Știu că mi-am propus să discut aici tot felul de reguli/sfaturi din manuale de stil sau din cursuri de creative writing. De fapt, să le propun spre analiză celor care scriu și care s-au confruntat cu una sau alta din aceste norme.
Respectarea unor astfel de sfaturi de bun simț în ale scrisului, exersarea lor, nu te transformă însă într-un scriitor genial, dar conștientizându-le în toiul creației, devii un scriitor mai bun sau, pur și simplu, un om de meserie.
Din experiența mea de lucru cu textele, trebuie să recunosc că povețele cele mai bune le-am aflat adeseori chiar în operele de ficțiune, și nu neapărat în manuale sau în cărți teoretice. De pildă zilele acestea am savurat ultima carte de povestiri a lui John Barth, The Development (care va apărea în curând la Nemira). Naratorul ascuns și devoalat pe parcurs al povestirilor este un profesor de scriere creativă, cum a fost tradus creative writing în limba română. Îndărătul lui, îl ghicim pe bătrânul maestru al postmodernismului, cu năravurile lui textuale, de la dezbaterea deciziilor auctoriale până la schimbarea finalurilor. Dar mai ales prin fragmente de-a dreptul teoretice despre actul scrisului (naratorul e profesor, nu?).
Un astfel de fragment m-a îndemnat să vă propun această pauză de reguli, ca și cum ar trebui să învățăm cu toții să respirăm proză adevărată înainte de orice alte exerciții mai mult sau mai puțin complexe:
„În primul rând, faptul că le puteam arăta tuturor scriitorașilor pe care-i aveam în ucenicie ce nu mergea în lucrările lor (chestii care mergeau atât de bine în lucrările maeștrilor pe care ei îi citeau), ne arăta, la un alt nivel, nouă, BPșiR [Bătrânii Pârțâiți și Ratați, adică les professeurs (n.m.)], ce nu mergea într-ale noastre, dacă puteți să mă urmăriți, iar tăcerea pe care ne-am impus-o, în consecință, a scutit posteritatea de o grămadă de scrieri de mâna a doua sau a treia, nu?“
Sau un alt fragment despre construirea personajelor și, ei bine, responsabilitatea auctorială:
„Vezi doar cum stă treaba cu noi, povestitorii – cu unii dintre noi, cel puțin, poate mai ales cu cei din specia Bătrânilor Pârțâiți, în rândurile căreia Al dvs., cu sinceritate, este un membru de vază. Problema noastră, vezi tu, este că inventăm oameni precum soții Barnes, ne străduim din răsputeri să-i facem rezonabil de credibili și chiar simpatici, urmăm regulile Poveștii și îi punem în situații de criză – și apoi ajungem să ne simțim mai responsabili față de ei decât față de tine, cititorule. «Nu-i niciodată prea târziu să ne răzgândim», sfârșim prin a ne spune nouă înșine, [...] astfel că, în loc să dăm un final fericit sau trist (îmi pare rău, oameni buni) poveștii [...], tragem din priză aparatul narativ, înainte ca să aibă cineva de suferit.“
Ca și povestitoarea preferată a lui Barth, Șeherezada (cine alta?!), voi lăsa deschisă ușa acestui text despre scris pentru un altul și un altul și…
Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?
March 1st, 2010 at 2:23 pm
De-abia aștept să citesc. Bălăceală curată! Critică, auto-critică, meta-critică, totul în proză, de-asta e tătic și bunic și străbunic Barth ăsta!
March 4th, 2010 at 1:13 pm
In contextul acestei rubrici, mi se pare foarte interesanta discutia care ar putea porni de la asocierea celor doua fragmente prezentate. Pe de-o parte, avem de/a face cu responsabilitatea autorului fata de public (si iata, care public, ne-am putea intreba? printre altii, si Thomas Stearns E. facea o distinctie intre publicul neofit si cel profesionist) si, pe de alta parte, cu responsabilitatea autorului fata de text, de naratiune (personajele fiind considerate elemente ale textului). Ce inseamna una si ce inseamna cealalta? Exista un echilibru intre cele doua? L-o fi gasit Barth? Eu m-as aventura sa spun ca, pana la urma, totul se reduce la o responsabilitate fata de sine a autorului (cu siguranta, privita din mai multe unghiuri). Ce ziceti?
