Am mai mulţi prieteni care se plîng că nu au timp, fizic, ca să scrie. De citit poţi să citeşti în metrou, pe veceu, în camera de aşteptare la dentist. Cînd scrii însă, mai toţi spun că trebuie să ai o uşă închisă în urma ta care să te separe – ca un fel de cortină – de restul lumii.
Sînt apoi scriitori care nu pot să scrie decît dimineaţa sau seara, ori noaptea tîrziu. Marquez, spre exemplu, nu scrie dacă nu are un trandafir galben în cameră. Iar în camera de lucru nu se găseşte nici o altă carte în afara unor enciclopedii folosite pentru justa alegere a cuvintelor.
Alexandr Soljeniţîn scria proză în minte, în lagărul concentraţionar rusesc. Scria în minte şi fiecare zi începea cu repetarea celor scrise pînă atunci, timp care devenea din ce în ce mai lung şi mai obositor cu fiecare zi în care apuca să adauge ceva nou, după cum afirmă în „Viţelul şi stejarul”. A rămas uimit cînd a ajuns în Franţa unde a citit în revistele de literatură că sînt scriitori care nu pot aşterne nimic pe foaie dacă razele soarelui nu cad nu ştiu cum prin fereastră.

Există, de asemenea, scriitori care se aşază la masa de scris la ora la care au hotărît decişi să umple, după cum de asemenea au hotărît, un anumit număr de pagini. Fie că au ceva de spus în acele zile, fie că nu. Dacă au o oră pe zi dedicată scrisului, atunci în acea oră se aşează la masă şi scriu. Poate că e şi asta o metodă, poate că odată cu practica vin şi rezultatele. Probabil că, pentru scriitorii care lucrează după un plan foarte bine stabilit al cărţii este foarte folositor. E aproape imposibil să-ţi faci un plan de scris, dacă nu ai un plan al zilelor în care te eşezi la masa de scris. Dar cînd ai vreme?

De multe ori, faptul că locul de muncă îţi ocupă atît de mult timp, că te epuizează fizic şi psihic, devine o scuză. Aş scrie, dar nu am timpul necesar, însă cîndva voi scrie, peste cîţiva ani, cînd voi avea o situaţie financiară asigurată, fără doar şi poate că mă voi apuca de scris! - poate să spună unul. Eu nu cred în asta. Eu cred că un lucru care poate fi scris la 30 de ani nu mai poate fi scris la 50. Nu neapărat mai bun, mai prost, mai ştiu eu cum…

Totuşi, în ziua de azi, în România, cînd vă faceţi timp să scrieţi? E oare vreo reţetă de „făcut” timp pentru scris? Un serviciu solicitant distruge în cap rotiţele creaţiei, sau, din contră, o muncă epuizantă te face să te concentrezi mai bine asupra a ceea ce ai de făcut, te mobilizează mai bine, te constrînge să iei hotărîri şi să respecţi deciziile deja luate?

Eu scriu foarte mult dimineaţa, de aceea mă trezesc foarte devreme, seara îmi iau doar notiţe, fac însemnări şi pregătesc orele de scris. De asemenea, nu pot să scriu dacă nu am cel puţin două ore de linişte.

Auzi despre o carte că este biografică, sau despre o întîmplare, un episod dintr-o carte, că e un pasaj biografic, că autorul “l-a trăit”.

Unii o spun parcă pentru a mai diminua din meritele autorului: “Da, e bună cartea, dar e biografică …” Şi nu puţini sînt cei care cred că dacă ar fi avut bafta lui Soljeniţîn, “Arhipelagul gulag” ar fi fost o formalitate!!

Acum ceva ani în urmă, nu mulţi, l-am auzit pe Nicolae Manolescu spunînd că tinerii prozatori - grupul debutanţilor de la Polirom - scriu autobiografic şi că aşteaptă să vadă ce vor mai (aici cădea accentul) scrie în continuare, fără să scape vreo vorbă şi despre ce şi cum scriau acei băieţi, ba chiar contrariat puţin că tomurile apărute poartă titulatura de roman, iar nu de memorialistică/scrisori/jurnale. Cu alte cuvinte, hai sa-i vedem la fictiune!

Răspunsul cel mai bun, deşi nu ştiu cum aş putea formula bine întrebarea cu referire la biografic şi ficţiune, îl dă Marquez în interviul/carte “Parfumul de guayaba”. Marquez spune acolo că “Un veac de singurătate” a părut mătuşilor sale o carte cît se poate de banală, care a adunat la un loc întîmplările din istoria familiei, poveşti care circulau la liber în mahala. Nimic senzaţional, nimic spectaculos. Lucru clar, dacă ar fi fost după propria familie Marquez nu ar fi luat Nobelul.

Totusi vom formula cateva intrebari.

Voi ce credeţi: există biografic necontaminat de ficţiune?

Există ficţiune pură, o poveste care să nu aparţină nicicum vieţii autorului?

Si, intrebarea intrebarilor, are rost deosebirea dintre biografie şi ficţiune?

Doua raspunsuri la aceste intrebari care ne framanta vor primi cate un exemplar din cartea  Gabriel Garcia Marquez. O viaţă, de Gerald Martin. Cartea a aparut la Litera International.