Ţi-a venit o idee şi eşti ispitit să o verşi ca atare pe pagină. Te simţi ca un interpret al zeilor, vegheat de propriul geniu creator. Şi scrii, şi scrii, şi… la un moment dat te opreşti ca şi cum ai fi trecut primul linia de sosire la  o cursă de F1.  Satisfacţia e garantată până la … recitire. De cele mai multe ori, vei avea surpriza să nu mai regăseşti nimic din ideea de la care ai pornit, să ai sub ochi un text dezlânat şi tot aburul acela de început să fi pierit fără şansa de a  deveni literatură.

În underground-ul oricărui text se află o structură de bază, un plan minimal sau detaliat, o însemnare pe o ciornă, pe un post-it sau ceea ce interpreţii de jazz numesc head arrangement. Poţi să trăieşti cu o idee sau cu un subiect în minte multă vreme până îi dai drumul pe hârtie, să organizezi totul acolo, dar se întâmplă rar. În cele mai multe cazuri, avem nevoie de un plan concret, de un preludiu voluntar înainte de a scrie.

Emoţiile, impulsul sunt, de obicei, mai irezistibile decât un plan schematic. Ele nu-ţi sunt însă suficiente decât ca să compui o scrisoare de dragoste cel mult, şi nu o povestire sau un roman sau, de ce nu, un sonet (unde deja ai o formă fixă în care trebuie să-ţi torni sentimentul sau starea pe care doreşti să le exprimi). Dincolo de documentarea asupra subiectului pe care ţi l-ai ales, şi acesta un pas foarte important, de pildă dacă te referi la o anumită epocă, eveniment sau la un anumit personaj real pe care îl recreezi literar (ca în Napoleon Symphony de Antony Burgess), este necesar un plan de bătaie. Poate fi redus la câteva paragrafe despre ce vrei să scrii şi cum sau la un plan al părților principale ale viitorului tău text.

În funcţie de viziunea pe care o ai, din acelaşi subiect poţi construi un coteţ sau  o catedrală, vorba autorilor unui manual de stil, care continuă cu un exemplu grăitor:  „Columb nu a navigat pur şi simplu, a navigat spre vest, şi Lumea Nouă a luat formă din acest plan simplu şi inteligent.“
Când ai un subiect, te gândeşti ce formă adecvată să-i dai şi în funcţie de genurile şi speciile literare cunoscute.  O povestire e altceva decât un roman, care a ajuns un soi de ilustrare a globalizării în literatură.  Sunt genuri şi specii mai flexibile decât altele, dar toate presupun „un schelet căruia scriitorul trebuie să-i adauge carnea şi sângele“.
Nu există o regulă de a face un plan pentru un text literar, fiecare îl croieşte după necesități şi puteri. Şi când te duci la cumpărături ai nevoie de o listă, e firesc deci să-ţi faci tot un soi de „listă“ şi înainte de a scrie. Dar odată întocmit planul, şansele de a scrie un text reuşit sunt mai mari. Primul principiu al compoziţiei, în orice manual de stil,  este acela de a anticipa sau de a determina forma a ceea ce vei scrie şi a urma această formă.
Planul nu se referă atât de mult la subiectul ca atare, cât la cum să te apleci asupra lui şi cum să-l comunici. Când te apuci de scris propriu-zis, nu stai cu degetul să urmăreşti planul, dar lucrurile s-au mai clarificat, s-au mai ordonat în virtutea scopului pe care-l ai, nu e doar fluxul dezordonat al gândirii (fluxul conştiinţei a fost şi el recreat în literatură, e un procedeu literar, ca în romanele Virginiei Woolf  sau ale lui James Joyce). Practic însemnările preliminare sunt un soi de ghid. Când scrii, poţi devia mai mult sau mai puţin de la acest ghid, iar subiectul poate suferi schimbări majore uneori.

Dacă despre dragoste se spune că trece prin stomac, despre literatură s-ar putea spune că musai trece prin gândire.

Posturi similare:

• Stil, substantiv (5. Revezi si rescrie)
• Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)
• Stil, substantiv ( 6. Nu scrie dezlanat! & Nu fi grafoman!)
• Ai ce, dar nu ai unde şi cînd
• Stil, substantiv (2. Scrie firesc!)