Llosa despre Cortazar:

Despre prietenie:
In anii 60 si mai ales in cei sapte ani pe care i-am trait la Paris, el a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei si totodata mi-a fost un fel de model si de mentor. Lui i-am dat sa-mi citeasca in manuscris primul roman, asteptandu-i verdictul cu emotia unui incepator. () Cred ca mult timp am scris de parca el m-ar fi supravegheat, simtindu-i ochii incurajatori sau critici, peste umarul meu. Ii admiram viata. Ritualurile, maniile si obiceiurile, simplitatea si limpezimea prozei sale si acea aparenta cotidiana, casnica, glumeata pe care o adoptau temele fantastice in povestirile si romanele sale.

Scrisul lui Cortazar:
In lumea lui Cortazar, jocul isi recapata acea vitalitate pierduta, de activitate serioasa, practicata de adultii care au nevoie de ea pentru a scapa de nesiguranta si de panica in fata unei lumi de neinteles, absurda si plina de pericole. E adevarat ca personajele lui se amuza jucandu-se, dar adesea sunt distractii periculoase care pot genera cumplite revelatii, alienarea sau moartea.

Dar vorbesc despre joc si in realitate ar trebui sa folosesc pluralul. Pentru ca in cartile lui Cortazar se joaca autorul, se joaca naratorul si se joaca cititorul, obligati fiind de afurisitele capcane care-i pandesc cand dau pagina. Si este, fara indoiala, extraordinar sa vezi cum incepi brusc, printre prestidigitatiile lui Cortazar, sa parodiezi statuile, sa culegi cuvinte din cimitir (dictionarele academice) pentru a le insufla viata cu umor ori sa sari intre cerul si infernul sotronului.

In povestirile sale, Cortazar n-a experimentat: el a gasit, a descoperit, a creat ceva nepieritor.

In lumea cortazariana realitatea banala incepe sa se fisureze, abia perceptibil, si sa cedeze unor presiuni ascunse care o dirijeaza spre miraculos fara a o precipita cu totul in el ci mentinand-o intr-un fel de stare intermediara, intr-un teritoriu tensionat si deconcertant in care realul si fantasticul se suprapun fara a se incorpora unul in celalalt. Aceasta este lumea din Funigei, din Scrisori de la mama, din Armele secrete, din Usa condamnata si din atatea alte povestiri cu o solutie ambigua, care pot fi interpretate deopotriva ca realiste sau fantastice fiindca ceea ce este extraordinar in ele tine fie de fantezia personajelor, fie de miraculos.

Pasaje din Cat de mult o iubim pe Glenda, editura ALLFA, 1998 (prefata lui Llosa)

G.G. Marquez despre Cortazar

Cortazar si Jazzul:
Ultima data am fost la Praga acum vreo douazeci de ani, insotit de Carlos Fuentes si Julio Cortazar. Calatoream cu trenul de Paris, fiindca tustrei eram solidari prin teama noastra de a urca in avion. Vorbiseram deja despre multe si de toate, in timp ce trenul nostru se implinta in noaptea separata de cele doua Germanii, cu oceanele lor de sfecla, cu fabrici imense, dar si cu pagubele de pe urma razboaielor crunte si cu exemple palpitante de amoruri nerusinate.
Cand sa ne culcam, lui Carlos Fuentes ii trecu prin gand sa-l intrebe pe Cortazar cand si din initiativa cui a fost introdus pianul in orchestra de  jaz. Intrebarea era ocazionala si nu cerea mai mult decat o data si un nume, dar raspunsul a fost mai degraba un discurs academic, care a durat pana in zorii zilei, animat de halbe de bere cu salam si cartofi reci. Cortazar, care stia sa masoare foarte bine cuvintele, ne facu o expunere istorica si estetica cu o pricepere si o simplitate incredibile, care lua sfarsit spre dimineata intr-o apologie homerica, proprie doar lui Thelonius Monk. Si nu vorbea numai cu vocea-i profunda de orga, delectandu-se in pronuntarea consoanelor, ci si cu mainile lui osoase si mari, expresive cum nu-mi amintesc sa fi vazut altele la fel. Nici Carlos Fuentes, nici eu nu vom uita vreodata minunea acelei nopti fantastice.

Despre povestiri:
�Il vazusem pentru prima data spre finele tristei toamne a anului 1956, chiar la inceputul carierei lui literare, il vazusem intr-o cafenea din Paris cu nume englez, unde Cortazar obisnuia sa poposeasca arareori pentru a scrie la o masa din colt (la fel ca Jean-Paul Sartre) intr-un caiet de scolar, cu un toc de rezervor cu cerneala adevarata, care pata degetele. Pe atunci cunoscusem Bestiarul, prima carte de povestiri semnata de Cortazar. O citisem intr-un hotel de ocazie din Baranquilla, unde dormeam pentru un peso si cincizeci de centavo impreuna cu jucatorii de pelota rau platiti si curve fericite, si chiar de la prima pagina mi-am dat seama ca acesta este un scriitor cum as fi dorit eu sa fiu si eu, candva. La Paris, cineva imi spuse ca Julio Cortazar scria in cafeneaua Old Navy de pe bulevardul Saint-Germain, unde il si asteptai mai multe saptamani la rand, pana cand il zarii intrand, aidoma unei vedenii. Era omul cel mai inalt posibil, cu o expresie a fetei de copil pervers, imbracat intr-un mantou enorm, care semana mai degraba cu un anteriu de vaduv; ochii lui imensi ca pareau a fi ai unui taurean, si atat pe pezisi ca i-ai fi confundat cu ochii diavolului, daca nu ar fi fost supusi pe deplin inimii.

Pasaje din Celalat cer Cartier, 2001- Argentinianul iubit de toata lumea (prefata scrisa de Marquez)

Concurs:

Alege o povestire de Cortazar (care ti-a placut sau nu cel mai mult) si spune-ne despre ea cateva fraze. Poate ne ajuti sa descoperim o povestire de Cortazar! Ce ne place vom premia cu un volum de Juan Carlos Onetti, Istoria cavalerului si a Fecioarei venite din Liliput cu burta la gura, un volum de proza scurta sud-americana oferit de editura Nemira.
Juan Carlos Onetti este deja un clasic, recunoscut ca unul dintre parintii literaturii sud-americane (ma refer la cea pe care o cunostem noi din traduceri, nu cea din manuale). Avem trei carti de oferit, fara coronita:).

Update 1: Despre “Scrisori de la mama“.