va ramine ascuns de obisnuinta ochiului meu de a nu-l vedea, de obisnuinta nasului tau de a nu-i cunoaste mirosul. Macar noi doi daca ne-am cunoaste cumva!
Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?
April 13th, 2009 at 8:51 am
Anonim printre anonimi, la fel ca mine, ratacesti pe strazile umblate ale noului meu oraa. Acum e si orasul tau. Treci pe lânga cladiri de sticla sau de piatra, acoperite cu tigla, case mici, înghesuite pe strazi pavate în secolul trecut, pe lânga oameni ce stau în cutii de cartoane si îsi beau viata dintr-o sticla de votca, copii ce alearga în jurul parintilor lor, parinti ce alearga în jurul nebuniei lor; pe strazi aglomerate, umblate de mii de oameni în fiecare ora. Printre acestia te gasesti si tu. Tu cel cu ziar sub brat; sau poate se afla si el pe undeva prin musuroiul acesta de oameni. Poate voi doi, chiar va cunoasteti.
Traiesc aici doar pentru a ma întalni cu el. Sau cu tine. Cu amândoi. Ce vis maret! Ce destin glorios ar fi acesta! Toti trei la o cafea, sau la o plimbare prin Cismigiu, sa vorbim despre nimicuri, despre prânz, despre vreme, sa ajung sa va întâlnesc.
Însa fiecare suntem sortiti sa traim atât de aproape încât ne frecam unul de altul când iesim din magazine sau cafenele sau teatre sau banci, fara sa realizam macar sau sa întelegem, ca cel pe care l-am calcat pe picior în autobus esti tu, cititorul meu, iar cel din spatele meu, ce asteapta la coada în supermarket e el, scriitorul.
April 13th, 2009 at 10:32 am
Dar nu ne cunoastem! Ne cautam orbeste de prea mult timp, fara indicii, fara vreun fel de date… Mult timp te-am crezut plecat din oras. In zadar am mers prin toate locurile pe care, desi inexplicabil, stiam ca le frecventai. Nimeni nu te mai cunostea… nimeni nu-si mai amintea nimic de tine. Sa fi trecut oare atat de mult timp de cand ti-am banuit existenta? Credeam odata ca stiu totul despre tine. Stiam ca inchipuirea mea e atat de aproape de realitate incat mi se parea prosteasca nerabdarea mea de a te vedea.
Merg in continuare fara tinta, cu gandul aiurea… la tine. Arunc ziarul umed de sudoare in primul tomberon iesit in cale si traversez… Cu gandul la tine imi amintesc (prea tarziu) sa ma asigur… imi indrept privirea spre stanga …(prea tarziu)… si-n fractiune de secunda te-am zarit in spatele parbrizului imens, ce se afla atat de aproape de mine, si-n spatele tau, zambind, era el, cel de care imi este atat de frica… Inchid ochii si BUM! Inca o intalnire ratata, inca un esec! Nu-i nimic… exista intotdeauna o data viitoare. Sau, cine stie, poate ai sa ma cauti tu pe mine…
April 13th, 2009 at 11:55 am
Dar n-o sa ne cunoastem vreodata. Tocmai pentru ca suntem si noi ca el, pentru ca el ne cauta în acelasi fel, la fel de temator de cunoscut, ceea ce-l tine departe de necunoastere, de noi toti si de el, de tot ce înseamna viata acestui oras ce da în clocot. Pentru ca amândoi suntem anonimi ai orasului, trecând unul pe lânga altul, amestecându-se, chiar daca ieri vorbeam cu atâta verva - “ei, da, Led Zeppelin erau divini” - azi suntem doar doi oarecare, în fata orasului suntem toti la fel, el uniformizeaza, pentru gropile, ceainariile si cafenelele de pe Lipscani, pentru Teatrul de Comedie si bodega cu mici, toti suntem o mare curgere, indivizii nu conteaza, ce conteaza e sensul, furnicarul, orasul în sine. N-o sa te pot cunoaste cu adevarat, nu aici, nu acum, o sa pot cunoaste doar o mie ca tine, trecând pe lânga mine zilnic, atât de aproape si totusi dincolo de posibilitatea oricarui contact. Te consolezi cu ideea, te îndrepti agale spre statia lui 104 si iei autobuzul spre casa, cu gândul sa-ti termini lectura si sa speri la o alta zi si în alt loc. S-a mai dus o zi în orasul mare, urât, îmbâcsit si fermecator, în orasul nostru.
