Tag Archive | "Goncourt"

Tags: , ,

Ce înseamnă un premiu literar?

Posted on 02 December 2009 by Ana Antonescu

marie-ndiayeMarie NDiaye, câștigătoarea Premiului Goncourt 2009, cu romanul Trois femmes, a fost de curând acuzată de un deputat UMP (Partid Majoritar de Dreapta), Eric Raoult, că și-a criticat țara, referindu-se la un interviu al scriitoarei din august 2009, în care vorbea despre „monstruoasa Franță de azi, cu ambianța ei vulgară și polițienească“. Deputatul crede că laureatul unui premiu literar național de anvergură, cum este considerat Goncourt, „trebuie să respecte coeziunea națională și imaginea țării“.

Într-un interviu din Le Nouvel Observateur, Marie Ndiaye recunoaște că, în parte, s-a mutat la Berlin în 2007 pentru că nu este de acord cu politica Sarkozy: „În Germania există totuși o morală. Poți să nu fii de acord cu ideile lui Merkel, dar, chiar dacă este o politică de dreapta, nu ai impresia că țara este abandonată imoralității ca în Franța. Da, lui Sarkozy îi lipsește verticalitatea, eleganța morală.“

Scriitoarea franceză de culoare, născută dintr-un tată senegalez și o mamă fanțuzoaică, consideră inacceptabil modul în care este tratată problema imigrării în Franța, de exemplu felul în care sunt căutați copiii fără documente în chiar școlile unde învață.

Cât despre remarcile lui Eric Raoult, Marie Ndiaye declară că au surprins-o pentru că pur și simplu depășesc ridicolul, dar nu s-a lăsat deloc afectată de ele.

Întreabată dacă a fost vreodată victima rasismului în Franța, premianta Goncourt declară: „Nu am suferit de rasism în Franța, nu. De multă vreme trăiesc într-un mod în care ocaziile de a fi trecut prin așa ceva au fost rare: nu mi-am trimis niciodată CV-ul ca să aplic pentru o slujbă oarecare, nu am încercat să închiriez un apartament pe numele meu. Când nu ceri nimic nimănui și trăiești într-o oarecare izolare, ești liniștit din punctul de vedere al rasismului.“
Întrebată dacă premiul Goncourt înseamnă o nouă responsabilitate pentru ea, scriitoarea a răspuns că nu poate fi altfel decât cum era, așa îi este firea.

Ce înseamnă un premiu literar pentru cel care îl primește? Îi poate schimba viața ca scriitor, ca om? Presupune într-adevăr o anumită responsabilitate? Întrebări pe care mi le pun azi, când premiile literare importante se dau în parte pentru literatură, reprezentând adesea o instituție cu alte scopuri, de la politică la drepturile omului. Voi ce credeți despre premiile literare?

Comments (11)

Tags:

Premiul Goncourt al liceenilor

Posted on 10 November 2009 by Sebastian Andrei

goncourt des lyceensLuni, 9 noiembrie 2009, liceenii au decernat la Rennes al douăzeci și doilea Premiu Goncourt al liceenilor. Câștigătorul acestui an este Jean-Michel Guenassia cu romanul sau de debut, Le Club des Incorrigibles Optimistes (Albin Michel).

Cu 8 voturi în primul tur de scrutin, acest roman a fost ales pentru “bogăția sa tematică și literară, realismul personajelor sale”, a declarat președintele juriului. Alți finalisti au fost Delphine de Vigan, care a obținut trei voturi pentru Les heures souterraines (Lattès), și David Foenkinos, care a obținut două voturi pentru La délicatesse (Gallimard).

Comments (0)

Tags: ,

“Liste Goncourt: le choix polonais”

Posted on 09 November 2009 by Sebastian Andrei

41d9mp1927l_sl500_aa240_Premiul “Liste Goncourt: le choix polonais” a fost atribuit lui Delphine de Vigan pentru Les heures souterraines la Institutul francez din Cracovia.

Plecând de la selecția oficială a Academiei Goncourt, premiul este atribuit în fiecare an de un juriu compus din studenți polonezi la literatura și civilizație franceză din douăsprezece departamente de filologie ale diferitelor universități poloneze.

Comments (0)

Tags: , , , ,

Medicis și Goncourt

Posted on 05 November 2009 by Sebastian Andrei

danylaferriereouverturefo7Scriitorul Dany Laferriere și romancierul Dave Eggers au câștigat miercuri Premiul Medicis pentru literatură.

