De la prima proză pe care am scris-o m-am lovit de această dificultate care şi azi mi se pare una greu de depăşit, numele personajelor.
Primul obstacol, pe jumătate handicap, a fost cel fonetic. Exista Pilar Ternera, Amaranta, Jose Arcadio Buendia, iar eu oscilam între Andrei, Filip, Rareş, Ioana, Maria, nume care mi se păreau la fel de expresive ca masă, pod sau purice. Evident, era perioada în care fiecare sfîrşit al prozei trebuia să se termine cu o sinucidere, fiecare femeie să aibă ceva  melancolic-franţuzit, o privire pierdută (foarte rar regăsită), iar fiecare bărbat nu făcea altceva decît să filosofeze, fără nici un gînd la grija zile de mine! A propos de filosofare, Petrini mi s-a părut un adevărat Bum din partea lui Preda.
Anii au trecut, fiecare cum a putut, şi au apărut alte probleme legate de alegerea unui nume. Spre exemplu asocierea cu o faţă cunoscută, cu un chip pe care îl cunoşti şi care îţi bruiază, întinează, gîndurile legate de personajul pur literar. Evident, nu pot să dau nume! Fiecare a cunosut tîmpiţi şi tîmpite cu nume frumoase, ce o fi însemnînd asta, de la om la om.
Nu pot să lucrez cu un nume care trage după el, ca pe o cutie de conservă, o faţă semi-preparată. Majoritatea numelor pe care le găsisem ca fiind frumoase, bune de purtat, au în cîrcă o fiinţă enervantă, o faţă rînjită cu care am făcut cunoştinţă te miri unde, şi care, din cînd în cînd, mă priveşte din pagină, peste umăr, batjocoritor.
De cîţiva ani îmi aleg numele personajelor din cartea de telefon, ba chiar mă gîndesc la o proză care ar putea să înceapă astfel.