Cum DEX-ul e sfânt chiar și pentru polițiști, am căutat cuvântul „stil“ în dicționar, din a cărui definiție am selectat înțelesul care mă interesează pe mine aici: „totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic“.
Departe de mine intenția de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcționale sau de stilistică într-o manieră academică. Așadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, așa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privința selectării cuvintelor și a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparține unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mișcări, unui curent (ex.: stilul romantic).
Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit și distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reușești să scrii cu stil?
Lecturând manualul lui William Strunk Jr. și E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat și de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privința scrierii cu stil, care își mențin și azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi și să le comentăm împreună.
Înainte însă aș vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, și anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detașabil. În virtutea unei înțelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii și podoabe“ să-și dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarității, ordinii, sincerității“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane definește exact: „Stilul nu este o poleire, ci esența cea mai adâncă a scrisului.“
Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:
„Păunul a ocolit repede masa și s-a dus la copil. Și-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Și-a vârât ciocul sub pijamaua lui și și-a clătinat capul țeapăn înainte și înapoi. Copilul a râs și a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, și-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca și cum ar fi jucat un joc. Fran ținea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur și simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e țicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracu pasăre! Nu știe că e pasăre, asta-i beleaua!“
Așadar, primul sfat este: Rămâi în culise (așa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenția cititorului trebuie să fie captată de sensul și substanța textului, și nu de starea și firea autorului acestuia. Dacă mânuiești cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieși la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce ești în lume (așa cum te știu mama, soția sau prietenii), ci a ceea ce ești tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minții ca să ajungi la actul compoziției sau al creației, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuși în cele din urmă să-ți atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalți, cu mințile și sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginație superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătorește mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îți curăță și în același timp îți hrănește mintea.
Sigur că nu poți da sfaturi în privința stilului care să fie total obiective. Voi încerca însă, cu ajutorul vostru, să mă opresc asupra unor lucruri de bun simț, pe care eventual să le discutăm chiar aplicate pe textele pe care voi le trimiteți la concurs Revistei Scriitorului.
Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârșită improvizație de jazz, care se țese între San Sebastián, Madrid și Lisabona.
January 17th, 2010 at 9:40 pm
Cred ca ar fi util un exemplu de “asa nu”…
January 18th, 2010 at 2:27 pm
De pilda chiar in povestirea ta, primeaza dorinta autoarei de a spune despre Romania rurala a nilor ‘80, despre balurile de la caminul cultural, in detrimentul dialogului personajelor si al povestirii. Pe alocuri ai senzatia ca lecturezi un interviu, nu un dialog intre doua personaje care traiesc prin cuvintele lor, desprinse din mintea autorului si actionind autonom. Sigur, orice autor porneste de la o idee, dar textul nu e doar o ilustrare a acesteia, ci ceva nou, din care autorul de abia se intrezareste.
January 19th, 2010 at 9:22 am
Autorul trebuie sa ramana in culise chiar si atunci cand exprimarea este la persoana intai. Trebuie sa fie actor bun, regizor si scenarist, sa faca decoruri si costume. Eu asa zic.
Ma bucur de articolele “Despre ce si cum”, prinde bine o lectie.
January 19th, 2010 at 2:29 pm
@ Ana, da, asa-zisa mea povestire e un exemplu bun, am si spus, cand s-a discutat pe marginea textului, ca nu este ce ar fi trebuit sa fie. Si unul dintre defecte e chiar asta…
Ma gandeam, insa, ca poate se gaseste vreun exemplu de “asa nu” prin literatura deja consacrata. Poate ca e mai greu, stiu…
January 19th, 2010 at 3:12 pm
@MR, Just, si in cazul naratiunii la persoana intii e valabila regula. De exemplu in ciclul In cautarea timpului pierdut. Lucrurile se schimba insa in cazul literaturii autobiografice, a jurnalelor mai ales. Se poate vorbi de un “pact autobiografic”? Ramine autorul in culise sau iese pe scena in jurnal? Imi vine sa raspund “asa si asa”
January 19th, 2010 at 9:50 pm
Sunt si autobiografii/jurnale scrise ca niste romane, in care autorul se estompeaza si aproape uiti ca nu e vorba de un “personaj”.
January 19th, 2010 at 11:38 pm
Depinde… Daca scrii un jurnal si esti hotarat sa il publici, esti constient ca va fi intors pe toate partile si ca in el va fi cautat stilul tau, da, alegi sa ramai in plan secund. Si iti cenzurezi exprimarea anumitor trairi, a anumitor intamplari samd. Asa fac multi.
Insa, daca e un jurnal pe care il tii doar pentru tine si nu te gandesti sa il arati sau va fi publicat doar dupa moartea ta, vei fi mult mai sincer, vei lasa la o parte mastile. Sunt unii care fac asta chiar daca se incadreaza in prima categorie, care sunt cat se poate de sinceri, carora nu le pasa de judecata celor ce vor citi. Personal, ii prefer pe acestia din urma.
Revenind la naratiunea la persoana intai, ma gandesc la Henry Miller, de exemplu (Tropicul Capricornului, mai concret), nu imi pare ca el sta prea mult in culise. E drept ca nici nu ma omor dupa stilul lui. Voi cum il vedeti? Prin prisma discutiei de fata.
January 20th, 2010 at 10:35 am
Ai dreptate Ana, “asa si asa”. Dar ma gandesc ca intr-o autobiografie sau intr-un jurnal autorul isi asuma identitatea si faptele sau gandurile povestite. Si se poate descrie oricum, cu sinceritate sau fara, gandindu-se si la ce-si doreste cititorul si la forma mesajului transmis. Pana la urma, e o carte, nu un ziar, asa ca nu e foarte importanta corectitudinea informatiilor.
January 20th, 2010 at 8:15 pm
Detaliul autobiografic se regaseste in opera oricarui scriitor, in mod voluntar sau nu. Important e ca acesta sa nu dauneze textului ca intreg de sine statator in fata cititorului. Cit despre literatura autobiografica, ea ramine literatura.Jurnalul unui scriitor (oricit de sincer ar fi el) este o opera de fictiune, deschisa interpretarii. Prin scris, artistul isi transforma propria viata in literatura. Gide, omul, este cel din Jurnal? Henry Miller, omul, este cel din romanele lui?
January 26th, 2010 at 8:12 am
Miller, da, este foarte vizibil in cartile lui. Nu il poti suprapune peste personaje, nu perfect, dar e acolo. Asa il percep eu.
Am vrut doar sa exemplific cu un scriitor cunoscut si el a fost cel pe care l-am gasit la indemana.