(traducere din limba spaniolă, Ileana Mihăilă)
Leda, 2009
Închipuiți-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau ‘80 sau… nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.
Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârșită improvizație de jazz, care se țese între San Sebastián, Madrid și Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte și impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgostește de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase și lucind a ploaie, baruri înecate în fum și lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveștii care te acaparează, pentru că simți cum intri și tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.
Impresia de lume suspendată undeva într-un timp oarecare e dată și de felul în care ne sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se știe cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaște chiar autorul-narator.
Personajele sunt minuțios construite, deși mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuțiile despre filme și cărți, pe care nu le înțelege… La fel e și povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniștii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naște între ei grație sufletelor care caută un punct de sprijin și nu iubirea ca atare.
Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci și, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele polițiste, când sincopat, când șoptit. Până când lucrurile se așează, se leagă, afli ce voiai să știi, iar la final te simți ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o țigară, iei un pahar de gin și ieși pe balcon, încercând să îți închipui orașul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.
Cartea are și o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.
Despre autor - aici.



Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?