Dansatoarea din Izu este povestirea care l-a facut cunoscut pe primul scriitor japonez care primeste premiul Nobel pentru literatura: Yasunari Kawabata (1968). Insa volumul cu acelasi nume este mai mult de atat. Este o colectie de povestiri complet diferite, atat din puctul de vedere al constructiei literare, cat si al continutului.
Yasunari Kawabata este un adept al traditionalismului japonez si acest lucru se simte si in alte romane ale sale, ca Tara zapezilor si Maestrul de go. Din frazele sale, razbat aroma gheiselor, culorile chimonourilor, textura tatami(1)-ului, cantecul lin de shamisen(2) si caldura data de kotatsu(3). Povestirile sale amesteca, intr-un mod foarte senzorial, elemente traditionale (de vestimentatie, atitudine, eticheta, cultura) cu lumea noua, lumea cuceritorilor de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Povestile din volumul Dansatoarea din Izu sunt scrise extrem de personal. Sunt povesti de dragoste la prima si la a doua vedere, povesti ce trec dincolo de moarte si de oglinda. Sunt povesti de viata, pline de simboluri. Descriu amanuntit laturi ale umanitatii pe care nu le cunostem usor, de la cruzimea celui ce se joaca inocent cu natura, pana la emotia tamaduitoare a celui ce imbratiseaza tot ce este viu.
Fiecare poveste din volum surpinde o tara emotionala adanca. Dansatoarea din Izu este povestea unui tanar aflat la prima constientizare a sexului opus. Elegie este scrisoarea catre nefiinta a unei tinere si un eseu tulburator despre moarte si suflet. Animale descrie singuratatea unui barbat care nefiind in stare sa-si traiasca viata (sau sa si-o curme) se razbuna jucandu-se cu viata pasarilor pe care le creste. Fiecare poveste este diferita, si aceasta cred ca este maiestria scriitorului: flexibilitatea unghiurilor de abordare, dimensiunea temelor, culoarea personajelor.
Dansatoarea din Izu este o carte de profund studiu al sufletului tanar, in cautare de dragoste, experiente noi, manat de acel neastampar si curaj specifice varstei.
Proza scurta este un stil literar concentrat. Cere atentie si energie, atat in timpul lecturii, cat si dupa terminarea acesteia, pentru ca proza scurta de calitate lasa mai multe intrebari decat raspunsuri.
Autorii mei preferati sunt cei care ma conving sa scotocesc prin librarii, cautand numele lor. Yasunari Kawabata m-a convins.
(1) Tatami – rogojina din pai de orez
(2) shamisen – instrument traditional japonez, cu trei coarde
(3) kotatsu – vas pentru jaratec, sustinut de un schelet de lemn, acoperit cu o patura
Aceeași temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă și într-o altfel de relatare. Una extremă și explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung niște naționaliști radicali?
February 28th, 2010 at 8:22 pm
Dintre personajele lui Kawabata, nici unul nu se înjosește până-ntr-acolo încât să țină la viață. Dar tocmai de aceea ele sunt dispuse să-i facă autorului lor concesia de a trăi. Și poate tot de aceea, Kawabata însuși s-a simțit obligat să preia această concesie și să o ducă până la capăt, preschimbând-o în propria sa moarte. Viața și moartea devin astfel una, ca două trupuri contopite în același dans.
Atât că dialectica acestui dans e mult prea stranie pentru noi, europeni cu pasul greu și cu mintea aplatizată de barbariile umanismului. Noi suspectăm de „patetism” lacrimile adolescentului din Tokio îndrăgostit de foarte tânăra Kaoru; iar în dorința lui Tatsue de a renaște sub forma unei ramuri înflorite de prun roșu nu suntem în stare să vedem altceva decât „frumusețea”.
De fapt, nu e vorba nicăieri nici de patetism, nici de frumusețe, nici de vreo altă „valoare”, ci de trăirea pură, aproape ritualică, a clipei. E o trăire prin care te eliberezi de tine însuți, însă doar pentru a te livra mai apoi propriei tale fatalități.