Laferriere a câștigat cu “L’enigme du retour” , povestea fictivă a întoarcerii autorului în Haiti, la înmormântarea tatălui său. Autorul, născut în Port-au-Prince, trăiește în prezent în Montreal și Miami, și de-a lungul a peste 25 de ani, a explorat tema exilului și a identității în operele sale, una dintre cele mai cunoscute fiind “Comment faire l’amour avec un negre sans se fatiguer” – 1985.

Eggers a fost ales în unanimitate pentru cel mai bun roman străin cu  “What is the What: The Autobiography of Valentino Achak Deng” – 2006, povestea vieții unui refugiat sudanez.

Tot săptămâna aceasta, luni, scriitoarea de 42 de ani Marie NDiaye a câștigat Goncourt-ul, cel mai mare premiu francez pentru literatură, cu “Trois Femmes Puissantes”.

Comments (0)

Tags: ,

Traducere: Syngue sebour, piatra răbdării de Atiq Rahimi

Posted on 20 July 2009 by Ana Antonescu

atiq-rahimiAm citit tot felul de cronici despre romanul Syngue sebour, piatra răbdării de scriitorul afgan Atiq Rahimi, cartea premiată cu Goncourt 2008. În unele e lăudată sau bine drămuită critic, în altele e etichetată chiar „mediocră” și, desigur, se invocă amestecul politicului în decernarea unui premiu pentru literatură. Ce-i drept, adesea, un scriitor devine cunoscut nu pentru că scrie bine (ceea ce puțini observă dintru început), ci pentru că i-a fost interzisă cartea, pentru vreun scandal sau proces, pentru că în opera sa este denunțată încălcarea drepturilor omului.

După ce am citit cartea, ca să mă conving cum stau lucrurile, am reușit să pătrund cu ușurință sub vălul textual al monologului femeii musulmane care își veghează bărbatul în stare de comă. Dincolo de ceea ce poate fi interpretat ca explozie a visceralității tabuizate de o credință strictă, ca denunțare a violenței asupra femeilor într-o lume condusă de bărbați în numele lui Allah, aflată sub teroarea luptelor dintre tot soiul de facțiuni care se ucid între ele, dincolo de toate acestea e o poveste. Femeia e o Șeherezadă care-și povestește secretele fără de sfârșit ca astfel să-l țină în viață pe soțul ei, urât și iubit în aceeași măsură: „Suflarea ta atârnă de povestirea secretelor mele.”

Vălurile cad de pe sufletul ei ca să ajungă la trup și la dorințele lui nemărturisite și interzise în lumea în care trăiește. Soțul-legumă devine syngue sabour, în persană „piatra răbdării”. În mitologia persană e piatra căreia poți să-i spui nefericirile, suferințele, durerile tale, tot ce nu poți încredința celorlalți. Într-o zi, piatra se sparge de preaplinul din ea, și atunci ești mântuit. Mi-am amintit de scorbura din filmul lui Kar Wang Wei, In the mood for love. Și alăturarea de un film nu e gratuită, Atiq Rahimi e și cineast. De la Alain Robbe-Grillet (cu totul alt tip de scriitură, desigur, specific „noului roman”), n-am mai văzut cadre mai bune ca în romanul afganului. Cadre ale tăcerii, ale solitudinii. Practic cititorul e cel care execută montajul. Vorba unui comentator francez, Rahimi lucrează cu „stylo-caméra” J

Un roman ca un poem în care visceralul nud devine poezie. O „écriture à lʼos”. Prima carte pe care Rahimi o scrie în franceză. Ca să să-și facă opera vizibilă?  Așa s-ar crede. Dar nu, adevăratul motiv l-am găsit într-un interviu în care autorul mărturisește că „limba maternă este cea în care înveți interdicțiile și tabuurile”. Trebuia, deci, să scrie în franceză ca să poată vorbi liber despre trupul femeii.

Am tradus un scurt fragment din romanul premiat pe merit, îndrăznesc să afirm, și care va apărea în curând și în limba română, drepturile fiind deja achiziționate de o editură de la noi, al cărei nume însă nu l-am aflat încă.

Comments (2)

Concurs proza

Revista Scriitorului

Castigatorul lunii

Va recomandam