Auzi despre o carte că este biografică, sau despre o întîmplare, un episod dintr-o carte, că e un pasaj biografic, că autorul “l-a trăit”.

Unii o spun parcă pentru a mai diminua din meritele autorului: “Da, e bună cartea, dar e biografică …” Şi nu puţini sînt cei care cred că dacă ar fi avut bafta lui Soljeniţîn, “Arhipelagul gulag” ar fi fost o formalitate!!

Acum ceva ani în urmă, nu mulţi, l-am auzit pe Nicolae Manolescu spunînd că tinerii prozatori - grupul debutanţilor de la Polirom - scriu autobiografic şi că aşteaptă să vadă ce vor mai (aici cădea accentul) scrie în continuare, fără să scape vreo vorbă şi despre ce şi cum scriau acei băieţi, ba chiar contrariat puţin că tomurile apărute poartă titulatura de roman, iar nu de memorialistică/scrisori/jurnale. Cu alte cuvinte, hai sa-i vedem la fictiune!

Răspunsul cel mai bun, deşi nu ştiu cum aş putea formula bine întrebarea cu referire la biografic şi ficţiune, îl dă Marquez în interviul/carte “Parfumul de guayaba”. Marquez spune acolo că “Un veac de singurătate” a părut mătuşilor sale o carte cît se poate de banală, care a adunat la un loc întîmplările din istoria familiei, poveşti care circulau la liber în mahala. Nimic senzaţional, nimic spectaculos. Lucru clar, dacă ar fi fost după propria familie Marquez nu ar fi luat Nobelul.

Totusi vom formula cateva intrebari.

Voi ce credeţi: există biografic necontaminat de ficţiune?

Există ficţiune pură, o poveste care să nu aparţină nicicum vieţii autorului?

Si, intrebarea intrebarilor, are rost deosebirea dintre biografie şi ficţiune?

Doua raspunsuri la aceste intrebari care ne framanta vor primi cate un exemplar din cartea  Gabriel Garcia Marquez. O viaţă, de Gerald Martin. Cartea a aparut la Litera International.