(traducere din limba portugheză Micaela Ghiţescu)
Editura Humanitas, 2005

Înainte de a citi orice carte a lui António Lobo Antunes, e bine să încercaţi să aflaţi câte ceva despre el. Şi, mai ales, despre stilul lui. Altfel, veţi fi luaţi prin surprindere, poate chiar şocaţi. Pentru că scrisul lui Antunes e oricum, numai convenţional nu. Am văzut că unii îl compară cu Faulkner sau cu Joyce. Ei bine, nu. Antunes a reinventat literatura. Într-o vreme în care mulţi spun că tot ce era de scris s-a scris, acest portughez (psihiatru de profesie) vine să demonstreze lumii că literatura nu se termină niciodată, mereu se pot găsi noi abordări, noi modalităţi de a pune pe hârtie poveştile care prind viaţă în mintea noastră.

Multă vreme am încercat să definesc cumva scrisul lui Antonio Lobo Antunes şi n-am reuşit. Până zilele trecute, când mi-am dat seama: literatura lui Antunes e un fel de proiecţie a gândurilor. Încercaţi să conştientizaţi felul în care se derulează gândurile. În general, nu e doar un şir al gândurilor, sunt mai multe, în diverse direcţii şi pe mai multe planuri. Exact asta face portughezul. Un soi de transcriere a unei curgeri continue a gândurilor, aşa cum vin ele, din mai multe direcţii. De asta, prima lectură a lui poate fi obositoare. După care te obişnuieşti. Şi mai vrei.

Manualul inchizitorilor reia tema întâlnită cel mai des la literatura de limbă spaniolă: dictatorul şi regimul totalitar. Numai că, de data asta, lucrurile sunt relatate altfel, iar cititorului i se oferă spre înţelegere mai multe perspective. Iar personajul principal e mai degrabă subînţeles, nu dictatorul e în prim plan, ci efectele gesturilor lui asupra lumii înconjurătoare. Povestea gravitează în jurul unui ministru din vremea lui Salazar şi a familiei lui, pe lângă care apar diverse personaje-satelit. Iar lucrurile sunt relatate, pe rând, prin vocea câte unui personaj. Aceleaşi întâmplări văzute din perspective diferite, plus câte puţin din alte întâmplări, care le generează pe următoarele şi tot aşa, un fel de cercuri care se leagă şi compun un lanţ.

În Manualul inchizitorilor, dictatorul este doar un pretext, motivul de care se foloseşte Antunes pentru a reda nişte circumstanţe şi comportamentul unor oameni în acele circumstanţe. Situaţiile extreme şi stările pe care acestea le nasc. Oameni dezbrăcaţi de măşti. O sinceritate grotescă, pe alocuri. Istoria surprinsă în oameni. Asta face Antunes…

Interviuri aici şi aici