Am citit tot felul de cronici despre romanul Syngue sebour, piatra răbdării de scriitorul afgan Atiq Rahimi, cartea premiată cu Goncourt 2008. În unele e lăudată sau bine drămuită critic, în altele e etichetată chiar „mediocră” și, desigur, se invocă amestecul politicului în decernarea unui premiu pentru literatură. Ce-i drept, adesea, un scriitor devine cunoscut nu pentru că scrie bine (ceea ce puțini observă dintru început), ci pentru că i-a fost interzisă cartea, pentru vreun scandal sau proces, pentru că în opera sa este denunțată încălcarea drepturilor omului.

După ce am citit cartea, ca să mă conving cum stau lucrurile, am reușit să pătrund cu ușurință sub vălul textual al monologului femeii musulmane care își veghează bărbatul în stare de comă. Dincolo de ceea ce poate fi interpretat ca explozie a visceralității tabuizate de o credință strictă, ca denunțare a violenței asupra femeilor într-o lume condusă de bărbați în numele lui Allah, aflată sub teroarea luptelor dintre tot soiul de facțiuni care se ucid între ele, dincolo de toate acestea e o poveste. Femeia e o Șeherezadă care-și povestește secretele fără de sfârșit ca astfel să-l țină în viață pe soțul ei, urât și iubit în aceeași măsură: „Suflarea ta atârnă de povestirea secretelor mele.”

Vălurile cad de pe sufletul ei ca să ajungă la trup și la dorințele lui nemărturisite și interzise în lumea în care trăiește. Soțul-legumă devine syngue sabour, în persană „piatra răbdării”. În mitologia persană e piatra căreia poți să-i spui nefericirile, suferințele, durerile tale, tot ce nu poți încredința celorlalți. Într-o zi, piatra se sparge de preaplinul din ea, și atunci ești mântuit. Mi-am amintit de scorbura din filmul lui Kar Wang Wei, In the mood for love. Și alăturarea de un film nu e gratuită, Atiq Rahimi e și cineast. De la Alain Robbe-Grillet (cu totul alt tip de scriitură, desigur, specific „noului roman”), n-am mai văzut cadre mai bune ca în romanul afganului. Cadre ale tăcerii, ale solitudinii. Practic cititorul e cel care execută montajul. Vorba unui comentator francez, Rahimi lucrează cu „stylo-caméra” J

Un roman ca un poem în care visceralul nud devine poezie. O „écriture à lʼos”. Prima carte pe care Rahimi o scrie în franceză. Ca să să-și facă opera vizibilă?  Așa s-ar crede. Dar nu, adevăratul motiv l-am găsit într-un interviu în care autorul mărturisește că „limba maternă este cea în care înveți interdicțiile și tabuurile”. Trebuia, deci, să scrie în franceză ca să poată vorbi liber despre trupul femeii.

Am tradus un scurt fragment din romanul premiat pe merit, îndrăznesc să afirm, și care va apărea în curând și în limba română, drepturile fiind deja achiziționate de o editură de la noi, al cărei nume însă nu l-am aflat încă.