Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti, cunoscut pentru interviurile şi reportajele din Academia Caţavencu şi Dilema Veche. A predat cursul „Tehnici de interviu”, la Centrul pentru Jurnalism Independent (1997-2002). A scris o vreme pentru Cotidianul şi a avut o emisiune la Realitatea TV. În prezent, încearcă să vadă lumea altfel, să se adapteze curentului online, prin intermediul blogului uichendist.ro.

Cărţi publicate: Interviuri contra naturii (interviuri cu oameni politici), Nemira, 1997;  Oameni cu care aş muri de gît (interviuri cu oameni simpli), Nemira, 2000; Vieţaşii de pe Rahova, Polirom, 2005 şi 2008; Cartea vieţii mele, Polirom, 2007; Dicţionarul ideilor fixe. După 20 de ani, Polirom, 2009. Este membru al Uniunii Scriitorilor, din 2008.

Dorina Tătăran: De ce scrii? Pentru cine? Pentru tine, pentru alţii, simţi nevoia, de ce? Care a fost momentul în care ai hotărît că asta vrei să faci, să scrii?
Eugen Istodor: Mi-am dat seama că altceva nu prea ştiu să fac. Nici de scris nu-s mulţumit, dar îmi iese. Să repar o clanţă nu ştiu. Să repar maşina nu ştiu. Nu ştiu decît să scriu. Dacă sînt lasat de capul meu, o iau razna. Aşa că numai timpul mă învaţă să scriu. Las timpul să treacă peste scris şi apoi reiau şi nu-mi place. Şi nu-mi place şi pentru că… nefiind în stare de ficţiune, o ard pe reportaj, iar reportajul, fiind o stare, e trecător. Azi aşa ai simţit, cuvintele te-au ajutat să treci strada. Tare mici sînt. E singura chestie stăpînită, asta trecătoare, dar lucrul ăsta nemulţumeşte pe termen lung. Nu dă durabilul. E vina cuvintelor din mine, nu a speciei. M-am şi apucat de scris ca să uit să scriu. Scriam aberant, aşa că am dat-o pe jurnalism.

D.T.: Cînd scrii mai uşor, cînd eşti liniştit, mulţumit sau cînd te enervezi, te revolţi? Ce te inspiră?
Eugen Istodor: Pe tihnă, dar după ce m-am neliniştit tot. Orice mă inspiră. O burtă, un fir de iarbă, un scărpinat. Doar scriu reportaj, nu?

D.T.: Pe Revista scriitorului sunt cîteva discuţii referitoare la scris. Una dintre teme era unde scrii, cînd, dacă ai timp destul, dacă jobul şi goana zilnică te distrag? Dacă ai anumite tabieturi legat de scris…
Eugen Istodor: Singur, după ore de tihnă şi izolare. Eu cu creierul meu, cu mucii mei.

D.T.: Îi citeşti pe tinerii scriitori de la noi? Ai vreunul preferat?
Eugen Istodor: Filip Florian îmi place. În rest, citesc destul tineret. Tot ce-mi pică-n mînă.

D.T.: Poţi trăi din scris? În România.
Eugen Istodor: Nu poţi trăi din scris. Eu nu pot. Cred ca Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, încă vreo 2-3 pot trăi din asta. Bravo lor. Eu nu pot. Nu se face reclamă destul, nu e vad destul, nu mă pricep.

D.T.: E uşor să publici la noi?
Eugen Istodor: Pentru mine n-a fost simplu. Dar nici nu mă plîng. Am început cu interviuri de ziar băgate la carte. N-au mers la o editură, am mers la alta. A mers acolo. Şi cam aşa a fost cu vreo trei cărţi, pînă cînd Polirom m-a publicat. Ultima carte, Dicţionarul ideilor fixe, a fost o nebunie. Am scris în timp ce se tipărea, aproape. De asta îmi place Poliromul. E om cu mine.

D.T.: Ce recomanzi celor care se apucă de scris?
Eugen Istodor: Să citească mai mult decît scriu. Să ardă prima carte cu talent.

D.T.: Ce reproşezi editurilor?
Eugen Istodor: Sînt destui încuiaţi prin edituri, ce să faci, te trezeşti din iubitor, funcţionar. Mori, încet-încet.

D.T.: Crezi că sînt necesare cursurile de aşa-zis creative writing? Sau crezi că e suficient talentul, nu ai nevoie de prostii din astea?
Eugen Istodor: Băi, nu cred în prostii d-astea. Dar ce-i de făcut? Lumea scrie multe pe reţete. Reţetele belesc ochii cititorului.

D.T.: Există vreun scriitor care te-a influenţat? Pe cine admiri? De la noi sau de aiurea. Un scriitor despre care să zici: Dom’le, aş vrea să pot scrie ca el!
Eugen Istodor: Unamuno, Thomas Mann, Marquez, Boccaccio, Dante.

D.T.: Ce literatură îţi place mai mult: britanică, sud-americană, francezii…
Eugen Istodor: Amestec. Sînt varză.