March 4th, 2010 at 2:59 pm
Pentru inceput, ar trebui definit public neofit si public profesionist, de exemplu. Eu am inteles ideea, dar e bine sa stabilim niste asa-zise definitii, tocmai ca sa avem cu totii aceeasi idee de la care plecam, altfel, s-ar putea sa vorbim limbi diferite.
March 4th, 2010 at 3:35 pm
Da, asa e. Cand vorbesc de public neofit (in aceasta situatie), ma refer la acei oameni care nu s-au specializat in domeniul stiintelor umaniste si care citesc beletristica (din nou, in aceasta situatie) “de placere”, cum se spune. Publicul profesionist este compus din criticii literari, pe de-o parte, si alti artisti/scriitori, pe de alta parte (desi, cu siguranta, cele doua subcategorii - criticii si ceilalti scriitori - nu pot fi puse chiar pe picior de egalitate). Cu siguranta exista numeroase alte nuante si subdiviziuni care pot intra in ecuatie, dar, in mare, cam asta ar fi. Mi se pare ingrata pozitia editorilor, de exemplu, a caror pregatire teoretica i-ar situa in categoria publicului profesionist, dar al caror scop (ei citesc/recenzeaza cu gandul la placerea unui alt gen de public) ii directioneaza catre publicul amator.
March 4th, 2010 at 4:45 pm
Ok, acum, eu am o nedumerire: exista cineva care scrie cu o astfel de distinctie in minte?
March 4th, 2010 at 6:32 pm
@Joseph Barnett, discuția poate avea ca punct de pornire coordonatele pe care le-ai spus, însă există o supoziție cu care nu sînt de acord: separația dintre cititor și cititorul cu brevet, cu patalama (criticul), una care, din punctul de vedere al autorului, nu se susține. Ea are valoare din punct de vedere literar - în genere, să spunem, in vitro. Pentru autor, el însuși un literat cu opinii și crezuri bine delimitate, separația, dihotomia, cum ar spune criticii, nu se ține, e goală de substanță.
Un bun punct de plecare într-o asemenea discuție cred că ar fi “Papagalul lui Flaubert”, un roman care are în mijlocul său exact această gradație, cititorul, pasionatul, criticul, instituția lecturii…
Mă bucur că ai vorbit despre aceste lucruri:)
March 5th, 2010 at 10:12 pm
Eu cred ca cred ca distinctia este reala si cred ca autorii tin seama de ea; polii diametral opusi ai distinctitei sunt necesari, pentru a permite oscilatia intre doua puncte considerate fixe. Dupa cum spune Kirila, distinctia nu este perfect valida din punctul de vedere al scopului autorului, care nu va scrie niciodata exclusiv pentru una din aceste categorii de public (daca ar face-o, ar insemna sa creeze un op perfect omogen, care nu admite nuante - ori, asa ceva este imposibil), dar ea se va cristaliza dupa publicarea cartii, sa zicem, cand insusi publicul va adopta o anumita pozitie fata de carte, pozitie sustinuta de un “discurs” anterior (de cate ori nu am auzit: “Eu citesc numai de placere” sau “Cartii asteia ii lipseste , desi e amuzanta” - de prea multe ori), discurs ce are la baza valorile abstracte ale “educatiei”, care, la randul lor, incurajeaza adoptarea unei pozitii, mai mult sau mai putin formale. Iar autorul nu face decat sa reactioneze cu privire la aceasta pozitie. Toata chestia asta nu este decat un construct fantasmagoric. Mi se pare ca Barth intuieste minunat acest aspect.
March 5th, 2010 at 10:17 pm
Apropo, Kirila, spune-ne, te rog, cum stau lucrurile cu “Papagalul lui Flaubert”