
Auzi despre o carte că este biografică, sau despre o întîmplare, un episod dintr-o carte, că e un pasaj biografic, că autorul “l-a trăit”.
Unii o spun parcă pentru a mai diminua din meritele autorului: “Da, e bună cartea, dar e biografică …” Și nu puțini sînt cei care cred că dacă ar fi avut bafta lui Soljenițîn, “Arhipelagul gulag” ar fi fost o formalitate!!
Acum ceva ani în urmă, nu mulți, l-am auzit pe Nicolae Manolescu spunînd că tinerii prozatori - grupul debutanților de la Polirom - scriu autobiografic și că așteaptă să vadă ce vor mai (aici cădea accentul) scrie în continuare, fără să scape vreo vorbă și despre ce și cum scriau acei băieți, ba chiar contrariat puțin că tomurile apărute poartă titulatura de roman, iar nu de memorialistică/scrisori/jurnale. Cu alte cuvinte, hai sa-i vedem la fictiune!
Răspunsul cel mai bun, deși nu știu cum aș putea formula bine întrebarea cu referire la biografic și ficțiune, îl dă Marquez în interviul/carte “Parfumul de guayaba”. Marquez spune acolo că “Un veac de singurătate” a părut mătușilor sale o carte cît se poate de banală, care a adunat la un loc întîmplările din istoria familiei, povești care circulau la liber în mahala. Nimic senzațional, nimic spectaculos. Lucru clar, dacă ar fi fost după propria familie Marquez nu ar fi luat Nobelul.
Totusi vom formula cateva intrebari.
Voi ce credeți: există biografic necontaminat de ficțiune?
Există ficțiune pură, o poveste care să nu aparțină nicicum vieții autorului?
Si, intrebarea intrebarilor, are rost deosebirea dintre biografie și ficțiune?
Doua raspunsuri la aceste intrebari care ne framanta vor primi cate un exemplar din cartea Gabriel Garcia Marquez. O viață, de Gerald Martin. Cartea a aparut la Litera International.




Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?