S-a născut pe 28 ianuarie 1981 în comuna Satchinez, judeţul Timiş. Din 1999 şi până în 2003 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. A absolvit studiile cu o teză despre raportul dintre tragic şi mistic în religia vechilor greci. Între 2004 şi 2008 a lucrat ca profesor de Filosofie şi Logică la diverse licee timişorene. Din toamna lui 2008 a renunţat la cariera de profesor, actualmente fiind angajat ca operator pe calculator în cadrul unei companii private.

Îi plac Raymond Carver, Charles Bukowski, John Fante şi Richard Brautigan.
Este un fervent ascultător de muzică. Cu totul speciale sînt lucările camerale ale unor compozitori din secolul XX precum Bela Bartok, Samuel Feinberg, Alfred Schnittke, Alexander Mosolov, Nikolai Roslavets.

RevistaScriitorului: Cînd te-ai apucat să  scrii? A avut vreo legătură  cu studiile filosofice? Te-ai apucat să  scrii ca să-ţi poţi expune ideile, sau aveai poveşti de spus?
Bogdan Varvari: Nu pot identifica un moment precis în care am început să scriu. Şi apoi, sunt convins că orice cronologie care identifică un astfel de moment se naşte doar din nevoia de mistificare a autorului ei. Probabil că studiile filosofice îmi influnţează modul de a scrie, însă mai degrabă la nivelul problematicii decât al stilului. Cât despre binomul „idei – poveşti”, nu cred că funcţionează în cazul meu. Nu am nici idei (la urma urmelor, oamenii care au idei se pot număra pe degetele unei singure mâini de-a lungul unui secol), şi nici nu ştiu să spun o poveste. Ce urmăresc eu e să construiesc o situaţie care să sugereze o anumită stare sufletească.

R.S.: La scriitorii pe care îi admiri, ce-ţi place, de fapt? Ce face ca literatura lor să te atragă?
B.V: La Carver îmi place mai ales discreţia, felul reţinut şi sobru în care se apropie de cele mai cumplite drame, fără a le explica şi fără a-şi compătimi vreo clipă personajele. La Brautigan interesant e cum reuşeşte să creeze imagini verosimile şi consistente folosindu-se de propoziţii aparent absurde. Bukowski m-a cucerit prin cinismul lui candid. Cât despre John Fante, el e un fluviu, un cutremur, o tornadă, un fenomen natural mai mult decât un scriitor.

R.S.: Ai un volum pregătit de proză scurtă? Scrii la un roman?
B.V.: Mai am câteva povestiri, insuficiente însă pentru a alcătui un volum. Scriu foarte rar literatură, interesul meu prim constituindu-l, totuşi, filosofia. Cât despre roman, nu am destul umor ca să mă înham la o astfel de corvoadă.

R.S.: Ai intrat în legătură cu vreo editură? Cum a fost contactul?
B.V.: Da. Contactul a fost delicat şi prudent, ca acela dintre un fir de iarbă şi un tentacul de melc.

R.S.: Eşti prins cumva în viaţa literară a oraşului?
B.V.: Nu, deloc. Am un prieten scriitor ale cărui sfaturi m-au ferit de o asemenea calamitate.

R.S.: Ce aşteptări ai de la revistascriitorului.ro, ce altceva ar trebui, care sînt lucrurile pe care ai insista mai mult?
B.V.: În general sunt conservator şi cred că expresia „schimbare în bine” e o contradicţie de fond. Oricum, din ce am văzut, revista voastră are o ţinută elegantă şi o atitudine deschisă. La nivel de sugestie, poate că ar trebui să le acordaţi şi poeţilor un loc în cetate: o lună premiul să se acorde pentru povestire, cealaltă lună – pentru poezie.

Cum DEX-ul e sfânt chiar şi pentru poliţişti, am căutat cuvântul „stil“ în dicţionar, din a cărui definiţie am selectat înţelesul care mă interesează pe mine aici: „totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic“.

Departe de mine intenţia de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcţionale sau de stilistică într-o manieră academică. Aşadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, aşa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privinţa selectării cuvintelor şi a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparţine unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mişcări, unui curent (ex.: stilul romantic).

Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit şi distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reuşeşti să scrii cu stil?

Lecturând manualul lui William Strunk Jr. şi E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat şi de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privinţa scrierii cu stil, care îşi menţin şi azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi şi să le comentăm împreună.

Înainte însă aş vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, şi anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detaşabil. În virtutea unei înţelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii şi podoabe“ să-şi dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarităţii, ordinii, sincerităţii“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane defineşte exact: „Stilul nu este o poleire, ci esenţa cea mai adâncă a scrisului.“

Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:

„Păunul a ocolit repede masa şi s-a dus la copil. Şi-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Şi-a vârât ciocul sub pijamaua lui şi şi-a clătinat capul ţeapăn înainte şi înapoi. Copilul a râs şi a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, şi-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca şi cum ar fi jucat un joc. Fran ţinea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur şi simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e ţicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracu pasăre! Nu ştie că e pasăre, asta-i beleaua!“

Aşadar, primul sfat este: Rămâi în culise (aşa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenţia cititorului trebuie să fie captată de sensul şi substanţa textului, şi nu de starea şi firea autorului acestuia. Dacă mânuieşti cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieşi la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce eşti în lume (aşa cum te ştiu mama, soţia sau prietenii), ci a ceea ce eşti tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minţii ca să ajungi la actul compoziţiei sau al creaţiei, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuşi în cele din urmă să-ţi atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalţi, cu minţile şi sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginaţie superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătoreşte mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îţi curăţă şi în acelaşi timp îţi hrăneşte mintea.
Sigur că nu poţi da sfaturi în privinţa stilului care să fie total obiective. Voi încerca însă, cu ajutorul vostru, să mă opresc asupra unor lucruri de bun simţ, pe care eventual să le discutăm chiar aplicate pe textele pe care voi le trimiteţi la concurs Revistei Scriitorului.