April 13th, 2009 at 12:35 pm
Stii ca e greu sa gasesti ce cauti, desi e mult mai greu sa-ti dai seama ce vrei sa cauti, poate daca ai intelege ar fi mai usor si bazandu-te pe indicii si informatii de la prieteni ai gasi.Dar ce cauti sau ce cautam? Eu sau tu…suntem diferiti ,suntem la fel…Orasul se zvarcoleste ca un urias topit de caldura . Asfaltul arde.Te uiti in jur , pe blocurile gri-comunist stralucitoarele reclame capitaliste iti ard retina.
Fete subtiri in haine multicolore merg de colo-colo ca un roi de fluturi ,sunt vii ,atat de vii ca te intristezi pentru ele . Dureaza atat de putin o viata de fata. Peste cativa ani le vei regasi dar nu le vei recunoaste , maturizate fortat de imprejurari isi vor pierde neastamparul si deci si viata .
Ce mult sperai ca azi o sa se intample , ca azi va avea loc intalnirea …….si nu se intampla nimic. Ai ajuns acasa ,uite blocul ,ce reconfortant.Te gandesti la dus si-ti pare bine .Intri in scara blocului si-ti propui ca de obicei sa urci pe trepte ,dar e cald si esti obosit si usa liftului ti se deschide binevoitoare in fata.Urci si dai cu nasu de oglinda ,faci ochii mari si-ti dai seama :asta e intalnirea ! Cu tine trebuia sa te intalnesti, te vezi palid si transpirat , o umbra a ceea ce erai si ,totusi, tu sau eu sau cine stie…Totul e sa-ti regasesti speranta ,speranta ca poti sa fii iar ceea ce sperai sa fii.
April 13th, 2009 at 5:29 pm
Mi-e greu, îmi pare rau, mi-e greu.Ciuma ma doboara.Ciuma societatii, poate ca sunt deja mort.Ma sting.Adio.
April 21st, 2009 at 3:12 pm
Si daca ne-am cunoaste ce? crezi ca ar fi diferit? Nu ti-ai ridica ochii din valtoarea propriilor griji pentru a ma cunoaste pe mine. Ai trece mai departe uitand ca un om trece pe langa tine.Un om cu vise, cu ganduri, ca si tine.Ce vezi in ochii mei? Sa nu-mi spui ca vezi marea ,caci marea e prea putin involburata ca sa se reflecte in ochii mei.Dar in ochii tai ce vezi? Vezi un om cu suflet mare, un geniu, un cantaret, un doctor renumit? Nu ai sa vezi nimic, atata timp cat nu iti lepezi perdeaua ce-ti intuneca ochii. Dar de ce ma obosesc cu astfel de ganduri, lumea e mult prea ingusta pentru a-si depasi propriile temeri, pentru a invinge moartea. Nu mi-e frica de moarte. O astept,asa cum au asteptat-o si prietenii mei. Ea seamana cu coasa ei pe oricine, oricand, oriunde. As vrea sa ma sting in apa, apa e singura ce mi-ar aduce alinarea, as uita de mine, si m-as scufunda pentru todeauna in pace. Dar poate sunt prea las sa fac asta…de ce? Si pentru cine sa fac asta? Merg mai departe printre ruinele vechiului port. Soarele nu baga de seama durerea mea si straluceste mai tare. De fapt cui ii pasa daca acest fir de praf s-ar stinge pentru totdeauna?Cui ii pasa daca o pasare isi frange gatul si moare? Cui? Apa e atat de dulce…Ssst.O aud cum ma cheama.Voi o auziti? Pasii haotic se duc chemati catre malul apei. Soarele surade borfas si-si parca-mi spune: Ah,ce prost esti!
Ma scufund…..Tic tac, tic tac aud..Parca e ceasul de pe Calea Dorobantilor. Ah, soarele chiar avea dreptate. Nu e ceasul…e inima mea. Se stinge usor…Tic, tac……..tic…………..
April 21st, 2009 at 4:29 pm
Cu acest gand intru in camera de camin a prietenului meu. Mirosul de ceapa calita, sudoare si tutun imi intrerupt brusc gandul si incerc cumva sa m-il protejez, mi-e teama sa nu se imbibe de aceste mirosuri si sa se transforme in asa masura incat sa nu mai recunosc nimic din el. Ma asez obosit pe un pat. Caldura de afara ma face sa nu ma mai sufar in propriu-mi corp si parca imi vine sa si vomit de la cata cafea am baut pe stomacul gol. Usa la camera 117, in care ma aflu, se deschide, te vad intrand si incepe cufundarea, cu tine alaturi, in vis, in viata si tot ce urmeaza dupa.