Alejo Carpentier nu este doar cel ce semneaza opera “Recursul la metoda”, ci acel scriitor ce reuseste sa “fotografieze” identitatea lumii latinoamericane, o lume in care setea de putere e un blestem, iar lupta pentru recunoasterea unor drepturi, cea mai indrazneata atitudine.
“Recursul la metoda” prezinta soarta unui dictator latinoamerican, al carui profil e compus din trasaturile unor personaje istorice reale. Chiar Alejo Carpentier spunea, intr-un exercitiu de sinceritate, ca  Primul Magistrat e un melanj intre Porfirio Diaz - cel ce a stat 35 de ani la conducerea Mexicului, Leonidas Trujillo, puternicul om al Republicii Dominicane timp de 31 de ani, Juan Vicente Gomez, conducator al Venezuelei pentru 27 de ani si mai ales Gerando Machado, cunoscutul tiran al Cubei.
Povestea romanului incepe in 1913 si se finalizeaza in 1927, ilustrand 14 ani de probleme politice, de jafuri, teroare… umilinte. Poporul latinoamerican pare condamnat, in tot acest timp, sa priveasca cu jind spre libertatile europene, dar sa traiasca doar realitatile tiranice ale unui taram “salbatic”.
Intregul roman, de fapt, surprinde pendulul extraordinar dintre Lumea Noua: americana si cea Veche, europeana. Citatele din “Discursul despre metoda”, care introduc fiecare capitol al cartii sunt un punct clar de asumare a duelului dintre cele 2 taramuri, decriptand intr-o oarecare masura ideea capitolului respectiv. Pana si personajul central oscileaza intre atmosfera eleganta a Europei privita prin lumina Parisului si pamantul natal pe care vrea sa-l stapaneasca obsesiv. Urmandu-si crezul, Primul Magistrat nu se sfieste sa recurga la eliminarea adversarilor sai, sa incerce sa cumpere principalii furnizori de informatie din acele timpuri, sa profite de conjucturi politice… sa poarte haina comportamentala a unui dictator. Insa personajul principial este construit cu sarcasm, cu ironie, ceea ce-l transforma uneori intr-o caricatura. Astfel, tiranul se vede nevoit sa infrunte o situatie insolita pentru el: autoritatea nu i se mai recunoaste in saloanele mondene pariziene, nu este admirat si nici macar numele lui nu e inserat in Petit Larousse. Pentru Primul Magistrat acest lucru echivaleaza cu o drama, dar si in aceste cazuri are propria metoda de rezolvare sau mai bine zis, un recurs la metodele clasice.

Pe alocuri, greu de citit si inecacios in descrieri si detalii, romanul e, in final, biografia scurta a “Noului Continent” , o povestire a unor intamplari cu o corespondenta in real - nu neaparat din cauza lipsei acute de fantezie de care se plangea autorul, ci din cauza contactului cu evenimentele timpului.

Romanul se sfarseste intr-o maniera eliberatoare: Primul Magistrat moare si in felul acesta, se intrevad noi directii pentru pamantul supus. “Victoria” Studentului (conturat clar ca fiind reprezentantul poporului, purtatorul unor idealuri) apare ca o cheie a intregii revolutii, semn ca efortul comun poate fi dus mai departe. O asumare a unui trecut si a unui viitor. O construire a prezentului.