D.T.: La care carte ai lucrat cu cea mai mare plăcere?
Eugen Istodor: La toate. Şi pe toate le-am uitat.

D.T.: Crezi că poţi scrie şi altceva decît pînă acum? Un roman de dragoste, de exemplu. Unii spun că e desuet, dar nu e, la urma urmei, face parte din viaţa de zi cu zi. Ce poveste de dragoste ţi-a plăcut cel mai mult?
Eugen Istodor: Don Quijote şi Dulcineea.

D.T.: Care e ultima carte citită?
Eugen Istodor: Una recitită. Unamuno, repovestirea lui Don Quijote.

D.T.: E important un premiu literar?
Eugen Istodor: Sigur. Sigur.

D.T.: Contează cît e biografie şi cît e ficţiune într-un roman?
Eugen Istodor: Nu. Nu contează. Literatura e să te arunce cu capul în nori, ce contează racheta?

D.T.: Te-ai gîndit vreodată să pleci din ţară?
Eugen Istodor: Nu. Nu pot.

D.T.: Mai crezi în presă?
Eugen Istodor: De ce nu? Povestea e că sînt prea trecut ca să impun ceva.

D.T.: Ce te vezi făcînd dacă n-ai mai scrie? Nici presă, nici literatură.
Eugen Istodor: Fac şi vînd pîine.

D.T.: Fă o conexiune între cărţile tale şi muzici. Cu ce se leagă bine scrisul tău?
Eugen Istodor: Nouvelle Vague, plus Brun, plus Armstrong, plus Cohen, plus interbelic românesc şi muzică de mahalale.

D.T.: Lucrezi la ceva acum?
Eugen Istodor: Nimic, nimic, nimic, Şi sînt gol, gol, gol.

Am mai mulţi prieteni care se plîng că nu au timp, fizic, ca să scrie. De citit poţi să citeşti în metrou, pe veceu, în camera de aşteptare la dentist. Cînd scrii însă, mai toţi spun că trebuie să ai o uşă închisă în urma ta care să te separe – ca un fel de cortină – de restul lumii.
Sînt apoi scriitori care nu pot să scrie decît dimineaţa sau seara, ori noaptea tîrziu. Marquez, spre exemplu, nu scrie dacă nu are un trandafir galben în cameră. Iar în camera de lucru nu se găseşte nici o altă carte în afara unor enciclopedii folosite pentru justa alegere a cuvintelor.
Alexandr Soljeniţîn scria proză în minte, în lagărul concentraţionar rusesc. Scria în minte şi fiecare zi începea cu repetarea celor scrise pînă atunci, timp care devenea din ce în ce mai lung şi mai obositor cu fiecare zi în care apuca să adauge ceva nou, după cum afirmă în „Viţelul şi stejarul”. A rămas uimit cînd a ajuns în Franţa unde a citit în revistele de literatură că sînt scriitori care nu pot aşterne nimic pe foaie dacă razele soarelui nu cad nu ştiu cum prin fereastră.

Există, de asemenea, scriitori care se aşază la masa de scris la ora la care au hotărît decişi să umple, după cum de asemenea au hotărît, un anumit număr de pagini. Fie că au ceva de spus în acele zile, fie că nu. Dacă au o oră pe zi dedicată scrisului, atunci în acea oră se aşează la masă şi scriu. Poate că e şi asta o metodă, poate că odată cu practica vin şi rezultatele. Probabil că, pentru scriitorii care lucrează după un plan foarte bine stabilit al cărţii este foarte folositor. E aproape imposibil să-ţi faci un plan de scris, dacă nu ai un plan al zilelor în care te eşezi la masa de scris. Dar cînd ai vreme?

De multe ori, faptul că locul de muncă îţi ocupă atît de mult timp, că te epuizează fizic şi psihic, devine o scuză. Aş scrie, dar nu am timpul necesar, însă cîndva voi scrie, peste cîţiva ani, cînd voi avea o situaţie financiară asigurată, fără doar şi poate că mă voi apuca de scris! - poate să spună unul. Eu nu cred în asta. Eu cred că un lucru care poate fi scris la 30 de ani nu mai poate fi scris la 50. Nu neapărat mai bun, mai prost, mai ştiu eu cum…

Totuşi, în ziua de azi, în România, cînd vă faceţi timp să scrieţi? E oare vreo reţetă de „făcut” timp pentru scris? Un serviciu solicitant distruge în cap rotiţele creaţiei, sau, din contră, o muncă epuizantă te face să te concentrezi mai bine asupra a ceea ce ai de făcut, te mobilizează mai bine, te constrînge să iei hotărîri şi să respecţi deciziile deja luate?

Eu scriu foarte mult dimineaţa, de aceea mă trezesc foarte devreme, seara îmi iau doar notiţe, fac însemnări şi pregătesc orele de scris. De asemenea, nu pot să scriu dacă nu am cel puţin două ore de linişte.