Cartea Românească, 2008

„În septembrie 1982, începeam al treilea an de stagiu, ca profesor de istorie, într-un sat din judeţul Călăraşi. Naveta (mergeam cu autobuzul, cu trenul şi cu bicicleta) părea un coşmar dintr-un roman şi, deseori, nu realizam realitatea decît prin modul în care ea concura cu ficţiunea macabră. Colegii şi prietenii îmi spuneau, însă, „nu mai e mult, îţi dai definitivatul şi apoi gata, eşti liber, îţi cauţi un post, ceri un transfer, ţi se deschide drumul în presă…”. Cuvîntul DEFINITIVAT îmi devenise, însă, insuportabil. Pentru că nu voiam, de fapt, să-mi dau DEFINITIVATUL într-un mod de existenţă care mi se părea subuman. Am renunţat, brusc, la cel de-al treilea an, salvator, m-am refugiat în casa părinţilor mei, de la Rădăuţi, şi am scris acest roman. Despre intelectualul încolţit de istorie. N-a fost chip să-l public, atunci, la Editura Albatros, unde îl depusesem. Apoi a venit exilul adevărat, în septembrie 1987.”

Aşa s-a născut primul roman al lui Matei Vişniec. Într-un fel oarecum vag, diluat, întâmplările din carte se petrec undeva în Nord (o toponomie care trimite, de fapt, la un loc mult mai exact: Valea Albă, Bălţi), înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Spun diluat pentru că, în realitate, cartea trimite la teroarea anilor de comunism, la individul îngrădit al acelor ani, care trebuie să-şi caute libertatea într-o altă realitate, una paralelă cu cea imediată. O societate absurdă, un mecanism de viaţă aberant, care dictează dialogurile, trasează personajele şi impune atmosfera de film în film.

Regăsim în cartea lui Vişniec toate personajele care compun „fauna” intelectuală a oraşelor mici, a tîrgurilor de provincie, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, noutăţile se află de la crîşmă, din gură-n gură, deformate prin prisma fiecăruia dintre cei care le transmit.

Cafeneaua Pas-Parol nu este o carte pe care să o poţi povesti. E o lume pe care o descoperi treptat, în care te contopeşti, odată intrat, în care te afunzi tot mai mult, pentru că vei recunoaşte atmosfera, senzaţiile, discuţiile, personajele. Îţi vei aminti că ai trăit şi tu odată toate astea, vei simţi cum te apasă senzaţia aceea de „ceva rău se va întîmpla”, suspiciunea şi neîncrederea, incapacitatea de a reacţiona, pentru simplul fapt că nu ştii cum, nefiind vorba despre o primejdie palpabilă, concretă. Cînd toată lumea va avea conştiinţa clară a primejdiei, zice unul dintre personaje, vom putea acţiona.

Totuşi, nu este una dintre acele cărţi încrîncenate, sumbre, care îţi creează un disconfort amintindu-ţi de vremuri pe care, de fapt, vrei să le uiţi. Nu. Pentru că Vişniec nu e doar un maestru al absurdului, ci şi un maestru al ironiei, al cinismului. Fără să fie vorba, însă, de o ironie foarte explicită, pentru că întregul lui discurs literar e subtil, nu izbeşte. În loc să-ţi transmită o stare proastă, te face să zâmbeşti nostalgic şi să te minunezi că ai trecut prin toate alea şi poate nu le-ai sesizat. Şi face asta mai ales prin felul în care-şi construieşte personajele, la fel de bizare precum lumea din care vin. Bizare, dar captivante, pentru că le vei îndrăgi din capul locului. De exemplu: De cîţiva ani, Manase Hamburda se lupta cu propriul său cap. Lui Manase Hamburda i se părea că persoana sa, unică şi descifrabilă, este mereu lăsată în urmă de capul său, imprevizibil şi capricios, hotărît să cîştige cu orice preţ în autonomie. (…) Lupta dintre om şi cap a devenit, însă, dureroasă pe măsură ce incidentele s-au înmulţit. Omul avea întotdeauna tendinţa de a fi amabil şi respectuos. Capul se repezea, însă, agresiv şi uneori chiar vulgar. “Sînteţi cum nu se poate mai bine”, spunea Manase Hamburda, iar capul adăuga „sînteţi o proastă.” „Ce fac eu acum?”, se întreba omul, iar capul scrîşnea „nu trebuie să faci nimic.” „Trebuie să îndrept lucrurile”, se îndîrjea omul, iar capul hohotea scurt „eşti şi tu un prost.” „Asta nu mai poate continua”, îşi zicea în gînd Manase Hamburda, iar capul mîrîia indignat „o s-o ducem mult şi bine.” Sau Mihail Iorca, cel care se trezeşte într-o bună zi cu impresia că în pensiunea în care locuieşte se află un mort şi începe, foarte hotărît, să îl caute. Şi lista poate continua, dar e de preferat să descoperiţi singuri toate personajele, pe măsură ce pătrundeţi în lumea lui Vişniec.

Titlul romanului vine de la o veche cîrciumă din Rădăuţi, care se numea Bistroul Pas-Parol, explica Vişniec într-un interviu.

Resurse româneşti

Dania-Ariana Moisa, Fabulaţie şi scriitură, în Ramuri: „Deşi aflat la restaurantul gării – topos al aşteptării, al amânării şi, caragialian, al inevitabilei trăncăneli -, naratorul îşi asumă inaudibilul vocii, construindu-şi doar interior întrebările. Notaţiile, scurte, par ale unui narator omniscient, denudându-şi statutul. De unde atunci această întâlnire cu personaje pline de reproşuri, această sfidare a două convenţii, această alunecare printre poetici romaneşti? Metaforă a unui narator scindat sau a unui autor concret în luptă cu ipostaza sa scripturală poate fi Manase Hamburda însuşi.” Continuarea -aici.

Ioan Holban, Poezia şi proza lui Matei Vişniec, România literară: “Interesul textului constă, mai ales, în descrirea spaţiilor de mişcare, în dinamica unui topos care face din Cafeneaua Pas-Parol ceea ce se cheamă un “roman document”, receptat astfel poate chiar împotriva primelor intenţii ale autorului; nu atît felul de a gîndi al intelectualului din carte şi nici “soluţiile” proiectate de el impresionează conştiinţa cititorului, cît structura atent explorată a unui univers concentraţionar.” Continuarea - aici.

Interviuri aici şi aici